La mulți ani!

Este ultima zi din an. Se încheie încă un capitol și sperăm la un altul mai bun, mai ofertant, mai împlinit.

E iarnă, miez de iarnă și tânjim după zăpadă. Amintirile din aceeași dată a anului trecut sunt albe. Acum călduțe și însorite.

Omătul se lasă așteptat. La fel și noile provocări din anul ce stă să înceapă. E chiar la colțul străzii. De acolo ne zâmbește încărcat de speranțe și promisiuni.

Cât o bătălie de inimă mai este, cât o clipire, un zâmbet fugar și apoi ziua aceasta va deveni amintire. Una frumoasă pentru fiecare dintre noi.

Vom privi în urmă doar preț de o uitătură nostalgică și vom zâmbi. Da. Asta îmi doresc pentru mine și pentru noi toți. Zâmbet, bucurie, împlinire, împăcare.

La reverul zilei voi prinde toate astea și vor rămâne far în cele ce vor să vină.
La mulți ani frumoși!

Fantoma Crăciunului trecut

Și acum parcă mă bântuie fantoma Crăciunului trecut.

– Ție ți-e frică de fantome? Da, ție, celui care citești. Mie, nu, că nu am văzut niciuna. Da’ Crăciunul de anul trecut încă mă  terorizează. Păi, cum altfel când toate mi-au ieșit numai de-a-ndoaselea?

Ouă umplute am vrut? Ouă umplute am avut. Dar din ce-o fi fost făcută umplutura aceea, de credeai că a rămas și coaja prin ea, nu-mi pot da seama, că, de, am avut ajutor destoinic și calificat în bucătărie.

Cârnații, faini de tot. Parcă erau niște grămăjoare incerte de culoare roșiatică, că i-a afumat de le-a pleznit mațul, da’ de gustoși au fost gustoși, dacă i-o fi gustat cineva, că eu m-am saturat numai cu mirosul.

Friptura, a fost bună, numai ciocănele alese pe sprânceană, de zici că erau tacâmuri din vremea lui nea Nicu. Da’ bune, ce sa zic? Cine le-o fi gustat…

Piftia. Asta a fost preferata tuturor. Se întindea gumată și te gândeai pe dată la o caracatiță ce își dă duhul și cu ultimele zvâcniri mai încearcă să-și atingă prada lăsând în urmă iz de usturoi.

Cozonac? Am avut și de ăla. De la o firmă renumită. Savuros, nu glumă, da’ n-am încercat să-l savurez că n-am avut curaj. Mi-a fost milă de dantura abia schimbată. Am scăpat, din greșeală, o felie și țăndări s-a făcut. Gresia.

Sărmăluțele au fost într-adevăr de vis. Că am rămas visând la ele. Puține și bune. Nici nu am apucat să le degust.

Da’ ce vin am avut! O bucurie. O bucurie a fost când s-a terminat, că atunci când am desfăcut sticla a început sa bolborosească și să-și împrăștie parfumul de sulf, de ziceai că ești rătăcit într-o mofetă. Bun vin! Noroc de chiuveta din bucătărie că m-a ajutat să-l dau gata într-o clipă. Sper să nu se fi îmbătat vietățile ce mișunau prin canalizare.

Toate ca toate, dar cel mai mult mi-a plăcut bradul.Găsit cine știe pe unde de vecinu’, ambalat frumos și legat bine, părea în regulă, dar când l-am desfăcut, săracul de el, îmi venea să plâng. De ce nu l-or fi lăsat acolo, în mediul lui să se dezvolte normal? De ce l-au tăiat asa de pricăjit și ciunt? O ramură ici, una mâine. Cam așa arăta, săracul.

Da l-am umplut cu beteală și lumânări, beculețe și globulețe, de-ți era mai mare dragul.

Nu, anul ăsta nu mai petrec acasă Crăciunul. Mă duc și eu la alții mai norocoși și experimentați, că vorba ceea: Crăciunul e despre bucurie și emoție și bunatate și eu nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Anul ăsta nu mai am nicio așteptare, nu-mi mai fac nicio speranță. Le las pe toate să vină așa cum or veni și sunt sigură că va fi mai bine.

