Muza-meduza

Cu aripi noi, de porumbel,
La bicicleta cea albastră
Am pedalat la nesfârşit
Pe un pervaz de la fereastră.

Întâi trecuse doar un ceas  
Din jocul nou, şi o secundă
Un nor rămase fără glas
Cercând lumina s-o ascundă.

Sub podul galben, temător,
Urzit din razele de lună
Trecea o barcă cu motor
Ca o fantomă, cea din urmă.

Curgea-n auz un fâlfâit
De aripi moi, ca de meduză,
Iar zborul timpului grăbit
Îmi adormise iar o muză.

Visa zâmbind ca-ntr-un clişeu,
Iar chipu-i mângâiat de plete
Părea să-l fi văzut doar eu
Mirare, clipe desuete.

Prin gene încă-i zăboveau
Trei aripi mari de fluture,
Pe fruntea ei albie străluceau
Ca într-un răsărit, cuvintele.

Îmi era teamă s-o trezesc
Chiar şi c-o blândă răsuflare,
Un basm uitat să regăsesc
În zborul nopţii înspre soare.

Şi am lăsat-o să viseze
Pe ea, pe domnişoara muză,
Când s-o trezi, mă viziteze
Pe-albastra bicicletă, o meduză.