La naiba cu principiile!

Lumea trăieşte după anumite reguli bine stabilite, şi-a format anumite principii pe care să le urmeze, greu fiindu-i să se abată de la ele, însă, poate veni o zi în care toate acestea să explodeze, răspândindu-se în miliarde de bucăţele aruncate în toate punctele cardinale ştiute sau încă nedescoperite, simţind că toate conceptele ce i-au fost călăuză până atunci îşi pierd rostul şi valoarea.

Se spune că „Oamenii cu principii sunt cei care cad cel mai rău şi se afundă cel mai mult.”, iar asta se poate întâmpla oricând, pe neaşteptate.

Am vrea să ne arătăm fericirea întregului Univers, să ne-o strigăm din toţi rărunchii, însă ceva ne opreşte. Ne ascundem după diminutive, pseudonime, suntem în stare de orice pentru a ne păstra, cât de cât, parte din mister, din adevărata identitate, iar asta nu ar fi tot, atunci când o mică părticică din acele „principii” adânc înrădăcinate în subconştient, atât de adânc, încât, nicio acţiune conştientă nu ar putea-o şterge definitiv, atentează la cadenţa obişnuită a curgerii fireşti cu care suntem învăţaţi, totul pare doar un angrenaj defect.

Cum ar fi să lăsăm deoparte toate constrângerile, complexele, tiparele cu care ne-am născut şi crescut, să punem câteva bucăţi de dinamită, acolo, în cel mai ascuns ungher al firii, pentru a putea trăi eliberaţi de ele, să ne curăţăm mintea de frici şi iluzii?!?

Uneori simţim că am vrea să ne debarasăm de ele, ca de nişte haine uzate ce nu ni se mai potrivesc, şi să luăm cu o înghiţitură lacomă o parte din marea felie de libertate ce ne este oferită tuturor, gratuit, dar nu, ele, principiile, vin şi ne trag de mânecă, parcă pentru a ne atenţiona că suntem pe cale de a face ceva greşit. Ne mulţumim, atunci, cu porţia dinainte stabilită, satisfăcătoare, calculată în aşa fel încât să nu rămânem nici flămânzi, dar nici să nu ne îngrăşăm.

Alteori ne ascundem la umbra lor, simţindu-ne protejaţi, respirând acelaşi aer bine cunoscut, iar şi iar, până când ajungem la saturare, ni se pare că acesta devine din ce în ce mai rarefiat şi încercăm marea evadare, gura de oxigen indispensabilă, doar în gând, căci e mai sigur aşa, mai comod, mai călduţ şi al naibii de sigur.

Ne-ar plăcea să putem spune despre aceste concepţii ceea ce a spus cândva Tristan Tzara „Din principiu sunt împotriva principiilor”, dar şi asta ni s-ar părea un sacrilegiu, aşa că rămânem scufundaţi în pufoşenia sacră, egală, a zilelor, trăind la fel de comod fără prea mari emoţii, abateri, aventuri, iubiri, iar spre sfârşit nu ne mai rămâne decât să murmurăm „Şi cât de mult aş fi vrut să am ocazia de a-mi striga fericirea, chiar şi numai pentru câteva clipe!” ştiind că ar fi fost posibil, dar am lăsat această oportunitate să treacă pe lângă noi.

Fericirea e ca un puzzle cu piese infime, iar dacă ştii să le îmbini după culoarea şi forma potrivită, atunci, te poţi considera câştigător.

Articolul poate fi citit și aici.

imagine: Pinterest