La voi cum a fost? Dacă v-a fost mai bine poate mă invitați și pe mine.

Imagine: Pinterest

Să vă fie Crăciunul lumină și bucurie! Sărbători binecuvântate!

Mansarda

 – Bei ceai de rozmarin?

– Aaa, nu, dar ce-ți veni, așa, deodată?

– Văzusem crenguța pe masa și am crezut… Gata, am înțeles. E doar pentru decor.

– Mda, pentru decor, mormăi în barbă Victor. Știi câte ceva despre virtuțile acestui ceai, Mădă dragă? Dacă tot ai pomenit de el.

– Nu știu și nici nu cred că vreau să aflu chiar acum. Vremea asta mă cam indispune. Și pe tine, după cum văd.

Tăcerea se așternu între ei ca o pâclă deasă pătrunsă pe furiș prin fereastra întredeschisă. Stăteau unul lângă altul la masă sorbind din ceaiul aburind, dar gândurile fiecăruia se îndreptau în direcții diferite. Victor i-ar fi povestit despre ceaiul de rozmarin cu beneficiile lui și chiar ar fi încercat unul dacă ar fi vrut și ea. S-ar fi bucurat împreună de aroma intensă, apoi ar fi încercat să dezbată efectele pe care le-ar fi avut asupra stării lor de spirit. Pe el l-ar fi reconfortat sigur, după sesiunea grea prin care trecuse.

Alesese să petreacă sfârșitul de săptămână în cabana de la munte a bunicilor. Crezuse că se vor bucura de liniște, drumeții scurte în împrejurimi și, de ce nu, de o resuscitare a relației lor care intrase cumva în letargie. Mădălina se enervase imediat ce au ajuns. Negura așternută peste vârfurile munților, care cu fiecare oră părea să se apropie din ce în ce mai mult, învăluindu-i, au indispus-o instant, dându-i peste cap planurile.

Ea era o fire mai romantică și gândirea lui pragmatică reușea să o indispună uneori. Acum și-ar fi dorit să viziteze casa, să descopere minunile încărcate de povești și amintiri care sigur zăceau uitate pe undeva. Sau ar fi putut scoate decorațiunile pentru bradul de crăciun și podoabele pentru șemineul pe care îl zărise fugar în camera alăturată. Iar în loc de asta el stătea ca un urs, abia ieșit din hibernare, cu nasul în aburii ceștii de ceai.

Deodată, fulgi pufoși au năvălit peste ferestre, acoperind cu alaiul lor jucăuș pervazul, cărarea, vârfurile brazilor, potopind cu strălucirea lor imaculată întreaga zare, iar dispoziția lor s-a schimbat pe dată. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Victor se ridică, o prinse de mână și cu un ton jucăuș îi spuse:

– Hai să descoperim comori! Și o trase spre camera alăturată scufundată în întuneric, apoi pe scări, bâjbâind pereții lambrisați în căutarea întrerupătorului.

Când lumina a năvălit caldă și puternică în încăpere a văzut scara rabatabilă. Plină de curiozitate a urcat înaintea lui și atenția i-a fost atrasă de o încăpere mansardată cu mobilierul acoperit de huse albe. Ar fi vrut să locuiască acolo mereu. Apoi văzu cufărul piraților din povești și când a ridicat capacul protejat de o pătură decolorată, a descoperit mult mai mult decât își imaginase. Cu febrilitate a dat la iveală minunății care ar fi putut părea desuete unora, dar care pe ea o încântau. Cu ochii măriți de uimire a mai șoptit doar un ”mulțumesc”, apoi și-au redescoperit inocența copilăriei și farmecul primei iubiri.

*** 

Textul a fost scris pentru un concurs găsit pe grupul Agora Artelor pe Fb. 

Proză scurtă după imaginea dată, maxim 500 cuvinte. 

A obținut și o mențiune. 😀  

Un spirit al pădurii (2)

Da, numerele făceau parte din viata ei de zi cu zi. Secretul nopților ei agitate venea să compenseze cumva calmul pe care i-l transmitea așezarea cifrelor în coloană, memorarea codurilor IBAN, de câte 24 de caractere fiecare, exactitatea de netăgăduit a matematicii și contabilității. Muncea mult, dar îi făcea bine și acesta era suportul de care avea nevoie, care o ancora în realitatea cotidiană . Efortul susținut, atenția, organizarea, chiar dacă păreau total opuse preumblărilor ei nocturne, se compensau, aducându-i echilibrul atât de necesar.

