Luna și Loli

A fost demult, cândva, odată/ Într-o țară tare îndepărtată/ Un împărat care avea o fată/ De ursitoare binecuvântată.
La nașterea fetiței toată lumea se pregătea de petrecere. Au fost invitate, bineînțeles și cele patru ursitoare. Iar pentru că acestea știau că vor fi conduse cu mare alai la curtea regală și li se vor împlini toate dorințele și-au pregătit cu mare atenție discursurile prin care vor dărui fetiței cele mai alese însușiri care o vor ajuta să aibă o viață frumoasă. Și-au lustruit cu migală baghetele fermecate și le-au așezat în cutiile lor aurite până a doua zi, când va avea loc ceremonia.
Numai că pe masa pe care acestea străluceau, una dintre cutii era goală, iar ursitoarea cea mai mică lipsea. Surorile mai mari se uitau nedumerite în jur. Au căutat-o pe Loli în toate încăperile, chiar și în pod, printre cuferele mari cu accesorii magice, dar aceasta parcă se făcuse nevăzută.
Au ieșit toate în grădina de lângă casă și acolo, la capătul cel mai îndepărtat, au zărit-o. Plângea și se chinuia să cioplească o crenguță de alun cu care voia să înlocuiască bagheta pierdută. Lia, Lina și Lumi au îmbrățișat-o cu drag, i-au șters lacrimile și au ajutat-o să meșterească la baghetă. A ieșit o minunăție aurie, mlădioasă, care la orice atingere vibra, cu sunete cristaline asemeni clinchetului de clopoței.
Loli nu a vrut să o așeze în cutia goală, ci a ascuns-o atât de bine încât până a doua zi a uitat unde este. Când a sosit vremea plecării, cuprinsă din nou de neastâmpărul obișnuit, a început să o caute cu disperare.
Surorile, pentru că nu voiau să întârzie la o petrecere atât de importantă, au lăsat-o acasă, nu înainte de a le promite că va face tot posibilul să ajungă la timp.
Petrecerea era în toi, dar în toată acea veselie se auzeau murmure de nemulțumire pentru că predestinările trebuiau făcute înainte de miezul nopții.
Se înserase de-a binelea, iar Loli tot mai căuta bagheta, așa că, hotărâtă să ajungă cât mai curând a rupt din rondul cu flori o lalea și a încălecat pe mânzul alb trimis special pentru ea de către împărat.
Tocmai când luna strălucea pe bolta cerească în toată splendoarea ei, Loli și-a făcut apariția pe terasa castelului. Rochia îi stătea cam șui, condurii sidefii păreau să o încurce și era gata să se împiedice de trena prea bogată, diadema alunecase puțin prea pe frunte, părul ei bogat arămiu, scăpase din aranjamentul sofisticat și acum se revărsa în valuri strălucitoare pe umerii ei frumoși. Ochii de culoarea smaraldului sclipeau din cauza furiei reținute. Zâmbea și pășea cu hotărâre spre leagănul fetiței. Surorile ei i se alăturară, respirând ușurate. Când veni rândul ei, Loli ridică laleaua care înlocuia bagheta magică, îi meni fetiței o mulțime de însușiri deosebite, după care cu o voce clară adăugă: Și se va numi Luna, murmurând înfundat apoi- până îmi voi găsi bagheta.
Toată lumea prezentă era fericită, iar în larma iscată de strigătele și urările vesele ursitoarele s-au făcut nevăzute.
Luna creștea frumos. Era o fetiță vioaie, veselă, foarte deșteaptă și harnică, iar mai presus de toate iubea natura cu toate ale ei: păsări, animale, pomi , ape și cel mai mult îndrăgea florile. Tot timpul și l-ar fi petrecut în parcul cel mare al castelului care era o combinație reușită de pădure-cu pârâiașe zglobii, păsări  felurite, căprioare, veverițe și tot soiul de alte vietăți; cu o grădină plină de cele mai colorate și parfumate flori, străbătută de alei pavate cu marmură și bănci așezate la umbra zidurilor imense care o împrejmuiau.
Se apropia ziua mamei sale, iar Luna, care în fiecare an îi pregătea cel mai ales buchet de flori, se plimba nehotărâtă pe aleile grădinii alegând din priviri florile care vor alcătui buchetul pentru acea zi. Ar fi vrut să aibă culori nemaivăzute și miresme care să se îmbine armonios.
Deodată, cerul a fost acoperit de nori amenințători, iar Tuna- Furtuna se agită plină de furie peste întregul parc până când a speriat toate vietățile, a învolburat apele și a culcat la pământ toate florile.
Noroc de Luna că a reușit să se ascundă în sera de la capătul grădinii, ale cărei ferestre au scăpat de urgia dezlănțuită, de unde urmărea îngrozită toate distrugerile.
Între timp, după șaptesprezece ani, Loli și-a regăsit ambele baghete magice în același loc.
Cu prima a șters orice urmă de futună, redând întreaga strălucire parcului, iar cu cea de a doua a îndepărtat pentru totdeauna toată neotărârea din caracterul ei și al Lunei pe care i-a transmis-o fără să vrea în noaptea cea de pomină și i-a schimbat numele în Aurora. A doua baghetă avea o putere mai mare deoarece fusese făcută împreună cu surorile ei, care au depus eforturi mari, alături de ea, pentru a fi desăvârșită.
Fata ieși din sera care o adăpostise uimită de schimbările care s-au perindat în doar câteva clipe. Își îndreptă privirea senină spre cer de unde îi zâmbea vesel un arc de curcubeu în toată splendoarea lui și atunci a știut că buchetul pentru mama ei va avea exact acele culori. A murmurat apoi ca pentru sine: Ori de câte ori te simți nehotărât privește cerul și acolo vei afla răspunsul potrivit.
Și v-am spus povestea așa/ Exact cum s-a petrecut ea/ Într-o țară îndepărtată/ Demult, cândva, odată. 

