O, prietene, cum este albastrul tău ?

imagine: Pinterest

Dimineaţa pare să-şi târâie somnoroasă
Picioarele de care se înlănţuise noaptea
Prea strâns,
Prea tenace,
Prea greu.

Din nori cenuşii cade acum mai albastră
Tot mai grea de nesomn şi de gânduri uitate
Câte o lacrimă,
Câte un strop,
Câte un dor

Care simt că ar vrea să te întrebe, şoptindu-ţi,
Ce mai faci, îţi e mai bine, îţi e mai rău ?
De când tu,
De când eu,
De când noi,
O, prietene, cum este albastrul tău ?

Străfulgerări de lumini mai aprinse, mai stinse
Şi de pietre de moară legate de gleznă
Cu funii,
Cu lanţuri,
Cu vise.

Trece timp, trece soare, din cer se tot cerne
Amintirea a tot ce a fost între noi, odinioară,
Prea frumos,
Prea cuminte,
Prea simplu.

Şi tot simt cuvântul ascuţit de nelinişti ce-ntreabă
Ce mai faci, îţi e mai bine, îţi e mai rău ?
De când tu,
De când eu,
De când noi,
O, prietene, cum este albastrul tău ?

 

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă găsiţi, ca de obicei, la Eddie în tabel.

 

O sărbătoare uitată

Imagine: Pinterest

 

Astăzi se prefigurează a fi o zi veselă în ciuda vremii mohorâte, a cerului încărcat de nori ce-şi slobozeşte lacrimile mari şi dese peste noi, încercând, parcă, a fi în asentimentul bărbaților.

De ce?

Pentru că astăzi este o celebrare a femeilor, a lor, celor care trudesc pentru bunăstarea familiei. Este o sărbătoare preluată de la strămoşii noştri, dacii cei harnici şi mândri, care ştiau când să muncească, când să se distreze, cunoşteau momentele cele mai prielnice de a mearge la război sau a-şi celebra zeitățile.

De la ei s-a împământenit acest obicei năstruşnic, care dă mână liberă femeilor, aşa cum spunea Mircea Eliade citat de un alt mare Om al vremurilor noastre „În plin miez al verii fecunde, sunt trei zile în care femeile se pot răzbuna libere pe bărbaţii „leneşi, beţivi şi neperformanţi în pat”. Se poate specula că este o sărbătoare ce vine tocmai din matriarhat. În aceste zile femeile nu fac dragoste, ci război, adică ciomăgesc bărbaţii neascultători ai tradiţiei.

În ”Kalendar” pe 15 iulie este Ciurica, Chiriac Şchiopul, Ziua Femeilor, Circovii Mărinei.

Şi în ziua de astăzi, în prezent, serbarea folclorică se ţine tot trei zile, după numărul zeiţelor pământului, rodului şi a iubirii. Obiceiul lupilor, al dacilor! 

Ce altceva mai bun am avea de făcut într-o zi ploioasă, după ce toate treburile casei au fost puse la punct, decât să ne vărsăm năduful pe cei care nu s-au sinchisit a ne da o mână de ajutor, reuşind a ne aduce aminte de toate polițele neplătite şi amânate până acum?!?

Eu doar vă spun ce se sărbătorea pe 15 iulie, din moşi strămoşi, din timpul dacilor, agatârşilor, cabirilor, zi închinată zeițelor Kibele, Semele şi cabira Axiokersa, moştenire de la hiperboreenii care au locuit în aceste locuri cu mult înainte de sosirea indo-europenilor, dar nu vă îndemn să o faceți, pentru că ştiu că aveți bărbați iubitori, care nu se dau înapoi de a împărți îndatoririle gospodăreşti, ajutându-vă chiar şi numai cu o privire binevoitoare sau o vorbă bună.

