Flori, filme, frânturi cu parfum

imagine: Pinterest

Iubesc narcisele. Pe cele albe. Cu petale fine. Ca aripile de fluture. Freamăt în zbor. Și pistilul lor îmbujorat portocaliu. De parfum nici nu mai zic. E primăvară. Nebunie. Timiditate. Înfiorare. Amețire.

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred. Dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Oana mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Am intrat în camera ei, care de fiecare dată părea alta.

Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor ce aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi.

Dintr-una se distingea un câmp nesfârșit de lavandă ce-și unduia tijele înflorate ca dezmierdate de vânt. O adiere pe care o simțeam aievea cum îmi mângâia pielea și-mi aducea mireasma atât de cunoscută. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Una da, una nu, de parcă întreaga  intensitate a culorii ar fi obosit-o și o lăsase să se odihnească, până a devenit un nonsens. La doar o întindere de mână, pe o altă pânză, se ivea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate zăceau lângă piciorul strâmb al unui fotoliu îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă, ce cunoscuse și vremuri mai bune, o carte rămăsese deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care se zăreau aruncate pensule de diferite mărimi, cu ciufuri pestrițe ca niște peruci vopsite alandala, tocite de trecerea timpului și lăcomia moliilor. 

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi  tabloul cu aer desuet al încăperii căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente care o oboseau brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

În momentele acelea de încordare, gândurile-i erau aproape palpabile.  

Țâșneau cu repeziciune ca pe o pistă de curse de formula unu, iar orice greșeală, cât de mică, orice schimbare de viteză sau de sens putea fi fatală și parcă-i zăream întrebările nerostite agitându-se, schimbându-și sensul, luând întorsături neașteptate, ocolind alte întrebări, căutând cele mai bune răspunsuri, vibrând, apoi torcând molatec asemenea unei pisici în soarele călduț al primăverii, zvâcnind iar și iar, până când oboseau de atâta alergătură, de atâta freamăt, odihnindu-se într-un sfârșit sub fruntea boltită străjuită de șuvițe arămii, îndărătul ochilor arzând adumbriți de gene prelungi, iscând un zâmbet oarecum obosit și el, dar, totuși, triumfător.

Știam, de fiecare dată, că urmează o migrenă, o strângere că de menghină a tâmplelor plăpânde, o întunecare a memoriei, o nevoie de liniște profundă, de întuneric, de uitare. Se agita prea mult, pierdea nopțile în focul creației ce o mistuia. Nu ieșea cu zilele din casă, nici măcar în curte. Nu deschidea ferestrele, căci orice zgomot, cât de mic, orice adiere, i-ar fi spulberat ideile, zicea ea. Stătea între cei patru pereți imaculați și își transpunea gândurile în tablouri neterminate sau pe pagini întregi umplute cu scrisul ei zglobiu, pe care, mai apoi, le mototolea și le arunca prin toate colțurile încăperii. Atunci, mai mult decât oricând avea nevoie de mine. Eu îi aduceam măsura în toate, îi eram balanța care cântărea ce îi făcea bine sau nu.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, pe care o răsucea mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta și conștientiza gestul, scutura cascada arămie a părului buclat ce răspândea în jur arome picante și dulci, îngemănate.

Voiam să aflu secretul acestor adieri înmiresmate și l-am aflat,  întâmplător, când am dat peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obișnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi înfricoșător pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci, mi-am dat seama că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor sta mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Am primit complimentul Oanei cu un zâmbet luminos și am simțit, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, abia deșteptat dintr-un somn adânc. Mi-a fost bucuria întreagă și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele clipe vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Azi e o nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat. Rezultatul este mulțumitor. Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua poate să-și urmeze cursul obișnuit.

Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre adolescență cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe. Însă viața, viaţa are planurile ei!

*** 

A cincea temă propusă de Mona : Scrie o povestire în care paragraful de început să fie format din propoziții scurte, iar la un moment dat să ai o frază de cel puțin două rânduri, oriunde vrei tu, și la finalul povestirii dacă dorești. Nu ai limită de cuvinte!
Povestirea mai trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1 Folosește o altă voce narativă decât cea de până acum. Dacă ai scris
la persoana a treia, scrie acum la persoana întâi sau invers,

2 Folosește cel puțin o comparație și o metaforă.