Trofeul

Avea rare momente de ispăşire, iar când le avea, trecea peste ele cu o lejeritate demnă de admirat.

Ca, de exemplu, acela în care copil fiind participase la un concurs de desene pe sticlă, pictură mai bine zis, în care se implicase cu tot elenul ei copilăresc,  dorindu-şi  tare mult să câştige un trofeu din cele două puse la bătaie, căci o atrăgeau tare mult formele acestora, culoarea lor strălucitoare, de metal preţios, gândind în sinea ei că nu l-ar fi putut câştiga chiar oricine, devenind motiv de mândrie pentru o perioadă însemnată de timp.

Îşi întinsese tot felul de antene în jur, prietenele ei cele mai bune, pentru a afla toate mişcările adversarilor, ba chiar o rugase pe mama sa să-i cumpere un platou de fursecuri, ce avea drept scop îmbunarea juriului ce era format din colegi cu doar doi ani mai mari ca ea, câştigători, la rândul lor, a mai multor concursuri de acest gen.

Avea pregătite cele mai bune vopsele şi materiale pentru această competiţie, iar simţul culorii îi era un aliat de nădejde, timpul necesar executării lucrărilor fusese stabilit cu precizie, concurenţilor rămânându-le doar să dea tot ceea ce credeau că au mai bun.

Peisajele de primăvară prindeau contur în nuanţe pastelate, ici putându-se zări o barză într-un cuib, dincolo copaci încărcaţi de muguri sau flori, în aproape toate lucrările predominând verdele, tocmai tubul de culoare pe care din neatenţie îl uitase acasă.

Îi era necaz, atât de tare, încât, cu un gest mai larg şi mai puternic decât se credea în stare, reuşi să strice lucrarea colegei de alături, sticla pe care fusese schiţat cel mai frumos peisaj risipindu-se în zeci de cioburi multicolore, iar lacrimile au început să curgă şiroaie , instantaneu, pe obrajii fetiţei.

Nu a recunoscut cu nici un chip că ar fi vinovată, văzându-şi mai departe nestingherită de lucru, reuşind ca din albastru, galben şi alb să realizeze nuanţa ce-i lipsea.

A câştigat trofeul, iar evenimentul nefericit nu i-a umbrit acest vis împlinit decât pentru câteva momente.

Se îndrepta spre casă mândră de realizarea ei, purtându-şi gloria pe braţe cu mare atenţie, însă, la un moment, dat se împiedică de nişte crenguţe rămase în mijlocul trotuarului în urma curăţării  pomilor şi căzu strivindu-şi de asfalt genunchii, cupa, iar rochia cea nouă se rupse în aşa fel încât numai o minune o mai putea face bună de purtat.

Alergă până acasă  hohotind de plans, se trânti pe covorul din camera ei, luând forma încovoiată a fructelor caju, ce părea să-i ostoiască de fiecare dată orice durere.

Îşi promise atunci ca niciodată să nu mai mintă, să nu mai facă orice pentru a câştiga, să nu se mai lase încântată de izbândă în orice circumstanţe.

Oricum nu se bucurase prea mult de trofeul pe care îl lăsase acolo, în locul unde căzuse, căci abia atunci îşi dăduse seama că nu era pe deplin meritat.

Anii au trecut, copilăria a rămas în urmă, cu bune şi cu rele, iar persoana matură de acum îşi ţine în lesă foarte bine răbufnirile, sentimentele, permiţându-şi doar din când în când să dea un pinten pornirilor copilăreşti ce încă îi mai dau târcoale, să se bucure fără motiv de soare, flori şi tot ceea ce viaţa îi aduce în cale.

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte (lejeritate, barza, cuib, crengute, caju, fursecuri, antene, desene, sticla, lesa, pinten, trofeu) puteţi afla din tabelul lui Eddie, care a ajuns la ediţia cu numărul 80.

                       imagine G+