Mai bine îmbrățişați-i, zâmbindu-le dulce şi lăsați celebrarea aceasta celor care au născocit-o, cu toate că mi se pare o mare şansă ratată.  🙂

 

Gând diurn

imagine: Pinterest

Într-o astfel de zi
Jumătate însorită, jumătate umbrită
De nori fără consistenţă
Nu-mi rămâne altceva de făcut, decât
Să las lumina să danseze
Pe-o aripă care cuprinde un moment
Şi încă o clipă.
Desculţe să valseze-n iarba înaltă
Lumina, aripa şi clipa,
Să cearnă moara zeilor nisipul
De zgura timpului,
De amintiri întortocheate să se scuture,
Iar timpul să se strecoare-ncetişor
Spre asfinţit.

Într-un cocon de lumină

imagine: Pinterest- Olanda

Se rugase la un înger, nu oricare, ci Îngerul său Păzitor ce îi călăuzea paşii în viaţa de zi cu zi, dar care, în ultimul timp părea să-l fi uitat. Se rugase din tot sufletul, cu toată ardoarea de care fusese în stare, atunci, în acel moment în care viaţa părea să nu mai aibă niciun plan pentru el. O stare de linişte îi coborâse adânc în cel mai ascuns colţ al cugetului, iar ochii încercănaţi păreau a distinge o siluetă de lumină, aşa cum văzuse în copilărie, pe o scenă scufundată în întuneric deasupra căreia plutea nefiresc un contur diafan, fără consistenţă, părând doar un spirit rătăcit în beznă.

Îi era bine şi tot acel periplu simptomatic din ultima vreme părea uitat, ca şi cum călătoria sa de mare anvergură ajunsese aproape de punctul terminus.

Lumina aceea nefiresc de caldă părea să se extindă din ce în ce mai mult, cuprinzându-i puţin câte puţin picioarele aproape îngheţate, mâinile, zăbovi puţin în dreptul plexului solar, urcând spre creștet. Da, chiar îi era nespus de bine în învăluirea aceea pe care, era sigur, nimic nu reuşea a o fi pertubat, nici chiar o calamitate cosmică.

Până la cămăruţa micuţă, ce părea mai degrabă o cabină, în care îşi petrecuse ultimii ani ar mai fi avut foarte puţin, îi ştia localizarea exactă, ar fi putut să o găsească şi cu ochii închişi, numai că, în acel loc, zărea ceva ce ar fi semănat, mai degrabă, cu o moară, una de vânt a cărei elice aducea cu nişte aripi, aşa cum văzuse prin imaginile despre Olanda, iar silueta nefamiliară era multiplicată fidel, la infinit, în ceaţa care începuse a se aşeza pe suprafaţa apei, netulburată de vreo pală de vânt.

Nu găsea niciun criteriu  verosimil conform căruia ar fi  putut încadra viziunea aceea în rândul celor reale, dar mintea îi mai jucase feste şi în alte rânduri, când aburii vreunui pahar de vin roșu băut în plus puseseră stăpânire pe capacităţile sale motorii şi intelectuale cu o viteză de nebănuit.

Cărările vieţii îl purtaseră spre o destinaţie de cele mai multe ori necunoscută, fără a-l fi întrebat de vreo calificare sau dorinţa de le străbate, iar el se supusese docil, de fiecare dată, fiind conştient că o revoltă nu ar fi avut sens sau sorţi de izbândă.

Ceața devenea din ce în ce mai amenințătoare, mai nerăbdătoare de a- l prinde în ghearele ei reci, dar lumina ce- l învăluise formase un scut protector în jurul său, prin care nici ceața și nimic altceva nu putea pătrunde.

Se simțea apărat, iar starea de bine, cam ciudată ce-i drept, nefiindu-i familiară, îi strecurase în suflet liniștea după care tânjise atât. Orice bizarerie de care s-ar fi îngrozit în mod obișnuit, acum, l-ar fi putut face să zâmbească.

Era deasupra tuturor lucrurilor ce-i umpluseră viața de până atunci, într-o stare de plutire şi  beatitudine,  părându-i-se inutil să mai revină în umezeala cețoasă pe care o simțise cotropindu-i oasele de atâtea ori. Ar fi rămas așa o veșnicie,  învăluit în coconul său de lumină și tot nu i s-ar fi părut de ajuns.

