Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.
Reclame

16 gânduri despre „Lelia sau parfumul drag al prieteniei”

  1. E superba povestea, Dana draga! Pe masura ce citeam imi imaginam mirosul vopselelor, mirosul ceaiului in care… fierbea rochia; 🙂 parfumul vag al crizantemelor si chiar parfumul unui perete alb, si doua tinere fara griji, exuberante si romantice, extravagante si cuminti… contraste care nu se resping. Si am auzit fosnetul paginilor in linistea camerei unde citea Lelia – un nume tare gingas.
    O impletire armonioasa de amintiri, si parfumuri suave, impletire armonioasa a trecutului cu clipa, inaintand spre viitor – un viitor la fel de parfumat.
    Fiecare zi amintita imi apare si sub forma de tablou – si ce usor pictez (doar in minte!) 🙂 scenele descrise de tine.
    Iti doresc sa ai zile senine, sa-ti fie drumul lin prin viata si prietenii aproape.
    Te imbratisez cu drag! (ai trezit emotiva din mine) 🙂

    P.S. Nu doar numele seamana, ci si perioada de tristete profunda prin care au trecut Lelia si Lilah. 🙂 Si mie imi place aceasta apropiere.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ce pot să mai spun?!? M-ai lăsat fără cuvinte, o emoție pozitivă care face sufletul să freamăte. 😑 Ne apropiem de oameni, uneori neștiut de repede și mare ne e mirarea când descoperim că e reciproc. Prieteniile care rezistă trebuiesc păstrate ca făcând parte din noi.
      Îți întorc urările și îmbrățișările cu drag! 😙

      Apreciază

  2. Bună dimineața, Dana, bună dimineața, rochie fucsia!
    Mi te imaginez o abia trecută de adolescență tânără, privind stupefiată pata zmeurie de pe rochia albă, ce va deveni o rochie de ceai, colorată și veselă. Minunată imagine ai creat!
    Tu și Lelia sunteți genul acela de prietene care-și continuă discuția începută ieri și peste…câțiva ani, ca și cum nimic n-ar fi întrerupt-o. Am și eu o cea-mai-bună-prietenă, Monica, cu care pot continua povestea de azi peste un an ca și cum ne-am fi despărțit acum câteva minute. Cred că asta e adevărata prietenie.
    E superbă povesea ta, toate poveștile mi-au plăcut mult, ai adunat aici culori, amintiri, trăiri, nuanțe și parfum! Da, La vie este Belle și noi trebuie s-o prețuim și s-o trăim cu respect față de noi și de cei care ne prețuiesc, la rându-le! Sunt atât de puțini…Dar bine că sunt, să-i ținem aproape!
    Mă regăsesc un pic în Lelia, culoare, suflet și parfum. Artiștii au toane, știu că știi, să nu te superi pe ei! 😛
    Drag Condeier, mă bucur mult că faci parte din frumosul și parfumatul nostru club și îți doresc inspirație și drag de scris în continuare! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Wow, ce matinală ești! Bună, Mirela!
      Ador aerul boem al artiștilor, poate de aceea povestea a prins un mic fragment despre cum cred eu că ar fi unii dintre ei. (Iubitori de frumos, al lucrurilor de calitate, al culorii și parfumului vieții, în general, chiar dacă acesta își schimbă miresmele.)
      Știu că îți ocupă mult timp să găzduiești poveștile, să le citești pe toate, să treci pe la fiecare cu gând bun și pentru asta te apreciez, iar pentru că o faci cu drag și dedicare poate că nu e o corvoadă prea mare. 🙂
      Prietenia poate fi o piatră de temelie care ne ancorează în viață, cred eu. Să știi că e acolo oricând și oricum este mare lucru.
      Mi-e drag să mă alătur poveștilor parfumate și o voi face mereu.
      Cu mulțumiri și îmbrățișări îți doresc o zi minunată! ❤

      Apreciază

  3. Ce frumoasa poveste din amintiri dragi!
    Sunt idei atat de multe si variate incat poate fi samburele unei carti 🙂
    Chiar viata este frumoasa daca ne intersectam cu astfel cuvinte!
    Zile minunate si parfumate, draga Dana si prietenii cat mai frumoase! ❤

    Apreciat de 1 persoană

    1. Tare mă mai lauzi, Suzana și într-o bună zi o să-mi iau nasul la purtare… 😁
      Nu cred că aș face față unei asemenea provocări., dar tu ești o drăguță mereu.
      Povestea s-a așternut fragmentat aproximativ în același timp cu povestea parfumată din ediția precedentă, aseară reușind să unesc bucățile cumva.
      Mulțumesc mult, dragă Suzana pentru că ești prezentă mereu aici, chiar dacă mie nu îmi reușește această performanță.
      Seară frumoasă și săptămână reușită să ai! ❤

      Apreciază

  4. Colorat parfumata povestea ta si da, amintirile au si parfum si culoare si cred ca parfumul ales de tine ilustreaza perfect asta 🙂 La vie est belle nu se numara printre preferatele mele, de la Lancome pentru mine Opium e regele dar povestea ta nu putea avea decat parfumul frumos al vietii 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mini parfumul acela chiar a fost scos din geantă pentru fotografia postată. Ce ne-am face fără culoare, parfum și poveste?!?
      Chiar am căutat astăzi Opium de la Lancome, dar nu l-am găsit decât pe cel de la Yves Saint Laurent. Aș fi fost tare curioasă să-i descopăr notele.
      Mulțumesc mult pentru trecere, citire și semn, Pandhora dragă! 😊

      Apreciază

  5. Povestea ta poarta parfumul acelei prietenii eterne, acelei legaturi ce nu are nevoie de noduri petru a fi mai trainica, ce pare as tese simplu si natural trairea.
    E atat de frumoasa ca pare ireala…. <3. Si totusi exista. Si asta nu poate decat sa aduca bucurie celui care o descopera si care va sopti ca o mantra "La vie est bele" 🙂

    Ps: citind despre rochita mi-am amintit ca am si eu una mostenire dar pe nuante deschise de verde pal. Cred ca si ea a fost vopsita cam pe aceleasi principii (este de la fondul plastic – care a fost candva) pentru ca in timp culorile s-au mai atenuat.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Prietenia adevarata intre doua femei e o adevarata poveste de dragoste iar tu ai surprins foarte bine asta in povestea ta. Cred ca femeile care au parte de o astfel de prietenie sunt norocoase.
    Tu ai scris o poveste parfumat-colorată :).

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s