Muguri de gând

E primăvară iar, în gânduri, căci afară nu zboară încă aripi străvezii de fluturi, nu se desfac pomii în muguri și nici lumina nu-mi pare solară. E primăvară nouă-n calendar, iar visul pare azi să se destrame în multe, infinite melodrame și totul ne zâmbește solitar. Nici stoluri de lăstuni nu se avântă, din păpădii doar scame se răsfrâng spre bolta cenușie și-nspre crâng, ca o durere surdă și zăludă. Într-o mult așteptată însorire sunt gândurile în zadar doar miere cursă, dintr-o inevitabilă resursă, de dor și amintire.
În năzuințele ei, de iubitoare a primăverii, totul se amestecase cu lumina difuză, aproape vineție, ca și cum zgura iernii ce nu se dădea plecată se așternuse peste ziua aceea ce ar fi trebuit să fie deschizătoare de drumuri senine. Își amintește de rânduieli precreștine, unele păstrate, menite a face traiul mai suportabil.
Se răzvrătește-n vene nevoia tot mai acută de verde, de nou, de mugur crud și soare blând. Se înnoiește timpul, se aprind focuri ceremoniale la răscruci, pe movile sau vârfuri de deal se strigă, peste sat, fetele de măritat, se afumă oamenii și vitele la picioare pentru a ține la distanță șerpii și animalele periculoase. Ritualic.
Sunt zile ce se-nșiră știut: Lunea Ciorilor, Marțea Vaselor, Miercurea Viermilor, Joia Iepelor, Vinerea Oarbă, Sâmbăta lui Sântoader sau a colivelor. Canonic.
Pomenirea morților: a bunicilor care atât au iubit-o, a tatălui care a fost parte din sufletul ei și model în viață, a tuturor celorlalte ramificații ale rădăcinilor din care își trage seva, puterea de a trăi frumos, și de a iubi mugurii ce plesnesc în fiecare primăvară spre noi împliniri. Cutumiar.
În ea cresc și se deschid spre înflorire ramificații verzi, cu sevă proaspătă, înmiresmată, ce și-a înnoit puterea în hibernarea din iarna care acum se încheie, promițând înfloriri spectaculoase. Pe creanga cea mai înaltă a vlăstarelor nou ivite din propria-i tulpină, zvâcnind spre cer în așteptarea luminii și a căldurii, își avântă trilurile măiastre o înaripată ce-anunță indiscutabil noul anotimp. O rază timidă de soare privește pe furiș peste umărul lumii ș-apoi se-ascunde din nou după nori.
Sufletul ei simte primăvara.
Cuvintele se-avântă în imaginația-i zglobie țesând povești și rime și arcuri peste timp din amintiri și doruri fremătânde. Transcriere.
Cu sufletul adunat în căușul palmelor își așterne trupul, manta fluidă, de-a dreptul pe pământul reavăn ca la-nceput de lume și așteaptă șoapta înfloririlor promise. Primordial.
Îi cântă o privighetoare-n zori lângă fereastră, triluri necunoscute, noi, de pasăre măiastră, se-avântă-n înfloriri suave ghiocei și gândul îi zâmbește blând, e primăvara ei. Teluric.
Neașteptat soarele împarte lumea în felii: una albă, una cenușie, alta străvezie și ea privește viața cu alți ochi, ca abia trezită dintr-un vis despre primăvară. E reală, e magică și chiar a-nmugurit.
Apoi, ca scuturându-se de o picoteală nesfârșită, zâmbește galeș lumii dezmorțite. În fond, ce-i primăvara? Surâs înflorind în colțuri de buze, freamăt ce deșteaptă natura, pioșenie, rugă înălțată spre înalt ce se întoarce binecuvântând pământul, bucurie, dăruire, mărțișor, lepădarea cojoacelor, înflorire, iubire, neliniște, viață. Și ea, cine e ea? Poate chiar primăvara.

Publicitate