M-am jucat cu o duzină
De cuvinte, bineînţeles,
Ce poveşti se înşiră
Pe la Eddie în tabel 
Puteţi afla răsfoindu-l…

Duzina săptămânii este: (inger, moara, cabina, perturbat, scena, calificare, moment, simptomatic, anvergura, criteriu, destinatie, viteza).

Doar o discuţie… ca între prietene

imagine: Pinterest

Zbârnâie telefonul într-un fel neobişnuit, parcă, iar eu încercând să răspund cât mai repede nu mai observ numele persoanei care mă apelează. E vocea ei, a Prietenei mele, pe care nu o auzisem de multişor, dar ca şi cum abia am fi terminat o conversaţie cu vreo câteva minute în urmă, intră direct în subiect.

– Te-a sunat vreodată o persoană importantă, aşa… un ministru, deputat, ceva de genul?
Pe mine, da. Nu pentru că aș lucra în vreun minister sau măcar în capitală, ştii asta, dar…
Mai bine să-ţi spun cum s-a întâmplat.
Nu știu ce mama naibii căutam în agenda telefonului, când degetul mi-a rămas înțepenit pe un număr salvat sub semnul lirei sterline.
Am bănuit al cui e, mi-am cam dat seama, de fapt, am știut sigur.
Când voiam să opresc apelul ecranul devenea mort. Îl deschideam, încercând să îl opresc, catastrofă, se închidea din nou și tot așa, până când, nu știu cum, s-a terminat. Speram din tot sufletul să rămână așa, doar un apel fără intenție și răspuns, dar, ți-ai găsit!
Mă precipit spre baie să fac un duș și, atunci, aud telefonul sunând, iar în următoarea secundă copilul mi se prezintă cu el. În mod obișnuit, dacă suna mama, sora sau vreo cunoștință nu se sinchisea să mi-l aducă, însă, o fi fost și el intrigat de semnul lirei. Cele două mâini din dotare nu mi-au fost suficiente pentru a-mi acoperi semigoliciunea, din partea superioară. Iau telefonul, normal, răspund și mă îndrept spre cameră tot spunând- alo, alo…
Copilul plecase în altă încăpere, părându-i-se, probabil, mult mai important jocul decât convorbirea mea.
La celălălalt capăt al undelor, tăcere. M-a lăsat să alolăiesc de trei-patru ori, ca pentru a-mi recunoaște, cumva, vocea sau așteptând să mă prezint, apoi aud tonul intransigent, atât de cunoscut:
-Bună seara! M-ați sunat mai devreme.
Culorile curcubeului sunt minciună pe lângă cele care îmi luminau chipul în mod misterios, începând să bâlbâi:
-Bună seara! Vă rog să mă scuzați, a fost o greșeală, v-am sunat fără să vreau și nici nu am putut opri apelul, Îmi cer scuze!
Nu știu ce am mai zis și nici nu mai puteam îngăima altceva decât scuze care mi-au fost întrerupte de un ”Mda” sictirit.
I-am sticat zenul. În mod sigur avea de făcut ceva mult mai interesant și eu reușisem a-l deranja.
Cu doi-trei ani în urmă, la serviciu, se emisese o notă internă prin care se specifica, printre altele că ” Orice angajat se va prezenta, la telefon, cu numele, prenumele și denumirea serviciului din care face parte…”.

Mă simțisem, atunci, cu musca pe căciulă știind că reușisem să calc pe bec, de vreo două ori, dând răspunsuri lapidare, convorbiri începute cu „bună ziua!” şi încheiate cu ”imediat”, dar și alții, aveam să aflu, se simțeau cu aceeași muscă pe altă căciulă, a lor, ușurându-mi astfel sentimentul de culpabilitate. Să moară și capra vecinului! Nu?

Intru, într-un târziu, în baie, în aceeași ipostază seminud, pentru a-mi face dușul. Aud ușa de la intrare, aproape instantaneu îmi zăresc soțul intrând, tot în baie, cu două pâini în mână și cu un zâmbet fâstâcit, căci încurcase ușa bucătăriei.
Doamne, mulțumescu-ți ție că m-ai scăpat măcar de asta! Doar două minute mai devreme dacă ar fi intrat, să vezi atunci explicații și curcubeie.