Ritmul nebun în care treceau zilele îi pria atât de mult, încât își găsea timp doar în pauza de masă să sune vreo prietenă cu care abia se mai văzuse în ultimul timp. Convorbirile îi erau scurte și la obiect. Vorbeau lejer, de parcă abia se despărțiseră și puneau la cale o revedere în doar câteva secunde, cu toate detaliile necesare. Hotărârea, programarea, claritatea îi erau de ajutor în orice situație.

Proiectul la care lucrase a fost primit și aprobat cu însuflețire. Se putea bucura de vreo două zile mai lejere în care să organizeze întreaga săptămână, sa-si facă aprovizionarea, să-și îmbogățească garderoba pentru noul sezon și să petreacă momente tihnite alături de prieteni până la venirea înserărilor care o vor găsi pregătită pentru cântecul pe care pădurea i-l picura în suflet cu fiecare adiere și șoaptă auzită doar de ea.

Când reveni din pauza de masă găsi pe birou un buchet cu flori de toamnă impresionant aranjat. Un vuiet îi răsună în urechi, ca și cum vântul jelea printr-o pădure în plină iarnă. Nu suporta florile rupte sau copacii văduviți de crengi. Își plantase în fața ferestrelor de acasă flori pe sezoane și culori, tocmai pentru a le vedea oricând, fără a fi nevoită să le pună în vaze. Plantele sădite în oluri îi plăceau, dar nu și cele dezrădăcinate sau rupte și scoase din mediul lor.

Să arunce buchetul la coș, iar nu se îndura, așa că îl oferi colegei de vizavi, nu înainte de a lua biletul care-l însoțea. „Felicitări pentru proiect!” și o semnătură indescifrabilă, atât. Rămase puțin pe gânduri, trecând în revistă pe toți cei prezenți la prezentarea lucrării, dar nimeni nu îi atrase atenția, așa că își văzu în continuare de treabă. Ziua de lucru se sfârși fără evenimente notabile.

Plecă împreună cu grupul vesel al colegelor sale, iar la ieșire fiecare se îndreptă în direcții diferite spre casă sau spre magazinele din jur. Pașii îi erau la fel de ușori ca întotdeauna și zâmbetul senin îi lumina fața. Ca la un semn nevăzut, o frunză gălbuie, poate aceeași de dimineață sau doar o surată de-a ei, îi poposi printre bucle, ca un accesoriu obișnuit.

La colțul străzii o aștepta Alex surâzător și de îndată ce zări frunza din părul ei întinse mâna să o ia, dar aceasta nu se dădea scoasă, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo.

– Parcă ai fi un spirit al pădurii îi spuse el zâmbind și îmbrățișând-o cu drag.

– Poate chiar sunt, îi răspunse ea la fel de veselă.

Înserarea cobora agale și ea știa că la amurg va trebui sa plece, dar Alex o surprinse cuprinzându-i fața între palme în timp ce-i șoptea:

– Ce-o să mă fac eu cu tine? Și zări în ochii lui liane verzi crescând în privirea-i întunecată ce o înlănțuiau cu unduirile lor. Simți că și în inima lui o ghindă prinsese rădăcini, iar drumul lor era același, de când lumea, prin păduri de poveste.

– Vei face ce va trebui să faci, răspunse ea molatec, cu siguranța că acela era cel mai potrivit răspuns.

S-au recunoscut pe dată și au știut că în adâncul sufletului lor se află încă un spirit,  protejat ca într-un cocon de mătase, ce le aducea împlinirea.

Spiritele lor erau înfrățite. Juraseră, cândva, demult, într-o altă viață, că vor fi neobosiți în a proteja pădurile și sufletele care o locuiau. Era o mare responsabilitate, dar încetul cu încetul își aminteau de tot ceea ce îi legase mereu, de viețile nenumărate petrecute în mijlocul naturii, mereu împreună.

