Gânduri de duzină

verde

Rămăsese, cumva, agăţată în lumea poveştilor, a copilăriei. Ştia că gândurile îi zburau ca nebunele în direcţii diferite, imaginile se succedau cu repeziciune, ca şi cum filmul ar fi fost dat pe repede înainte, neputându-le prinde în cuvinte şi oftă pentru a nu ştiu câta oară “Dacă ar exista un reportofon pentru gânduri!”

Realiză cât de importantă e viteza cu care tasta literele, atenţia la diacritice sau greşeli gramaticale, simţind cum gândurile scap din hăţişuri în timp ce ea se pierdea în atâtea detalii şi ar fi vrut să le poată aşterne aşa cum vin fără a se împiedica de atâtea amănunte minore. Sau poate că nu erau atât de nesemnificative, căci mult mai mult timp ar fi pierdut pentru a corecta ceea ce ar fi scris în grabă fără atenţia cuvenită.

Ar fi putut desena cu o carioca un personaj, întreaga poveste aşa cum o vedea în acele momente, mai apoi încercând să o descrie. Ar fi putut, poate, dacă ar fi fost înzestrată cu acest talent aparte, dar era sigură că această încercare ar fi avut aspect de caricatură şi concentrându-se la detaliile desenului ar fi pierdut, în mod sigur, firul poveştii. Această imprudenţă ieşea din discuţie.

În niciun fel nu era bine, soluţia salvatoare rămânea ascunsă, iar ele, gândurile, păreau să-şi urmeze nestingherite drumul lor fără contur.

Pot să înţeleg de ce un câine urlă

ca înnebunit la lună,

Pot să simt oricare floare cu mireasmă

De iubire şi de rouă,

Şi o energie pură, neştiută, deci astrală

Cum învăluie fiinţa, în spirală.

Pot s-aud vântul albastru rău bătând,

Prin unghere şuierând.

Însă nu pot înţelege cum  falanga

Unui deget inflamat

Poate pe-oricine să facă

A zbiera ca un turbat. 🙂

Gata, s-a dus pe copcă povestea ce i se creionase în minte, cu astfel de versuri fistichii, iar acum nu mai are niciun rost să continuie a-şi stoarce creierii în regăsirea ei. Ştia că ar fi modificată, dacă nu chiar schimbată total.

Şi ar fi putut creiona nişte « Excentricităţi în alb-roşu… ! »

Ce a mai ivit aceeaşi duzină de cuvinte (minoreimportantaimprudenta,  scapfalanga, inflamat, carioca, personaj , inteleg, filmul, turbat, astrala) sau tema săptămânii „ Excentricităţi în alb-roşu„, găsiţi, ca de obicei, la Eddie în tabel.

Parfumul literelor

Ningea cu fulgi mari şi deşi, compact, ca un zid, ce se ivise de niciunde în calea privirii înceţoşate de somn, dincolo de care nu era nimic, linişte adâncă, uitare, atât.

Adormise cu fruntea sprijinită pe cartea din care citise, iar somnul o purta lin prin povestea de iubire abia începută.

Simţea o uşoară urmă de parfum învăluindu-i gândurile, iar liniştea în care se cufundase fu întreruptă de un ton certăreţ.

-Ce parfum ai tu?

-Cum, nu simţi? E adierea iconfundabilă de mandarine, nectarine şi caprifoi, împletite într-o poveste neştiută până acum, cu început promiţător şi cald, ca un soare arzând în toiul verii.

-Mda, inconfundabilă, înţepătoare şi persistentă ca tine, A mare de tipar ce eşti.

-De parcă tu, cu buclele tale mereu perfecte, ai fi mai breaz. Mai lasă briantina aceea din păr să se usuce din când în când, ne îngreţoşează izul tău de patchouli, B…uclatule.

O sferă perfectă purtând un ruj roşu intens, ca însăşi păcatul şi o rochie cu trenă din dantelă aurie, îşi făcu simţită adierea de zmeură şi frezie, într-o armonie perfectă, închizând gura suratelor certăreţe.

Se sprijinea, afişând o aparentă nonşalanţă, de braţul ferm al unui H impozant, cu frac şi joben, ce lăsa în urma sa miros senzual de mosc, formând împreună silaba preferată a scrisorilor de amor.

