Parfumul unui film, nedifuzat. Crâmpeie din viață

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred, dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Elena mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor care aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi. Dintr-una se distingea turcoazul turbanului unei copile cu trăsături orientale care dansa cu mâinile înălțate spre un cer mohorât, a rugă. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Ceva mai încolo se zărea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate lângă piciorul strâmb al unui fotoliu, îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă care cunoscuse și vremuri mai bune, o carte deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care zăceau pensule de diferite mărimi și culori.

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi întregul tablou, căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente, pentru ca, mai apoi, să obosească brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, răsucind-o mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta, conștientizând gestul, scutura cascada arămie a părului buclat, răspândind în jur miresme picante și dulci, îngemănate.

Aș fi vrut să aflu secretul acestor adieri și l-am aflat întâmplător, dând peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obisnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi foarte grav pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci am știut că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor fi mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Și am primit complimentul Elenei cu un zâmbet luminos, simțind, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete, de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, atunci deșteptat dintr-un somn adânc. Și mi-a fost bucuria întreagă, și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență, puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele momente vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Pleoapele se întredeschid cu greu poate pentru că nu aș fi vrut ca visul să se încheie nelămurit. Mă visasem în camera Elenei care, între timp, suferise oarece schimbări. Fotoliul fusese acoperit cu o husă din in, schițele dispăruseră de pe lângă pereți, la fel borcanul cu pensule, revistele, peste tot domnind o ordine devăsârșită. Pe masa mică se odihneau tăcute crengi de liliac alb, lipsind însă acea exuberanţă, viaţa însăşi, parcă.  Trebuie să o vizitez, neapărat, îmi spun în gând întinzându-mă, pășind agale spre bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Din vaza cu inserții de vișine putrede îmi zâmbesc parfumat narcise. Galbene. Sunt dintre cele plantate sub fereastră, acum câțiva ani. Albișoarele nu au înflorit, nu încă, le mai aștept. O privire fugară în oglindă îmi dezvăluie un chip străin, oarecum posac, cu fruntea brăzdată de un rid vertical, exact între sprâncene, semn de încruntare și-ncrâncenare permanentă.

E o străină pe care nu o cunosc, nu vreau să o cunosc. E ca și cum aș urmări secvențe dintr-un film alb-negru, mut. Mă ştiam o fire veselă, deschisă, cu zâmbetul pe buze și glumele în buzunar. Privind cu mai multă atenție încep a desluși contururi știute. Da. Asta e, viața! Calea ce ne este stabilită dinainte sau pe care alegem să ne purtăm pașii. Cu uimire constat că timpul a modelat binișor trăsăturile. Câți ani să fi trecut, cincisprezece, douăzeci?!? Nici nu mai are importanță. Peste toate plutește o stare de calm, liniște, binecuvântare.
Candelele răspândesc parfumul familiar, îndrăgit. Cafeaua își face simțită aroma, amestecându-se cu cea a florilor. E o combinație interesantă. Deschid fereastra și-n casă năvălește parfum de pământ reavăn, după ploaie, lemn umed-cel al băncii vechi, mușchi pitit pe scoarța unui mesteacăn bătrân coborât din pădure, aici, în curtea blocului. Vântul adie ușor, iar soarele îmi zâmbește timid promițând o zi frumoasă.

O nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat.

Rezultatul este mulțumitor.

Printre tufele de frunze verzi, ascuțite, ițite spre senin cu trufie, zăresc un boboc. E singurul. Când mă voi reîntoarce, spre seară, voi avea prima narcisă albă de anul acesta. A mea.

Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua putea să-și urmeze cursul obișnuit. Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre pubertate cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe, însă viața, viaţa are planurile ei!

Descoperisem de curând

imagine: Pinterest

Parfumul. Acela care îmi amintea   adolescenţa cu  visurile ei.  Narcisse Noir, creat de Ernest Daltroff, parfumierul casei Caron, în anul 1911, aduce cu el,  în notele de vârf, portocal african şi narcisă, ce lasă locul aromelor de iasomie, portocală şi tinctură de trandafiri, stingându-se apoi în miresme de vetiver, mosc, lemn de santal, patchouli şi civet, note de bază ce dăinuie. Un parfum floral, cu acord oriental, o  tușă finală calmată în tonuri de pământ lemnos și-atingeri senzuale. Mi l-am dăruit într-o zi însorită și i-am rămas fidelă, chiar și după atâta timp.

Această poveste parfumată vrea să se încadreze în tema atât de aşteptată- Parfumul unui film îndrăgit, propusă de Mirela pentru Clubul Condeielor Parfumate.