Un spirit al pădurii

Răsăritul o găsea mai mereu toropită de nopțile prea lungi, prea pline. Vântul îi susura în auz cântecul frunzelor veștede și toată oboseala îi dispărea știind că a făcut tot ceea ce trebuie pentru ca viața să se desfășoare în ritmul ei firesc.

Înainte ca soarele să devină stăpân peste lumea întreagă auzea orice foșnet al pomilor, orice cădere a ghindelor pe covorul de frunze, orice salt grăbit al vietăților de pe o ramură pe alta și asta-i făcea inima să tresalte de drag. Pădurea era a doua ei casă sau cea de noapte, cel puțin, iar acolo se simțea mai în elementul ei decât oriunde. Chiar dacă la început se crezuse cumva defectă, neștiind să-și gestioneze toate simțirile, toată acea sensibilitate, cum credea pe atunci, încetul cu încetul s-a obișnuit și a înțeles că în adâncul sufletului ei se mai află încă un spirit protejat de straturi invizibile ca într-un cocon de mătase și care iese la iveală mai mult la asfințit, spăre amurg, supunând-o la noi și noi teste.

Acum avea nevoie doar de un duș cald și o cafea tare, cu gust de pământ, soare și vânt pentru a putea face provocărilor zilei ce începea.

Apa călduță îi biciuia trupul, învigorandu-l, gelul de duș cu arome de vetiver și cedru încă o mai făcea să se simtă în mijlocul naturii, acolo unde simțea că trăiește cu adevărat. Dar astăzi avea un termen limită pentru lucrarea aceea urgentă pe care a trebuit să o termine în doar două zile. Și fusese atât de complexă. În timp ce-și savura cafeaua mai aruncă o privire grăbită peste proiect pentru a se convinge că totul era exact așa cum trebuie, înainte de a ieși din casă și se declară mulțumită de imaginea pe care a descoperit-o.

Întotdeauna i-au plăcut culorile toamnei, mai ales toamna, iar părul ei buclat în nuanțe arămii se asorta perfect cu acestea. Avea un mers atletic, ușor grăbit, care se potrivea perfect personalității sale deschise, hotărâte, calde. Tocurile comode o ajutau să păstreze aceeași cadență, soarele îi zâmbea călduț, iar ziua se anunța a fi perfectă. O frunză ușor îngălbenită îi poposi în păr, iar ea surâse știind că era accesoriul cel mai potrivit.

Adora momentele acelea de liniște dinaintea începerii programului în care își putea pune toate gândurile în ordine și revizui programul zilei.

Deodată telefonul îi bipui cu sunetul unei capse de sticlă rostogolită pe o suprafață netedă. Îl alesese pentru că îi dădea mereu senzația de veselie, de sărbătoare. Un memento scurt se afișă pe ecran. Alex, alături de o față zâmbitoare. Avea programată cina cu el și chiar o aștepta cu nerăbdare. Nu se mai văzuseră de mult, iar felul lui calm și deschis, ușurința cu care întâmpina orice eveniment, chiar dacă doar în aparență, o făcea să se simtă în largul ei. Știa exact unde vor merge și ce vor mânca, iar concretul o ajuta să-și păstreze echilibrul zilelor, nu că i-ar fi displăcut surprizele. Colegele năvăliră gălăgioase în birou, ca un grup de liceene ce-și destăinuiau întâmplările sfârșitului de săptămână, dar după ce s-a așezat fiecare la locul său liniștea a devenit o binecuvântare. Se auzeau doar tastele atinse ritmic, un dosar răsfoit sau un pix ce așternea cifre ordonate pe foile albe. Da, cifrele făceau parte din viata ei de zi cu zi.

Va urma.

***

Tema pentru săptămâna aceasta, provocare pornită de la Mona, în cadrul grupului Sprint S.I.M.T. Mulțumesc! 🙂

15 minute (3)

Anrai, mereu acaparatoare, ar fi vrut să stăpânească singură, stricând astfel echilibrul. În unele zone ale lumii nimeni nu auzise de ea, nici măcar nu o visase vreodată și asta o durea cel mai mult. Cum, Ea, cea mai frumoasă dintre surate, să nu fie cunoscută pretutindeni? Era de neconceput.

