Mori pe baricade, dar nimănui nu-i pasă

Și cui i-ar păsa? Responsabilitățile sunt mari, fișa postului încărcată cât pentru trei persoane, timpul pare să se fi comprimat atât de mult încât nu mai poți ține pasul cu fuga lui nebună.

Când toate devin de necontrolat, inclusiv nervii tăi, încerci cu disperare să găsești o cale de mijloc, să-ți spui punctul de vedere, „te cerți cu șeful”, asta în cazul în care apuci să deschizi gura, îți iei o zi liberă pentru a-ți reîmprospăta forțele și atunci totul o ia razna. Îți suni soția s-o anunți că te simti rău, dar nu poate răspunde că e în timpul programului și ”poate nu o fi urgent” zice cineva din conducere. Simți cum se scurge viața din tine, te prelingi puțin câte puțin până când rămâi inert pe gresia din baie, unde ești găsit prea târziu de mama care locuiește peste drum și a fost anunțată cu greu. Vine salvarea. Ajungi la spital, iar medicii de la urgența iți plâng de milă că nu mai pot face nimic pentru tine. Și erai atât de tânăr, încă! Nu ai suferit de nicio afecțiune în viața ta, ai fost puternic, cu aspirații și visuri. Până azi.

Vinovat? Tu. Pentru că nu ești de oțel, unul inoxidabil eventual, pentru că stresul ți-a erodat încet, încet interiorul, pentru că, poate, ai pus la suflet prea mult și el, sufletul tău, te-a trădat.

”Șeful” ridică ușurat din umeri – “bine că nu s-a întâmplat în timpul programului”, tu ești susținut de aparate pentru câteva zile, până când intervine, implacabil, finalul.

Nu avem dezvoltat cultul sacrificiului de sine într-atât încât să ne dam ultima suflare la locul de muncă și pentru acesta.

Cu puțin timp în urmă o japoneză a ales să-și încheie socotelile cu viața, după ce a scris un haiku în care mulțumea colegilor și conducerii, exact în locul în care își desfașurase activitatea, locul de muncă în care își petrecuse mult mai mult timp decât acasă, simțind că nu mai putea da randament maxim. Și era atât de tânără!

Dar noi nu, nu împingem ”perfecțiunea” până într-acolo.

Noi vrem să ne bucurăm de viață, să mai avem și ceva timp liber pentru noi, pentru cei dragi, eventual și concedii în care să ne putem trage sufletul, vacanțe de neuitat.

Și? Ai căzut pe baricade, dar nimănui nu-i pasă. Poate o lacrimă- două de la cei care te-au cunoscut. Familia, veșnic îndurerată, iar tu…. tu ai fost bun atît cât ai fost, dar ce păcat că viața ți s-a sfârșit într-un mod atât de nedrept, neașteptat.

Nici măcar nu ai mai prins Ziua Indrăgostiților să le fi spus alor tăi cât de mult îi iubești, că în restul zilelor erai prea stresat și decât să le fi spus mecanic, fără a fi prezent cu adevărat, ai tot amânat, dar anul acesta sigur le-ai fi spus. Nu ai mai putut să o faci, însă ei știau, oricum, cât de dragi îți erau.

Încercăm să ne revoltăm împotriva a ceea ce ni se pare nedrept, dar de cele mai multe ori este prea târziu.