Poveste nespusă

Se născuse odată cu lumea, sau, poate, chiar înainte de facerea lumii. Cine mai ştie?!? Era frumoasă, blândă, mlădioasă, cu nuanţe arămii, la începuturi, cu arome bogate, grele de abundenţa pământului. Picta în tuşe de aur şi miere, bronz şi cupru, toropind verdele bogat în moliciuni de galben stins şi rugină aprinsă peste zări.

Cutreiera în lung şi-n lat lăsându-şi semnele prosperităţii peste tot, potolind arderea soarelui, acea văpaie atât de greu de domolit,  ducând la termen rodul bogat al pământului, zâmbind şăgalnic ca un dor stins de trecerea timpului.

Palidă în dimineţile târzii, roşcovană spre amiază stingându-se în înserări molcome prin lunca peste care îşi aruncase mantia foşnind a frunze ce încep să-şi piardă seva.

Avea puterea de a stoarce din bogăţia boabelor parfumate lichidul negru, înmiresmat, cu buchet de vară târzie, soare topit şi zâmbet în amurg, umplând căzile din lemn de stejar îmbătrânit de atâta trecere a vremii, cu must încă neînăsprit, dulce şi zglobiu, menit a aduce bună dispoziţie.

Ar fi dărâmat orice barieră a timpului numai să rămână stăpâna veşnică peste lume, dar asta nu ar fi fost posibil nici dacă ar fi făcut vreun legământ magic, la ceas târziu, în nopţile întunecate, nici dacă ar fi promis tuturor zeităţilor din Univers că şi-ar revărsa bogăţiile neîncetat ca dintr-un corn al abundenţei.

Obosise să mai spere, iar după atâta amar de vreme ştia că nici un jurământ  nu i-ar mai împlini vrerea, chiar dacă ar găsi calea de a traversa acel tunel nesfârşit al timpului, care acum zăcea dărâmat, în căutarea unei soluţii.

Începuse a-şi pierde frumuseţea, braţele-i descărnate semănau cu ramurile pomilor desfrunziţi la început de iarnă, înclinate de un vânt năpraznic într-o singură direcţie.

Doar privirea îi rămăsese vie, iscoditoare, cu licăriri de speranţă ce încă i-ar mai fi putut salva sufletul şi întâmplător sau nu descoperise cum îşi putea petrece zilele de pe urmă în mod plăcut, nu numai auzului ci întregii firi.

Viola magică nu avea nevoie de arcuş pentru a răspândi solfegii, fiind de ajuns doar să se apropie de ea, să simtă adierea vânticelului călduţ, să-i promită că-i va fi mereu alături, ea împreună cu ultimii camarazi ce-i rămăseseră fideli, şi care reuşeau să-i mai împrumute câte puţin din culorile lor vii.

Pe un şasiu din lemn preţios ar fi putut aşeza o pânză imensă pe care să picteze toată bogăţia de culori, toată abundenţa şi frumuseţea pe care le răspândise în lume, dar acum era prea târziu, duse fiind toate. Ar mai fi avut nevoie de un răgaz.

Doar într-un Catalpa rămăsese o păstaie zgribulită cu un singur bob ce stătea să cadă sub stropii mărunţi şi reci care cerneau din nori cenuşii. Mai era doar puţin, încă puţin şi iarna va fi din ce în ce mai aproape.

Părerile de rău nu-şi mai aveau rostul, dar îşi promise că anul viitor va reveni în toată splendoarea ei, cu mai mult parfum, frumuseţe, comori. Până atunci va asculta tânguirile violei.

Din aceeaşi duzină de cuvinte (ragaz, trecere, sasiu, daramat, lunca, rugina, vapaie, negru, must, juramant, tunel, catalpa) s-au mai ivit şi alte poveşti pe care le găsiţi la Eddie în tabel.