Le tratau pe toate celelalte cu o atitudine plină de superioritate, de parcă ar fi fost şi începutul şi sfârşitul oricărei lumi.

Păşeau cu mersul lor regesc spre undeva, nu se ştie sigur unde, lăsând în urmă priviri admirative, iscând mici bârfe de alcov.

O jumătate de opt, partea cea mai bună a acestuia, cu forme rubensiene, apăru de după cortina din catifea întunecată, iscând murmure neînţelese, poate datorită miresmei primăvăratice de zambilă ce plutea în jurul său, precedând orice intenţie de şuşoteală, o vocală liniştită, veselă, urmată îndeaproape de un brunet descărnat, doar piele şi os, ale cărui haine păreau aninate pe un gard, filiform, dar impozant, un I cu parfum de muşchi care avea menirea de a trezi din visare pe oricine nu se simţea cu picioarele pe pământ, întregea o altă silabă importantă, parcă atotştiutoare.

Ca la un semn, toate vocalele şi consoanele, deopotrivă, prinseră a se învârti din ce în ce mai frenetic într-un dans, doar al lor, ivind cuvinte vesele şi triste înşirate pe rânduri nesigure, ca un scris timid al unei mâini stângace, nefamiliarizată cu această deprindere.

Ridică fruntea buimăcită de zumzetul neîntrerupt, ca şi cum ar fi dormit o veşnicie, dar ceasul ce-i stătea alături avea să-i contrazică această convingere.

Trecuseră abia câteva minute, prea lungi, iar durerea de cap care se accentua făcea ca zumzetul din vis să devină din ce în ce mai persistent. Ştia că niciun medicament nu ar fi scăpat-o de asta, poate doar cartea. O prinse cu grijă în palme, iar dintre filele îngălbenite se undui spre covor un plic cu o nuanţă prăfuită de roz. Îl deschise încetişor dând la iveală o foaie subţire, în aceeaşi nuanţă, ca un pergament învechit de o valoare inestimabilă.

Dragul meu drag,

Îţi scriu acum, când febra ce mă mistuie îmi înceţoşează privirile care tânjesc după chipul tău. Se pare că boala se agravează într-un ritm galopant, iar clipele rămase îmi sunt numărate… 

Părea o scrisoare de dragoste care nu mai ajunsese la destinatar, după toate aparenţele. Dar de cine şi pentru cine fusese scrisă va rămâne veşnic un mister.

Timpul hain părea că a vrut să rumege literele toate, iar pete gălbui îngreunau descifrarea textului. Printre rânduri roase mai desluşi, ici şi colo, câte un cuvânt. Litere, cuvinte frumoase, iubire, poveşti. Şi un final oarecum neaşteptat. Iubeşte literele, mireasma ce o răspândesc, alcătuieşte cu ele cuvinte ce-ţi vor fi pavăză în drumul prin această lume, foloseşte-le pentru binele tău şi al celor dragi. Păstrează aproape de suflet doar ceea ce îţi e drag şi-ţi face bine… 

O puse cu grijă între filele cărţii, sperând că undeva, cândva îşi va găsi rostul.

Pe degete îi rămăsese o vagă urmă de parfum cu note calde de zmeură, frezie, zambilă, ce lăsau locul aromelor de trandafir, iasomie, caprifoi, pentru a se linişti apoi într-o bază de muşchi, vanilie, patchouli, mosc, o nebuie de miresme, aproape identică celei pe care alesese să o poarte de ceva vreme şi care o va duce veşnic în aceeaşi poveste caldă, înmiresmată, senzuală şi ispititoare, de fiecare dată cu un alt început, dar cu acelaşi happy end.

Giordani Gold Withe e parfumul peste care am dat, întâmplător, acum ceva vreme reuşind să mă definească, cumva, o bună perioadă și chiar de nu are numele sonor al unei mărci cu tradiție, este, totuși, creat de un cunoscut în lumea parfumurilor, Thierry Wasser, purtându-mi amintirile pe aripile poveștii de astăzi a cărei temă a fost aleasă de Mirela, pentru a reîmprospăta parfumul poveștilor din „Clubul condeielor parfumate”, a cărui următoare temă va fi ”Parfumul dansului” pentru duminică 26 martie.

