Să devii mai bun e mare lucru. Părerea mea.

Ești prea naivă și o știi.

Încă mai crezi în bunătatea oamenilor. Încă mai crezi că dacă tu nu ai putea face rău cu bună știință cuiva, nici alții nu ar face-o, iar când toate astea par să fi prins rădăcini adânci în tine se întâmplă ceva ce-ți dă toate convingerile peste cap.

Sunt Oameni și oameni, feluriți, care pot călca orice în picioare pentru propria plăcere.

Există persoane răzbunătoare și neîngăduitoare care se hrănesc doar cu energie negativă și dacă reușesc a demonstra că pot să pună la punct pe cineva, indiferent de consecințe sau mai ales când acestea sunt distrugătoare, se simt fericite. Și-au refulat neputințele atent tăinuite dovedindu-și puterea, superioritatea. O izbândă care le gâdilă orgoliul și-n fața lor te simți sleit de putere, fără un punct cardinal ca punct de sprijin, vulnerabil.

Vocile și părerile celor din jur vibrează metalic, se războiesc fără noimă golindu-se de sens, dar cer, parcă la unison, ajutor. Vor să înțeleagă, cumva, tot ce pare de neînțeles. 

Ți-e greu să te dumirești, iar nervii întinși la maxim, puțin câte puțin în fiecare zi, par să-și piardă elasticitatea, creând o fisură în legăturile complexe care formaseră un tot unitar și izbucnești. 

Atunci, toată stăpânirea de sine pe care te bazai se prăbușește precum un castel din cărți de joc spulberat de o pală de vânt. Oricât ai fi muncit, întreaga construcție se dovedește a fi efemeră. Oricât ai vrea să înlături pâcla cenușie ce-ți împăienjenește privirea, memoria, acțiunile, nu reușești. Și spui, atunci, tot ce nu ai spus la momentul potrivit, nu dintr-o timiditate nefondată, ci de dragul liniștii tale și a celor din jur.

Apoi, regretele îți dau târcoale neîncetat. Nu ai fi vrut să te descătușezi astfel, dar bulgărele odată ponit a adunat tot ce a întâlnit în cale și nu ai mai avut puterea să-l oprești.

Când stai în banca ta oftând, că și asta e o formă de relaxare și resetare a organismului, tocând mărunt în moara necruțătoare a gândurilor izbucnirea involuntară și orice penitență autoimpusă îți pare ușoară, simți că te izbăvești, iar regretele sincere îți aduc alinare. O arecare alinare. 

Îți mai păstrezi speranța că peste întuneric va străluci soarele și răul va fi învins de bine, ca în basmele copilăriei.  

Când cineva strivește sub tălpile-i nepăsătoare tot ceea ce ai crezut că merită apărat cu strășnicie rămâi perplex. Nici nu știi cum să reacționezi. Să compătimești sau doar să ignori cu desăvârșire.  

Bine ar fi să-ți conștientizezi greșelile măcar în timp ce le critici pe ale altuia. E ca și cum te-ai uita în oglindă și ai realiza că toate izbucnirile necontrolate de acolo pornesc, dintr-o lipsă sau nevoie proprie pe care ai descoperit-o abia acum.  Să o poți remedia, să umpli golul spre folosul tău și a celor din jur e sublim.

Nu ai cerut decât puțină liniște, atât cât să-ți pot auzi gândurile, dar asta a deranjat persoana care se crede Centrul Universului și pentru care cei din jur sunt doar accesorii supărătoare, în afara momentelor în care ar trebui să se simtă datori de a servi propriile-i interese.  

Nu merită consumul nervos, furia care-ți face degetele să tremure, în așa hal încât să nu mai poți ține un creion în mână. Nu merită gândurile chinuite ce-ți fură odihna, târziu, în noapte. Nu merită decât smerenia, îngenunchierea și iertarea pe care o ceri Universului, oferind-o în același timp pe a ta. Să devii mai bun după o astfel de experiență, să-ți înfrânezi pornirile, să ții strâns în lesă izbucnirea necontrolată, să fii bine cu tine, în primul rând și cu cei din jur e mare lucru. Părerea mea.