Și pentru asta a pus la cale un plan mârșav. Își va fereca pentru totdeauna surorile într-un loc unde nimeni, niciodată nu le va găsi. Apoi, zâmbind malefic, porni în căutarea lor. Cel mai repede a găsit-o pe Anmaot*, pe care tocmai ce-o depășise înainte de a încăleca pe Aen. A legat-o fedeleș, a ascuns-o într-un tufiș uscat, iar acum trebuia doar să o recupereze și să o ducă în locul pregătit. Arav* se îndepărtase binișor, însă nu-i va fi greu să o găsească. Putea fi foarte senină și convingătoare atunci când situația o cerea. O ura destul de mult pentru că stăpânea cea mai mare parte a lumii, iar asta i se părea nedrept. Dar cel mai mult o dușmănea pe mironosița de Aravamirp*, înfloritoare mereu, delicată ea putea să îi zădărnicească planurile de posesiune deplină și izbutea să o înlocuiască tocmai atunci când credea că acestea îi reușiseră.

Anrai își înlănțuise surorile în pivnițe întunecoase și umede, la mare distanță una de cealaltă. Aravamirp plângea continuu cu muguri verzi ce nu vor ajunge niciodată la înflorire în lipsa soarelui. Puterea îi era limitată doar la înmugurire. Peste trei dealuri înghețate, tocmai în miezul lor cel mai adânc, era întemnițată Arav. Se tânguia și se zbătea zadarnic să scape de legăturile oțelite care o lipiseră de stânca rece brăzdată de liane încă verzi și de rădăcinile puternice ale pomilor înghețați. O cunună de flori, multicolore cândva, îi atârna ofilită pe creștetul capului. Peste încă trei dealuri înmărmurite sub mantaua groasă de omăt, în abisul cel mai profund se resemnase în fața întunericului și umezelii, cea de a treia soră – Anmaot. Astepta resemnată ziua în care va triumfa.

Anrai visa frumos la veșnicul ei regat de cleștar, dar ceea ce nu știa ea , pentru că uita în fiecare an, era faptul că fiecare își vor relua locul bine stabilit de când e lumea și pământul, indiferent câte tertipuri ar încerca să pună în aplicare. Dacă uneori reușea să o alunge mai devreme pe sora sa Anmaot, când îi va veni vremea să fie înlocuită, va fi nevoită să se retragă, chiar și împotriva voinței sale.

Că pe timpul îndelungii ei hibernări, de aproape 250 de zile, întreg ținutul își va schimba înfățișarea de câteva ori începând cu muguri și parfum, continuând cu verde și înfloriri, iar mai apoi cu ruginiu și rod bogat, nici asta nu aflase Anrai vreodată. Somnul îi era greu și îndelung, iar la trezire totul se afla în aproape aceeași stare ca atunci când a adormit. Zăpada acoperea totul cu străluciri argintii, pomii purtau podoabe de gheață și norii cerneau fulgi pufoși ce se avântau în dans nebun oriîncotro ai fi privit.

De curgerea armonioasă a nisipului din clepsidră avea cine să se îngrijească.

Cred că va veni iarna.

* numele anotimpurilor scrise invers ( anrai=iarna, aravamirp=primavara, arav=vara, anmaot=toamna)

15 minute (2)

toamna

Umbletul fetei este din ce în ce mai ferm și dezvăluie cu fiecare pas altceva. Toamna înaintează, păstrând aceeași cadență rapidă spre maturitate. Vântul începe a sulfa mai puternic. Un pom se balansează nefiresc. Frunzele foșnesc mai tare, mai sec. Iarba sticloasă și înțepenită opune rezistență pașilor grăbiți. O pasăre țipă asurzitor. Un iepure o zbughește, speriat de atâta zgomot, dintr-un tufiș spre liziera pădurii. O broască s-a oprit neașteptat pe vârful piciorului ei. Magie, nu alta. De groază.

În câteva clipe toamna însorită a fost înlocuită de o mașteră haină.

Printre copacii dezgoliți vântul șuieră asurzitor, ploaia rece și măruntă transformă câmpul într-un imens ocean de noroi, dar asta nu pare să o deranjeze pe Anrai*. Pletele i-au devinit argintii din bălaie, pielea feței translucidă, unghiile i-au crescut amenințător căpătând nuanțe albăstrii. Ochii îi sclipeau asemeni unor diamante. Reci și absenți.