Revin la duș, normal, începând a-mi face o sfeștanie pe cinste. Puteam să mă fi prezentat, da, dacă aveam curaj; puteam să-i fi trimis, imediat după apelul nedorit, un mesaj prin care să-mi fi cerut scuze; puteam să fi dat vina pe copil, urât, știu, dar se mai întâmplase să apeleze o persoană din lista mea de contacte, încercând să-și sune un coleg, iar persoana respectivă sunase de trei ori înapoi, fapt de care mi-am dat seama văzând lista cu apeluri pierdute; puteam… , dar nu am făcut-o. Mi-am ascuns capul în nisip asemeni struțului și atât.  Țopistă ce sunt! Nu că aș fi fan Țopescu, ci doar Țoapă și Bleagă, pe deasupra, că nu știu să mint, decât, cel mult, prin omisiune.

Se spune că apa care curge ne spală nu numai de impuritățile de peste zi, ci ar avea puterea de a calma gândurile, de a îndepărta energiile negative, numai că, de data aceasta, la mine nu a funcționat.

Era miezul nopții, deja, dar somnul nu se lipea de mine, procesele de conștiință nu s-au dus pe apa sâmbetei, ca să mă lase liniștită, de aceea aș vrea să spun tuturor să nu fie țoape, să se prezinte la telefon,  să îşi asume greșelile sau, măcar, să trântească o minciună plauzibilă. Dacă sunt în stare.

Asta am păţit eu ieri. Hai, că  mai vorbim, pa te pup! A venit copilul de afară şi îi e foame.

Abia reuşisem să îngaim un „pa” şi am rămas uitându-mă la telefon neştiind dacă să cred că a fost adevărat sau doar am visat.

Ce fază! Ce monolog!

Ziua care şi-a pierdut numele

imagine: Pinterest

Ziua de astăzi îşi caută numele
Printre cuvinte uitate, ieşite din uz,
Printre gesturi ce-acum ar părea desuete
Prăfuite şi ele, ca o formă de-abuz.

Ziua de astăzi a uitat să mai zboare
Să-şi deschidă aripile cât mai larg,
Să se-ndrepte, săgeată, spre soare
Într-un zbor definit, susţinut, avântat.

Ziua de astăzi a uitat să mai creadă
În surâs inocent şi sublim de copil,
În mirările ce înc-ar mai vrea să vadă
Sau s-audă, să ştie înţelesul subtil.

Aş putea încerca să-i dau eu un nume
Ce cuprinde cuvinte sau gesturi, sau zbor,
Un surâs inocent de copil, o minune
Şi-o mirare că pare a fi prea uşor

Pur şi simplu un melc

imagine: Pinterest

Sunt un simplu melc
Şi de-aş avea un înger păzitor
Sub soarele acesta portocaliu
Aş vrea doar să-mi dea un semn,
Unul simplu, mic, neînsemnat,
În arşiţa copleşitoare a unui timp arhaic.

Sunt un simplu melc,
Chiar dacă uneori mă cred un bard
Ce îşi impune o mină solemnă
Atunci când din peniţa-i curge
Fluviu nestăvilit de cuvinte magice
Ce vor prinde contur în pagini de roman.

Sunt un simplu melc,
Dar aş putea deveni un adevărat maestru
Al puterii de sincronizare între tentacule şi ochi
Descoperire pe care am făcut-o involuntar
În una din zilele ploioase, trecute,
După care acum tânjesc atât de mult.

Sunt un simplu melc,
Iar, uneori, stau şi mă întreb
Cum ar fi dacă m-aş plimba agale
De pe pe o tastă pe alta, necontenit,
Fără a scrie romane, a fi bard, maestru
Sau a aştepta ajutor de la îngerul păzitor.

Să fiu doar atât,
Pur şi simplu, un melc?!?

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte: (inger, melc, portocaliu, semn, bard, tasta, maestru, sincronizare, mina, roman, descoperire, arhaic) găsiţi, ca de obicei la Eddie în tabel. 🙂