Un spirit al pădurii

Răsăritul o găsea mai mereu toropită de nopțile prea lungi, prea pline. Vântul îi susura în auz cântecul frunzelor veștede și toată oboseala îi dispărea știind că a făcut tot ceea ce trebuie pentru ca viața să se desfășoare în ritmul ei firesc.

Înainte ca soarele să devină stăpân peste lumea întreagă auzea orice foșnet al pomilor, orice cădere a ghindelor pe covorul de frunze, orice salt grăbit al vietăților de pe o ramură pe alta și asta-i făcea inima să tresalte de drag. Pădurea era a doua ei casă sau cea de noapte, cel puțin, iar acolo se simțea mai în elementul ei decât oriunde. Chiar dacă la început se crezuse cumva defectă, neștiind să-și gestioneze toate simțirile, toată acea sensibilitate, cum credea pe atunci, încetul cu încetul s-a obișnuit și a înțeles că în adâncul sufletului ei se mai află încă un spirit protejat de straturi invizibile ca într-un cocon de mătase și care iese la iveală mai mult la asfințit, spăre amurg, supunând-o la noi și noi teste.

Acum avea nevoie doar de un duș cald și o cafea tare, cu gust de pământ, soare și vânt pentru a putea face provocărilor zilei ce începea.

Apa călduță îi biciuia trupul, învigorandu-l, gelul de duș cu arome de vetiver și cedru încă o mai făcea să se simtă în mijlocul naturii, acolo unde simțea că trăiește cu adevărat. Dar astăzi avea un termen limită pentru lucrarea aceea urgentă pe care a trebuit să o termine în doar două zile. Și fusese atât de complexă. În timp ce-și savura cafeaua mai aruncă o privire grăbită peste proiect pentru a se convinge că totul era exact așa cum trebuie, înainte de a ieși din casă și se declară mulțumită de imaginea pe care a descoperit-o.

Întotdeauna i-au plăcut culorile toamnei, mai ales toamna, iar părul ei buclat în nuanțe arămii se asorta perfect cu acestea. Avea un mers atletic, ușor grăbit, care se potrivea perfect personalității sale deschise, hotărâte, calde. Tocurile comode o ajutau să păstreze aceeași cadență, soarele îi zâmbea călduț, iar ziua se anunța a fi perfectă. O frunză ușor îngălbenită îi poposi în păr, iar ea surâse știind că era accesoriul cel mai potrivit.

Adora momentele acelea de liniște dinaintea începerii programului în care își putea pune toate gândurile în ordine și revizui programul zilei.

Deodată telefonul îi bipui cu sunetul unei capse de sticlă rostogolită pe o suprafață netedă. Îl alesese pentru că îi dădea mereu senzația de veselie, de sărbătoare. Un memento scurt se afișă pe ecran. Alex, alături de o față zâmbitoare. Avea programată cina cu el și chiar o aștepta cu nerăbdare. Nu se mai văzuseră de mult, iar felul lui calm și deschis, ușurința cu care întâmpina orice eveniment, chiar dacă doar în aparență, o făcea să se simtă în largul ei. Știa exact unde vor merge și ce vor mânca, iar concretul o ajuta să-și păstreze echilibrul zilelor, nu că i-ar fi displăcut surprizele. Colegele năvăliră gălăgioase în birou, ca un grup de liceene ce-și destăinuiau întâmplările sfârșitului de săptămână, dar după ce s-a așezat fiecare la locul său liniștea a devenit o binecuvântare. Se auzeau doar tastele atinse ritmic, un dosar răsfoit sau un pix ce așternea cifre ordonate pe foile albe. Da, cifrele făceau parte din viata ei de zi cu zi.

Va urma.

***

Tema pentru săptămâna aceasta, provocare pornită de la Mona, în cadrul grupului Sprint S.I.M.T. Mulțumesc! 🙂

Publicitate