Calul s-a transformat și el miraculos, dintr-o gloabă deșirată într-un mândru bidiviu, cu pielea strălucind ca primele omături, cu nări fremătătoare și coamă deasă. Anrai l-a încălecat cu o mișcare iute și sigură, apoi au început să se afunde în ceața densă apărută în chip miraculos. Pe crupa zdravănă a armăsarului s-au ivit două aripi mari, ca de cleștar, iar la prima lor fâlfâire fulgi mari și pufoși au împresurat totul în jur. Anrai prinsese putere.

***

Undeva, deasupra norilor plumburii, se deschidea o altă lume. Una translucidă, imaculată, în care Anrai se înstăpânise forțat, împotriva tuturor legilor naturii respectate de veacuri.

 La prima vedere totul părea normal, doar cei ce cunoșteau meandrele coridoarelor ascunse în caverne erau adevărații erudiți. Dețineau taina primăverii veșnice sau a oricărui alt anotimp. Dar aceia erau puțini, tot mai puțini și scumpi la vedere. Doi-trei răzlețiți prin cele mai îndepărtate colțuri ale ținutului. Își construiseră adevărate igluuri în solul înghețat și le camuflaseră atât de bine încât nimeni altcineva nu ar fi nimerit intrarea. Aveau, între ei, un cod secret ca o șuierătură de vânt sau un țipăt scurt scos de o pasăre prădătoare și le redau atât de fidel că nu puteau fi deosebite de cele naturale, iar principala preocupare era aceea de a păstra ritmul mersului firesc al lumii fără ca intervenția lor să fie observată din exteriorul cercului strâmt care îi conținea.

Iarna trebuia să apară și să stăpânească la timpul ei, la fel și celelalte anotimpuri.

Va urma.

Imagine: Pinterest

15 minute

Ar trebui să scriu ceva in 15 minute. Dar ce? Ceva, orice. Un cuvânt, două, trei, câteva alese aleatoriu, iar cu ele să încropesc o povestire.  Gândurile  îmi umblă aiurea în multe direcții. Cuvintele nu prea se lasă legate între ele și așternute pe foaia albă, fie ea și virtuală.

Ce s-ar întâmpla dacă în cele 15 minute nu voi scrie nimic? Exact asta. Nimic. Aș rata ocazia de a fi într-un grup fain de fete care au același obiectiv comun- acela de a scrie. Nu contează ce, cât, cum, ci doar vor scrie orice le va trce prin minte. Unele dintre ele au deja ținte bine stabilite. Scriu ori o carte, ori un articol pentru o competiție, sau orice altceva, dar scriu.

Să încropesc vreo câteva versuri cu rime împerecheate sau încrucișate mi-ar fi fost mult mai ușor.

O idee…. Strig disperată după o idee și nu mă ajunge niciuna.

Aș putea încerca o magie, ca de exemplu, să rostesc hocus-pocus-preparatus și ideea să se contureze cu mare claritate în mintea mea, dar pentru asta cred că îmi lipsesc instrumentele necesare: o lumânare neagră, o pană de corb scăldată în argintul lunii pline, un ochi de salamandră pierdut în miez de noapte, un solz de pește pentru curgerea cuvintelor, o adiere de vânt cu miresmele florale și-un orologiu străvechi care să dea startul zorilor de zi, deșteptând soarele din ațipire, cerul spuzit de aștri, bagheta din alun fermecat, praf de stele și un coif roz, foarte roz, ceva fucsia-magenta.

Ei, și cu toate instrumentele acestea, în cazul în care le-aș avea, cred că vraja ar fi aproape reușită. Aș pocni din degete și cuvintele s-ar alinia ascultătoare în șiruri coerente și concrete. Să vezi atunci ce povești năstrușnice aș așterne!

Cred că a fi scriitor nu e pentru mine în această viață, ci într-una viitoare. Îmi place, ce-i drept, să mă pierd printre cuvinte, chiar dacă în ultimul timp mi s-a întâmplat din ce în ce mai rar. Reușeam să înșir povestioare cândva, dar a fi cu adevărat scriitor nu mi-am propus niciodată. Nu a fost un țel al vieții mele, ci doar un vis pe care îl voi urma cândva.

