Povestea tabloului (1)

 

Se uita la el cu ochii măriți de surpriză ca și cum atunci îl văzuse pentru prima oară. Tabloul era mai mohorât ca oricând, iar ploaia părea să nu mai contenească. Îi transmitea o stare de frig și umezeală ce îi intra de-a dreptul în măduva oaselor. Se așeză pe canapeaua îngustă și se înveli cu pledul ei preferat, în nuanțe pale de verde crud. Întotdeauna moliciunea lui și culoarea proaspătă îi dădeau o stare de bine, o încalzeau. Uneori pledul acela chiar îi șoptea vreo poveste pe care o continua în vis, pentru că, de fiecare dată când îl folosea, i se făcea somn.

Tabloul părea și el trist, nu la fel de trist ca în ziua aceea în care îl descoperise în galeria micuță, de pe o străduță slab luminată, ferită de privirile trecătorilor. Nu se gândise nicio clipă că va cumpăra ceva de acolo, o pictură în niciun caz, dar i se părea că rima cu starea ei de atunci, cu ploaia de afară, cu despărțirea neașteptată.

Și l-a privit îndelung, până când ploaia s-a oprit, apoi a cerut să-i fie împachetat, mai ales că prețul părea unul simbolic. Probabil că artistul avea o nevoie stringentă de bani sau, cine știe, nu are vreo pretenție asupra lui, donându-l pur și simplu, gândise atunci.

Aproape că se înserase. Nori plumburii îi încețoșau sufletul, pașii se târau agale, iar umbrela lui, rămasă agățată de brațul ei, cântărea mai mult decât putea duce. Ajunsese în dreptul băncii pe care cu doar câteva ore în urmă el îi spusese că are nevoie de o pauză, că relația lor se îndreaptă prea repede și prea neașteptat spre un punct la care nu se gândise. Ea a înțeles imediat, s-a ridicat și, fără niciun cuvânt a plecat, fără a ști încotro se îndreaptă.

Acum privirea îi rămăsese agățată de banca aceea care era oarecum schimbată. Să fi fost de vină ploaia, să fi spălat toate momentele lor petrecute împreună acolo, să se fi șters totul atât de ușor ca și cum nici nu ar fi existat? Întrebările îi cotropiseră mintea, iar tabloul devenise tare incomod sub brațul care începuse să o doară.

Atârnă umbrela de spătarul băncii și porni abia târându-și pașii spre apartamentul care o aștepta cufundat în liniște și întuneric. Tabloul merita efortul de a-l căra, dar umbrela lui nu, îi fusese de folos o vreme, dar acum putea să se descurce și fără ea.

Intră în casă tiptil, de parcă ar fi putut-o auzi cineva, însă nu mai era nimeni, locuia singură. Aprinse doar o veioză în dormitor și, după ce scoase ambalajul tabloului, îl sprijini în colțul camerei spre care bătea lumina lămpilor de iluminat aflate chiar sub fereastră.  I-ar fi plăcut să privească stelele, să le întrebe ce va face ea de-acum, ce cale va alege, dar norii le acoperiseră strălucirea.

 Va urma…

Povestea a pornit de la imaginea tabloului pictat de Raluca.

Publicitate