O altă călătorie

imagine: Pinterest

 

Zilele ultimei săptămâni s-au târât agale, gârbovite de resentimente și neînțelegeri, de cer mohorât continuu care parcă o conduceau spre o anxietate iminentă. Soarele, din ce în ce mai avar în privința căldurii și luminii, continua să se ascundă după perdeaua posomorâtă a norilor. Când se va mai bucura de senin, nu știa, însă spera să se întâmple cât mai curând.

Dacă o fi fost doar vremea, vinovată pentru starea ei, sau nemulțumirile nu știa sigur, cert este că făceau împreună un tot indestructibil care o răscoliseră. Toate supărările din ultimul timp păreau să aibă aceeași sămânță adânc plantată în interiorul ei. De multe ori, orgoliul îi fusese mai puternic decât realitatea evidentă, triumful în orice situație i-ar fi dovedit puterea de convingere, stăpânirea de sine, persuasiunea, iar când nu reușea asta se simțea înfrântă, părăsită de toată lumea, sleită de puteri.

Pereții încăperilor, oricare ar fi fost ele, păreau să o strângă, să-i stoarcă ultima fărâmă de optimism. Simțea nevoia unei evadări în natură, a spațiilor largi, a reculegerilor. Se gândea, de multe ori, că într-o altă viață o fi făcut parte din vreun popor nomad, petrecându-și zilele pe drumuri, nu încorsetată într-o viață statică, în interiorul unor clădiri, oricât de spațioase și moderne ar fi fost.

Călătoriile lungi, nemărginirea zării, mașina înghițind lacom kilometri de asfalt o revigorau, îi aduceau relaxare. Sfârșiturile de săptămână erau perioadele cele mai dragi sufletului ei. Niciodată nu știa încotro o va duce drumul, unde se va opri, ce va descoperi în preumblările sale. Itinerariile nu erau dinainte stabilite, ci lăsate la voia întâmplării, dovedindu-se mereu surprinzătoare, în cel mai bun sens al cuvântului.

Se afla în perioada aceea de căutări spirituale, de înțelegere a sinelui propriu, a drumului de urmat, a misiunii în această viață. Citise câteva cărți de dezvoltare personală, ascultase conferințe, cursuri, workshopuri, tot ce îi ieșise în cale legat de acest subiect. Era încă la vremea întrebărilor, a lămuririlor și nu era foarte convinsă de calea pe care o avea de urmat. Trebuia să existe un punct de pornire și, fiindcă toate informațiile adunate o bulversaseră, nu întrevedea încă linia de start. 

Săptămâna era pe sfârșite, iar ziua de vineri se încheia la fel de cenușie cum începuse. Își pregătise în grabă bagajele, căci îndeletnicirea aceasta îi devenise foarte familiară, așezând aproape mecanic cele câteva lucruri necesare  în geanta de voiaj, apoi se relaxase în compania unei cărți.

Seara s-a topit pe neștiute, alunecând într-o noapte cu vise agitate și neclare. Avusese câteva momente de déjà vu, simțea că unele locuri o atrăgeau mai mult decât altele, dar indicii mai clare că ar mai fi trait cândva pe aici, nu descoperise. Bine, nici nu scormonise prea adânc. Poate că se temea de ceea ce ar fi descoperit și nu știa să facă față unor astfel de lucruri, nu era suficient de pregătită nici pentru o lumină prea puternică, nici pentru un întuneric de nestrăbătut.

A doua zi o trezise răpăiala puternică ce bătea darabana în ferestrele închise, ca și cum degetele unei persoane nevăzute atingeau ritmic sticla ferestrei transmitându-i prin codul morse un mesaj important. Bulversată a deschis brusc ochii, sărind din mijlocul unui vis direct în realitatea imediată și și-a dat seama că erau doar crengile castanului învolburate de vânt, izbindu-se de geamul ei.

Dar nimic nu-i putea strica starea de spirit. Era sâmbătă, ziua în care pornea la drum, oriunde, numai să plece. Cât timp își savurase cafeaua, perdeaua groasă de nori începuse a fi străpunsă de raze timide.

Motorul mașinii torcea ca o pisică leneșă tolănită la soare. La soare, da, căci lăsase în urmă cu câțiva kilometri buni norii și nehotărârea zilei de a fi înnorată sau senină. Plecase devreme, ca de obicei, fără vreo țintă anume, fără a ține cont de indicatoare, doar ascultând muzica ce se revărsa din difuzoare și intuiția care nu o dezamăgise până atunci. O simțea ca pe o voce ce-i șoptea unde să facă la dreapta, unde la stânga, iar ea doar era atentă la trafic și se bucura de peisajele descoperite.

Prin geamul întredeschis năvăleau miresme de pământ reavăn, de iarbă proaspătă, de flori neștiute și încă ceva, ca o aromă nouă, necunoscută, toate transmițându-i  o senzație de bucurie brută pe care, de fiecare dată, o redescoperea în călătoriile sale.

În dreapta șoselei ce se bifurca strălucea sub razele blânde un drumeag pietruit care se unduia ca un șarpe speriat prin iarba plină de rouă, drept în inima pădurii. Alesese să-l urmeze și în scurt timp observă că urca și tot urca, că motorul mașinii ei dădea semne de oboseală, că temperatura apei crescuse cam mult și lăsase în urmă, de câteva ori, mașini ce păreau mai puternice decât a ei, aproape de marginea șanțului, cu capotele ridicate de sub care ieșeau aburi.

Încă puțin, te rog! se adresă mașinii, mângâind cu blândețe volanul, fără să-i pese că ar putea să o audă sau să o vadă cineva care i-ar fi putut pune la îndoială integritatea facultăților mintale.

În luminișul ce i se deschise neașteptat în față, mustind de iarbă verde și flori perene, se odihnea un gard din lemn, după ale cărui măiestrite forme sculptate se zărea, ridicându-se semeață, turla unei biserici acoperită cu tablă de alamă ce strălucea mocnit în soarele dimineții. Păși prin intrarea scundă și îngustă cuprinsă de un sentiment curat de pioșenie, obișnuindu-se treptat cu lumina difuză ce se strecura prin vitraliile copleșite de culori puternice.

Își încărcă avidă retina cu nuanțele pale, șterse de trecerea timpului, ale icoanelor pictate pe zidurile seculare, iar privirile blânde care păreau să o urmărească de pretutindeni îi picurau în suflet liniște. O liniște profundă după care atât de mult tânjise.  Și-n locul acela, în clipa magică pe care tocmai o parcurgea, a simțit crescând în ea toată bucuria și seninătatea trăite în întreaga ei viață, poate și în altele, pentru care trebuia să mulțumească, să fie recunoscătoare.

Era ca și cum în acel moment se activase un portal magic care o ajuta să vadă mult mai clar cine este cu adevărat, să se apropie de sinele său autentic, să nu mai penduleze între îndoieli și incertitudini, să se conecteze la energia celestă pentru a descoperi calea de urmat. Simțea că greutatea vechilor poveri se micșorase considerabil, neliniștile se risipiseră în eter și căpătase puterea să meargă mai departe, orice s-ar mai fi întâmplat.  De parcă ar fi renăscut din propria cenușă. Și-aceleași degete nevăzute se așezaseră pe creștetul ei, binecuvântând-o.  

***

Astăzi este ”Ziua Mondială a scriitorilor” și vă urez, vouă, celor care vă aplecați cu drag asupra literelor și creați lumi noi de vis, un ”La mulți ani!” din suflet.

Publicitate