Poate dacă aș privi afară, aș încerca să descriu ceea ce văd, dar e prea cald în culcușul meu, iar de la fereastră nu aș descoperi nimic nou. Același gard, același corp al clădirii școlii, câteva flori de toamnă și frunze ruginii așternute în iarba încă verde. Nici cerul nu l-aș zări prea bine, doar un petec mohorât, o lumină difuză, lăptoasă, oarecum solară, aurie.

Aș putea închide ochii, m-aș relaxa și aș descrie primele imagini ce-mi vin în minte. Aș putea. Merită încercat.

Nu prea merge nici așa. Pare că mi-am pierdut îndemânarea de a așterne fraze oarecum coerente.

Strâng pleoapele din ce în ce mai tare până văd stele verzi, iar printre ele începe a se contura o siluetă filiformă rătăcind pe o pajiște. Părul bălai îi flutură peste umerii înguști, picioarele i se mișcă într-un ritm alert, ca într-o alergare, dar cu o ușurință care sfidează legile atracției gravitaționale, făcând-o parcă să plutească. Rochia înflorată îi flutură în jurul gleznelor subțiri. Iarba prin care aleargă e uscată, atinsă de arșița îndelungată și lipsa ploii, dar a crescut, totuși, destul de înaltă. Aproape că-i ajunge la brâu, iar trecerea fetei o lasă culcată în linii sinuoase, ca unduirea unui râu zglobiu de munte.

Pleoapele mi se relaxează, căci fata blondă, odată descoperită, pare a-și derula povestea cu ușurință. Are mâinile întinse, acum, ca pentru a mângâia ceva. Ceva ce mi de deslușește din ce în ce mai clar. Este un  cal  alb, deșirat, cu oasele aproape străpungându-i pielea, cu mers legănat, uniform, nepăsător la tot ceea ce întâlnește în drum, mereu cu un pas înainte, ca pentru a-i arăta calea. Și ea îl urmează docilă, prin iarba înaltă și arsă, cu încredere și curiozitate. Oare unde va ajunge urmându-l?

Va urma

*

o nouă provocare marca S.I.M.T. lansată de Mona

 

imagine: Ramona

Septembrie trei

 

imagine:Pinterest

Septembrie trei
Într-o joi
Cu soarele blând prins în  mreje de nori
Lumina răsfrânge anemic prin noi
O joacă de gânduri, de fluturi, de flori.

Septembrie trei
Într-o joi
Prin zgura umbroasă a zilelor moi
Expunem păcate uitate și goi
De doruri ne frângem în umbre de doi.

 

Septembrie trei
Într-o joi
Ni-s orele parcă mai repezi, un roi
De inimi răzlețe sculptate-ntr-un sloi
Și-s mâinile aripi scăldate în ploi.

Septembrie trei
Într-o joi …

***

Happy birthday to me…! :))

 

Univers paralel

imagine: Pinterest

Într-un univers paralel am păși pe nori

și ne-am potoli setea din apele adânci și nesfârșite ale cerului.

Rădăcinile ne-ar ține legați de curcubeie

și mâinile, cu mâinile am mângâia creste pleșuve de munți

 ce se sprijină de pădurile veșnic verzi.

 

Într-un univers paralel zâmbetele ar lumina sufletele,

pătrunzând adânc în interiorul lor și le-ar scoate la suprafață,

ca pe o cămașă răsucită pe dos, cu mânecile rămase pe față,

iar din butoniera stângă ar îmboboci o floare de nu mă uita,

simbol al eternității.        

 

Într-un univers paralel eu aș fi tu și tu ai fi eu,

aceeași inimă pulsând în două piepturi diferite,

aceeași ființă completă, un androgin nedivizat de zei,

care nu-si mai caută jumatatea pierdută

pentru că este un întreg perfect.

***

Când în miez de noapte un gând nu te lasă să adormi… 😀

 

Oala lumii

cu lingura prin oalele altora...

Texte pe față

Zic ce-am de zis

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

La porțile Atlantidei

Dincolo de teamă se află toate răspunsurile

%d blogeri au apreciat: