Proză de pisică- povești de suflet

Am primit-o de aproape un an și am tot amânat să scriu ceva despre ea tot gândindu-mă că nimic din ceea ce aș putea așterne nu va fi potrivit, s-a mai spus deja sau cuvintele îmi sunt prea mici pentru a zugrăvi cu fidelitate toată paleta de trăiri pe care o încerc citind ”Proză de pisică”.

Despre scrisul Cameliei nu se poate povesti, el se simte. Nu e chiar la îndemâna oricui, e plin de metafore exact acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Te învăluie și te poartă în lumi neștiute, cu zâmbet sau momente de introspecție. Citind-o pe Camelia e ca și cum ai fi invitat, într-o seară de vară, pe țărmul Mediteranei învăluit de parfumuri neștiute, curate, îmbietoare și ai începe o conversație nici incomodă, nici ușoară, doar plină de miez. Te cuprinde dragul de poveștile ei și te poartă departe, pe drumul lor unic, cu sensuri diferite, dar atât de aproape de suflet.

E greu să te desparți de un pisic scriitor și la finalul poveștilor simți că ai mai vrea puțin, chiar și ea ar mai fi dorit parcă să-ți șoptească ceva, doar de ea știut, doar de ea simțit, un ce nedefinit care te lasă să ghicești și să-ți imaginezi orice. Cartea Cameliei nu te antrenează într-o convorbire ușoară, pe care să o desfășori oriunde, oricum, dar te prinde atât de mult încât cu greu poți renunta să mai citești încă o pagină, măcar una.

Sunt bucăți de suflet în ea, șlefuite cu migala zorilor ce abia se ivesc sau a înserărilor timide. E un ritual magic, acela pe care scriitoarea îl împlinește, doar de ea știut, din care ne lasă să întrezărim frânturi.

Sunt ”poveștile mele de suflet” așa cum le-am numit de la bun început și le voi ține mereu aproape, recitindu-le la nesfârșit.

Vă invit să încercați măcar o dată să vă aplecați privirile asupra lor și, poate, îmi veți da dreptate.

Publicitate