Am scris cu drag această poveste, încă din ziua în care am găsit mesajul prin care eram invitată să particip la poveștile parfumate, fiind surprinsă, oarecum, de aceasta. Eeei, dacă 12 februarie s-a dovedit a fi de bun augur vom vedea. 🙂 Mulțumesc, Mirela!

whiteoriginal_header

Imagine: 

Mori pe baricade, dar nimănui nu-i pasă

wallpaper-coracao-1050x1680

Și cui i-ar păsa? Responsabilitățile sunt mari, fișa postului încărcată cât pentru trei persoane, timpul pare să se fi comprimat atât de mult încât nu mai poți ține pasul cu fuga lui nebună.

Când toate devin de necontrolat, inclusiv nervii tăi, încerci cu disperare să găsești o cale de mijloc, să-ți spui punctul de vedere, „te cerți cu șeful”, asta în cazul în care apuci să deschizi gura, îți iei o zi liberă pentru a-ți reîmprospăta forțele și atunci totul o ia razna. Îți suni soția s-o anunți că te simti rău, dar nu poate răspunde că e în timpul programului și ”poate nu o fi urgent” zice cineva din conducere. Simți cum se scurge viața din tine, te prelingi puțin câte puțin până când rămâi inert pe gresia din baie, unde ești găsit prea târziu de mama care locuiește peste drum și a fost anunțată cu greu. Vine salvarea. Ajungi la spital, iar medicii de la urgența iți plâng de milă că nu mai pot face nimic pentru tine. Și erai atât de tânăr, încă! Nu ai suferit de nicio afecțiune în viața ta, ai fost puternic, cu aspirații și visuri. Până azi.

Vinovat? Tu. Pentru că nu ești de oțel, unul inoxidabil eventual, pentru că stresul ți-a erodat încet, încet interiorul, pentru că, poate, ai pus la suflet prea mult și el, sufletul tău, te-a trădat.

”Șeful” ridică ușurat din umeri – “bine că nu s-a întâmplat în timpul programului”, tu ești susținut de aparate pentru câteva zile, până când intervine, implacabil, finalul.

Nu avem dezvoltat cultul sacrificiului de sine într-atât încât să ne dam ultima suflare la locul de muncă și pentru acesta.

Cu puțin timp în urmă o japoneză a ales să-și încheie socotelile cu viața, după ce a scris un haiku în care mulțumea colegilor și conducerii, exact în locul în care își desfașurase activitatea, locul de muncă în care își petrecuse mult mai mult timp decât acasă, simțind că nu mai putea da randament maxim. Și era atât de tânără!

Dar noi nu, nu împingem ”perfecțiunea” până într-acolo.

Noi vrem să ne bucurăm de viață, să mai avem și ceva timp liber pentru noi, pentru cei dragi, eventual și concedii în care să ne putem trage sufletul, vacanțe de neuitat.

Și? Ai căzut pe baricade, dar nimănui nu-i pasă. Poate o lacrimă- două de la cei care te-au cunoscut. Familia, veșnic îndurerată, iar tu…. tu ai fost bun atît cât ai fost, dar ce păcat că viața ți s-a sfârșit într-un mod atât de nedrept, neașteptat.

Nici măcar nu ai mai prins Ziua Indrăgostiților să le fi spus alor tăi cât de mult îi iubești, că în restul zilelor erai prea stresat și decât să le fi spus mecanic, fără a fi prezent cu adevărat, ai tot amânat, dar anul acesta sigur le-ai fi spus. Nu ai mai putut să o faci, însă ei știau, oricum, cât de dragi îți erau.

Încercăm să ne revoltăm împotriva a ceea ce ni se pare nedrept, dar de cele mai multe ori este prea târziu.

 

Rugină

rusty

Rugină peste fire
Înceţoşate ape
Ne picură-n simţire
Mereu tot mai aproape
De sufletul ce zace
Inert, la ceas târziu
Şi parcă se preface
În tot ce nu mai ştiu
Zâmbind.

Rugină peste gând
Cernută, se aşterne
În taină, tremurând
Cuvântul parcă geme
Mereu tot mai aproape
De zicerile mute
Ce au trecut etape
Eterne, neştiute
Iubind.

Rugină peste ochi
Cu gene tremurânde
Păzind de un deochi
Din vremuri neştiute
Mereu tot mai aproape
De-a visului aripă
Se lasă peste pleoape
Te-atinge calm, în pripă
Visand.

… că tot am rămas setată pe „rugină”.

Imagine: Pinterest