Povestea tabloului (2)

Se trânti pe pat, așa îmbrăcată, și-și propti privirea în tavanul străbătut de o rază anemică de lumină. Nu, nu va cădea într-o stare de letargie, nu-și va da voie să facă asta. Întinse mâna spre noptiera de lângă pat și găsi jurnalul așteptând-o cuminte. Începu să scrie cu furie și tristețe tot ce îi trecu prin minte în acele momente: afirmații, gânduri, concluzii, golindu-se de frustrări și regrete.                                     

Îmi accept trecutul așa cum este, îl iert și mă eliberez de el. Mi-am lăsat toate regretele pe străzile pe care le-am străbătut, să fie spălate de ploaie, duse în adâncul pământului și purificate. Las tot ceea ce nu îmi mai este de folos în urma mea, iar mintea și sufletul meu rămân curate și reîmprospătate. De astăzi sunt o femeie fericită. Totul este minunat în lumea mea. Știu sigur că nu mai am nevoie de umbrela ta pentru a mă apăra de ploaie, de orice ploaie, fie ea persistentă sau trecătoare. Am propria mea umbrelă. Nu-mi mai doresc nici să mă prinzi în brațe săltându-mă peste vreo baltă, pentru că am ghetele mele impermeabile și pot trece prin orice ochi de apă ce-mi apare în cale. Nu mai vreau nici să mă protejezi punându-mi haina ta pe umeri, căci am haina mea de ploaie care mă apără de umezeala excesiva și îmi oferă siguranță. Cu lucrurile mele mă simt un om întreg, împlinit.

Se spune că „înfrânt nu este decât cel care renunță să lupte”, dar eu nu renunț, doar mă dau deoparte din calea persoanelor și relațiilor care mă țin pe loc sau, și mai rău, mă trag înapoi.

A închis jurnalul cu hotărâre și și-a propus să nu îl mai deschidă până când nu va avea ceva cu adevărat important de spus. Noul capitol pe care își propusese să-l înceapă avea nevoie de timp să se așeze, să-și stabilească ritmul pe care îl va urma.

A doua zi a descoperit pledul verzui într-un magazin din apropiere și și-a dat seama pe dată că era exact ceea ce căuta. L-a luat acasă cu bucurie și l-a înfășurat în jurul trupului zgribulit, iar de atunci i-a devenit refugiu în zilele reci și umede, în cele triste sau însingurate.

Tabloul o privea tăcut din colțul camerei. Tot acolo rămăsese, nu-i schimbase locul pentru că acolo se potrivea cel mai bine. În nopțile senine ploaia pictată nu mai părea atât de rece, ci susura liniștită, felinarele reflectau strălucirea stelelor, iar banca tăcută, de cele mai multe ori, șoptea povești cu promisiuni împlinite. Îl privea uimită, descoperind de fiecare dată în acea pictură noi și noi valențe, tușe de culoare ignorate sau nerelevate până atunci, detalii noi ca niște urme lăsate de pași nehotărâți care, în sfârșit, și-au descoperit calea.

 Îi va scrie povestea cândva. O poveste plină de iubire adevărată, care nu-și dorește pauze de respiro, ci știe că este unica, cea mai mare și mai autentică dintre toate. Avea nevoie doar de un început, apoi o va așterne firesc, fără piedici sau vreun ajutor din afară.  Acum era pregătită.

Sunt pregătită pentru iubirea adevărată. Totul în lumea mea este minunat, au fost următoarele cuvinte pe care le-a scris în jurnal.

 

Publicitate