Astăzi, Nichita…

Cu 32 de ani în urmă, la ora 2 după miezul nopţii de 12 decembrie, pleca spre o lume mai bună, El, Nichita Stănescu.

Ne-a lăsat mai săraci în gânduri şi simţiri, de parcă le-ar fi luat pe toate, neputându-se despărţi de ele.

Am putea doar să agăţăm cuvinte de un colţ de curcubeu şi să-i urăm: Zbor lin, Nichita, oriunde te-ai afla!

Nichita gând/ Cuprins în cuvânt/ Cu aer boem/ Nichita poem.

… şi unele din versurile ce m-au obsedat de-a lungul timpului…

Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

cântate de Nicu Alifantis