Un spirit al pădurii (2)

Da, numerele făceau parte din viata ei de zi cu zi. Secretul nopților ei agitate venea să compenseze cumva calmul pe care i-l transmitea așezarea cifrelor în coloană, memorarea codurilor IBAN, de câte 24 de caractere fiecare, exactitatea de netăgăduit a matematicii și contabilității. Muncea mult, dar îi făcea bine și acesta era suportul de care avea nevoie, care o ancora în realitatea cotidiană . Efortul susținut, atenția, organizarea, chiar dacă păreau total opuse preumblărilor ei nocturne, se compensau, aducându-i echilibrul atât de necesar.

Ritmul nebun în care treceau zilele îi pria atât de mult, încât își găsea timp doar în pauza de masă să sune vreo prietenă cu care abia se mai văzuse în ultimul timp. Convorbirile îi erau scurte și la obiect. Vorbeau lejer, de parcă abia se despărțiseră și puneau la cale o revedere în doar câteva secunde, cu toate detaliile necesare. Hotărârea, programarea, claritatea îi erau de ajutor în orice situație.

Proiectul la care lucrase a fost primit și aprobat cu însuflețire. Se putea bucura de vreo două zile mai lejere în care să organizeze întreaga săptămână, sa-si facă aprovizionarea, să-și îmbogățească garderoba pentru noul sezon și să petreacă momente tihnite alături de prieteni până la venirea înserărilor care o vor găsi pregătită pentru cântecul pe care pădurea i-l picura în suflet cu fiecare adiere și șoaptă auzită doar de ea.

Când reveni din pauza de masă găsi pe birou un buchet cu flori de toamnă impresionant aranjat. Un vuiet îi răsună în urechi, ca și cum vântul jelea printr-o pădure în plină iarnă. Nu suporta florile rupte sau copacii văduviți de crengi. Își plantase în fața ferestrelor de acasă flori pe sezoane și culori, tocmai pentru a le vedea oricând, fără a fi nevoită să le pună în vaze. Plantele sădite în oluri îi plăceau, dar nu și cele dezrădăcinate sau rupte și scoase din mediul lor.

Să arunce buchetul la coș, iar nu se îndura, așa că îl oferi colegei de vizavi, nu înainte de a lua biletul care-l însoțea. „Felicitări pentru proiect!” și o semnătură indescifrabilă, atât. Rămase puțin pe gânduri, trecând în revistă pe toți cei prezenți la prezentarea lucrării, dar nimeni nu îi atrase atenția, așa că își văzu în continuare de treabă. Ziua de lucru se sfârși fără evenimente notabile.

Plecă împreună cu grupul vesel al colegelor sale, iar la ieșire fiecare se îndreptă în direcții diferite spre casă sau spre magazinele din jur. Pașii îi erau la fel de ușori ca întotdeauna și zâmbetul senin îi lumina fața. Ca la un semn nevăzut, o frunză gălbuie, poate aceeași de dimineață sau doar o surată de-a ei, îi poposi printre bucle, ca un accesoriu obișnuit.

La colțul străzii o aștepta Alex surâzător și de îndată ce zări frunza din părul ei întinse mâna să o ia, dar aceasta nu se dădea scoasă, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo.

– Parcă ai fi un spirit al pădurii îi spuse el zâmbind și îmbrățișând-o cu drag.

– Poate chiar sunt, îi răspunse ea la fel de veselă.

Înserarea cobora agale și ea știa că la amurg va trebui sa plece, dar Alex o surprinse cuprinzându-i fața între palme în timp ce-i șoptea:

– Ce-o să mă fac eu cu tine? Și zări în ochii lui liane verzi crescând în privirea-i întunecată ce o înlănțuiau cu unduirile lor. Simți că și în inima lui o ghindă prinsese rădăcini, iar drumul lor era același, de când lumea, prin păduri de poveste.

– Vei face ce va trebui să faci, răspunse ea molatec, cu siguranța că acela era cel mai potrivit răspuns.

S-au recunoscut pe dată și au știut că în adâncul sufletului lor se află încă un spirit,  protejat ca într-un cocon de mătase, ce le aducea împlinirea.

Spiritele lor erau înfrățite. Juraseră, cândva, demult, într-o altă viață, că vor fi neobosiți în a proteja pădurile și sufletele care o locuiau. Era o mare responsabilitate, dar încetul cu încetul își aminteau de tot ceea ce îi legase mereu, de viețile nenumărate petrecute în mijlocul naturii, mereu împreună.

Publicitate