Mămăliguţa

 

imagine: Pinterest

Îmi amintesc după-amiezile de duminică în care mama făcea mămăliguţă.

În tuciul argintiu, exact în momentul în care apa cu puţină sare clocotea mai puternic, punea mălaiul auriu cu o precizie pe care o căpătase în anii de experienţă. Îl împărţea apoi în patru, făcând un semn al crucii cu melesteul, ca şi cum ar fi binecuvântat-o, menindu-i să fie gustoasă şi de saţ.

Tot amestecul acela începea a bolborosi, de parcă fiecare particulă şi-ar fi adjudecat dreptul de a ocupa un anume loc, sfădindu-se cu o alta pentru asta, astfel încât să rezulte în final un amestec omogen.

Când ştia că mălaiul a fiert, tot fără a măsura timpul după anumite criterii convenţionale, începea să amestece rotund, cu migală, apoi cu mişcări din ce în ce mai îngreunate, până când devenea o masă compactă.

Umezea, mai apoi, o lingură şi începea a presa cu mişcări rapide pentru a lua forma vasului. O răsturna pe un fund de lemn, aburindă, galbenă şi rotundă ca o lună plină. Lua un fir de aţă, dinainte pregătit şi o tăia în sferturi perfecte, din care unul, învelit într-un ştergar alb, îşi găsea culcuş între perne, pentru a se păstra cald până când ajungea tata de la serviciu.

Deşi am urmărit acest ritual de nenumărate ori, nu mi-a ieşit niciodată atât de perfectă, poate de aceea fiul meu nici nu vrea să guste, măcar.

Astăzi am încercat din nou, cred că pentru prima dată anul acesta, iar ea s-a încăpăţânat să stea lipită de fundul ceaunului, care a rămas, aşa, răsturnat peste planşeta de lemn doar-doar s-o îndura biata mămăliguţă să se desprindă.

Oi fi îngrămădit-o prea tare? Cine mai ştie!?! 🙂