Frânturi de gânduri printre povești

imagine: Pinterest

Stătea pe malul înverzit al râului și se bucura de ultimele raze ale soarelui ce cobora domol spre asfințit, îmbrăcând în nuanțe de miere catifelată întreaga zare. Seara se pitise după dealuri, iar ziua ce se retrăgea pe furiș, împrăștia contururi vag poleite în aur. Nicio mișcare nu se simțea în jur, niciun fir de iarbă nu tresărea. Totul se cufundase într-o nemișcare absolută, ca într-un instantaneu surprins de o cameră ascunsă. Era o pace desăvârșită de început de lume. Din înalt coborau dezmierdări abia simțite de zefir.

Asta-i era clipa preferată, sublimă în neclintirea ei, ca o continuă așteptare a ceva ce nu s-a întâmplat încă, o acceptare a tot ce-a fost, o penitență în fața naturii, a vieții însăși. Dar ispășirea nu venea ușor și nu se schimba în sărbătoare doar prin puterea gândului, pe care ar  fi vrut să știe să-l schimbe facil, ori de câte ori ar fi fost nevoie. Puterea aceasta nu o avea, încă, fiind nevoie de practică susținută, de exercițiu repetat cu ardoare, de consecvență și perenitate, de minte limpede controlată și dirijată atent sau de abandon pe fir de lumină pură.

De pe celălalt mal îi zâmbea cu nonșalanță copilăria printre fluturi albaștri și flori îmbujorate de măceș. Era tărâmul magic vegheat de o lună mare și bucălată care-i adusese mai aproape basmele de care se bucurase nespus. Tărâmul dragonilor și zânelor minuscule, al vrăjitoarelor și broscoilor transformați în prinți.  Inocență. Puritate. Vis aievea trăit. Simțea cum înmugurește neștiut un început de zâmbet.

O mare încântare îi cuprinse sufletul, nealterată, așa cum numai un copil fără griji poate simți. Și-i era bine. I s-ar fi potrivit atunci numele acela cu inflexiuni castiliane pe care parcă i-l șoptise cineva în taină. Rafaela. Îi citise semnificația între timp și descoperise că și aceasta îi venea mănușă. Rafaela este o persoană strălucitoare și face totul ca cei din jur să știe asta. Pare mereu sigură pe ea și foarte puternică, chiar dacă în realitate este foarte fragilă. Are tendința de a impune o anumită distanță între ea și cei din jur. Este curioasă, intuitivă, foarte perspicace, dar și rece sau orgolioasă atunci când simte că este cazul.  

I se perindau prin fața ochilor castele străjuite de turnuri înalte, atât de înalte încât păreau să sprijine cerul, cu ziduri din piatră albă, immaculate, printre care se plimbau domnițe visătoare, tulburate de parfumul florilor aflate la tot pasul și trilurile păsărilor exotice. Era o poveste, dar nu o poveste oarecare ci, povestea poveștilor, povestea copilăriei magice, cu numele potrivit.  În buclele lejere, de culoarea boabelor de cafea proaspăt prăjite aceeași cu a ochilor migdalați, poposise căldura toată de peste zi împurpurându-i obrajii.

Cu o timidă fluturare a mâinii își luă rămas bun, promițând să se întoarcă ori de câte ori va fi posibil, ba chiar și atunci când nu va fi.   

Ar fi rămas așa, în contemplarea clipei, trăind un prezent continuu fără curgere, fără schimbări.  Dar asta nu era posibil. Știa că-n orice lampă fermecată viețuiau doi djinni. Unul bun și altul rău, care puteau ajuta sau distruge orice om  obișnuit. Puteau înfăptui miracole sau aduce nenorociri.  La fel se întâmplă în întregul Univers. Alb-negru, yin-yang,  cald-rece, zi-noapte, feminin-masculin. Ăsta era mersul firesc al lumii cu bune și cu rele, cu lumină și întuneric, neputând exista unul fără celălalt.

Trebuia să revină la viața de zi cu zi cu alergăturile cotidiene și frământările reale sau imaginare. Vraja se rupse și pașii ușori o purtau agale spre casă, când o ploaie neașteptată căzu din senin. Nu grăbi pasul, nu se lamentă deloc, ci primi stropii calzi ca pe o binecuvântare ce-i răcorea sufletul încărcat de multe și amestecate simțiri,  gândind că a sta la marginea vieții, ca și cum ai aștepta pe malul unui râu ca acesta să revină în matcă, nu este o soluție îmbucurătoare, căci el poate fi când limpede , curgând domol, când tumultuos și înspumat ca o mare în timpul furtunii.  

Si-atunci se ivi curcubeul.

Un curcubeu care parcă o invita să-l prindă de coamă, să se urce în șaua lui cabrată și să se simtă la fel cu Aladin pe covorul fermecat, pentru a face călătoria vieții sale, călătoria de care își va aminti mereu, care o va duce spre lumea aceea promisă, căutată, dar neatinsă încă,  să se știe capabilă de a înfrunta orice balaur cu șapte capete pentru a căpăta merele de aur.  

Poate va rămâne surprinsă de cele descoperite în povestea cea nouă sau doar va deschide larg ochii pentru prima dată, înțelegând tot ceea ce era de înțeles și nu a făcut-o până acum. O clarificare, o lecție. Cu orice ar putea fi surprinsă.

Chiar și cu frânturi de gânduri printre povești. 

Ultima temă dată de Mona. Scrie o povestire cum vrei tu și cum îți place ție, ținând cont de toate informațiile primite în S.I.M.T. Sunt curioasă dacă vei observa o schimbare în bine în scrisul tău. Nu ai limită de cuvinte! 

Să o scrii în stilul propriu, fără să te gândești că face parte din acest proiect. Doar scrie-o, pentru că așa simți!

*** 

Cred că am atins doar a doua parte a cerinței… 😀   

Mâine (15 februarie) este Ziua Națională a Lecturii. 🙂