Noaptea magică – Sânzienele

Știa de mult timp că aceasta este noaptea magică, noaptea în care porțile cerurilor se deschid, iar strămoșii se întorc acasă. Animalele prind grai omenesc. Peste păduri, peste câmpurile înmiresmate fetele-flori zboară, cântă, dansează și în trecerea nevăzută transmit din puterile lor magice lumii vegetale, transformând-o în plante cu puterea de a lecui suflete și trupuri, mai ales pe cele ale copiilor. Prin cântecul lor însănătoșesc pe cei bolnavi, prin jocul lor fac iarba să crească mai deasă, mai fragedă, mai hrănitoare și apără lanurile înspicate de grâu.

Adunase, la vremea prânzului, când puterea soarelui era cea mai mare, florile galben-aurii și în nuanțe de alb-untos ale sânzienelor, iar acum se bucura de mireasma lor suavă și se pregătea cu conștiinciozitate pentru noaptea ce se apropia parcă prea greu. Ziua era frumoasă, dar nerăbdarea nu o lăsa să se bucure prea mult și nici să ducă la bun sfârșit orice lucru ar fi început.

Ea era altfel, de obicei, o fire calmă, așezată, răbdătoare și oricărei activități îi găsea finalitate,  căci îi displăceau lucrurile lăsate de izbeliște, obiectele împrăștiate și dezordinea de orice fel, însă azi parcă nu mai era ea. Nu recunoștea această agitație ca făcând parte din firea ei și asta o neliniștea întrucâtva. Simțea că se apropie ceva cu o forță mai puternică decât ar fi putut să înțeleagă acum, ceva care îi va schimba viața, definitiv. Fiind peste puterile ei să se împotrivească, tot ceea ce îi mai rămânea de făcut era acceptarea inevitabilului, dar echilibrul mult dorit se lăsa așteptat.

Sunt oameni care știu să se bucure de toate acestea, de vraja acestei nopți, a cerurilor deschise, de întreaga încărcătură energetică și spirituală a clipei prezente și tot gândindu-se la asta și-a dat seama că nimic nu ar putea să-i împiedice încercarea unei noi stări, a unei relaxări profunde pe care ar putea-o căpăta.

Alese o meditație, din multele pe care își dorise de-a lungul timpului să le încerce și se lăsă purtată pe aripi de muzică relaxantă, abandonă orice rezistență și lăsă gândurile să vină și să plece, să se așeze așa cum vor. Le simțea palpabile, material, de parcă energia pe care o aduceau se transformase în sfere luminoase, clare sau opace, de nuanțe diferite, în toate culorile curcubeului și treptat, simți cum liniștea pune stăpânire pe ea, gândurile își pierd din intensitate, iar sferele devin din ce în ce mai intense, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic, într-un dans doar de ele știut, pe o muzică proprie, creându-și opera unică. 

Se relaxă din ce în ce mai tare și pe muzica divină a sferelor ce răspândeau curcubeie, căzu într-un somn profund cu vise angelice, cu fecioare despletite dansând în lumina lunii, cu simboluri arhaice, neînțelese, adevărate hieroliglife, peste toate acestea suprapunându-se un el, un Tutankamon fără masca de aur, cu trăsături ca dăltuite în piatră și ochi pătrunzători, a căror privire îi răscolea măruntaiele. Era acolo, lângă ea, o prezență aproape palpabilă, ce aducea miresme proaspete de piele tăbăcită și lemn de cedru din adâncimea unor păduri neștiute.

Îi zâmbea și zâmbetul acela divin o învăluia într-o căldură plăcută, din ce în ce mai intensă. Întinse mâna să îl atingă și totul de risipi ca un fum. Vraja se destrămase neasteptat.

Soarele își răspândea razele jucăușe cu generozitate. Se vede treaba că se ridicase de multișor pe bolta cerească, iar noaptea cea magică trecuse. Simțea că are nevoie de aer și se-ndreptă grăbită, trăgând perdelele cu un gest ferm, deschizând geamurile pentru a lăsa de aerul proaspăt să pătrundă în încăpere. Credea că astfel va scăpa de fantasmele din timpul nopții care, oricum, i se părea ratată. Toate planurile ei fuseseră spulberate. Buchetul de sânziene zăcea ofilit pe masa micuță de lângă pat. Uitase să-l pună sub pernă. De fapt nu mai făcuse nimic din tot ceea ce plănuise cu atâta emoție.  

Printre florile multicolore din glastre simți o privire insistentă ațintită asupra ei. Ziua se anunța a fi neobișnuită, cumva.