Memento mori

Se păşea pe vârfurile picioarelor în interiorul încăperii ce adăpostea o parte din lucrările care făceau obiectul unei expoziţii, aşa, ca un omagiu pios adus celui ce a fost pictor Constantin Ciupercă.

Am fost întâmpinaţi de un autoportret din care zâmbea cu seninătate, iar apoi am început să desluşim vocile, aproape şoptite, ale celor ce au avut doar cuvinte frumoase despre omul care a fost şi despre lucrările sale, diversificate ca temă, atent alese de persoane avizate, aşezate pe categorii: grafică, peisaje, natură statică, capete de expresie.

Razele jucăuşe ale soarelui împrumutau lumini şi umbre, mai ales lucrărilor de grafică, dându-le sensuri noi, nebănuite.

Într-un colţişor, ascuns parcă, zărisem „o lume întreagă într-o înghiţitură” aşa cum s-ar fi putut numi, pe loc, acea lucrare, fără a şti dacă titlul este potrivit, sau nu, cu ceea ce a vrut să exprime autorul prin ea.

De undeva, de acolo de sus, am fost priviţi cu un zâmbet ce ar fi vrut să ne asigure că totul este bine.

Nu îi plăcea să fie în centrul atenţiei, dar printre picturile sale, care exprimă atâtea emoţii, sentimente, amintiri dragi, se simţea în elementul său.

Acum pare că le ocroteşte şi este de acord să fie expuse ochilor curioşi ce până mai ieri nu le-au privit.

Mare parte din timp a acordat-o picturii bizantine, pictând biserici, neuitând pictura de şevalet atât de diferită faţă de ceea ce făcea în mod obişnuit.

Celor ce au făcut posibilă această expoziţie, respect, pentru că şi-au onorat promisiunea făcută în urmă cu un an.

Cuvintele sunt de prisos, emoţiile se schimbă în faţa fiecărei lucrări, vorbele rostite în şoaptă prind, parcă, alte înţelesuri, iar un îndemn pare să planeze asupra noastră : „Memento mori!”