*** 

Poveste scrisă în urma unei provocări, care chiar aș vrea să se contureze frumos, pornită de la Ramona, aceea de a scrie o carte cu povești pentru copii.  🙂 

 

Contradicții

inbound7173791163134964344

În decorul viu colorat totul sugera ideea de pereche, de cuplu, nicidecum de dualitate.

De pe colțul din dreapta se reflecta nestingherită o sticlă de riesling premiat, din acele crame celebre, alături de două pahare sidefii. Unul zăcea răsturnat, golit de conținut, pierzându-și conturul firesc în apele lucii ale oglinzii. Alături se odihneau suprapuse discret, ca într-un simbol al infinitului, două brățări aurii care comunicau pe diagonală, parcă, cu mâinile din colțul opus.

De pe cutia roșie din lemn de mahon crema de zi trimitea inflexiuni perlate către cea de noapte, aflată lângă un alt flacon sidefat. Toate parfumurile aveau aceeași notă de bază de violete sălbatice, dar erau, în același timp, foarte diferite deschizându-se în acorduri de citrice, de fructe de pădure sau de vetiver. O carte nedeschisă trona în mijlocul acestui tablou insolit, iar pe ea se sprijinea un revover cu țeava lungă.

Tapetul într-o nuanță tare de fucsia, covorul mic dungat în tonuri aproape pale, scaunele albe în a căror tapițerie se regăseau aceleași culori tari de fucsia și portocaliu, toate alcătuiau o imagine oarecum contradictorie, de parcă cel ce decorase acea încăpere ar fi făcut-o în perioade diferite, în funcție de dispoziția de moment, căutând totuși să le armonizeze pe toate, cumva.

Sandalele de un roz pal, comode și elegante în același timp, erau aruncate pe covor, ca și cum posesoarea lor s-ar fi împiedicat de un obstacol nevăzut sau ar fi fost incomodată de ele într-un moment de panică.

Un ochi neavizat nu ar fi observat toate aceste amănunte sau nu le-ar fi catalogat drept concludente, dar detectivul își răsucea gânditor capetele mustății și iscodea cu privirea-i neobosită toate micile detalii care i-ar fi putut scăpa.

– Hm, atâtea contradicții! mormăi încântat oarecum de tot acel eclectism.

Glonțul se oprise în tocul ușii, o ratare evidentă al cărei semn foarte vizibil întina albul imaculat. Fusese eșecul acesta cauzat de indecizie, teamă sau doar de neîndemânare?

Un colț de hârtie, ieșit dintre paginile cărții, îi atrase atenția. Îl trase încet, pentru a nu deranja nimic și încercă să descifreze scrisul neglijent, când mare, când mărunt, când drept, când înclinat.

A început atât de frumos această primăvară înflorită și înmiresmată! La cea mai mică adiere petale pluteau în dans grațios asemeni unor fluturi minusculi rătăciți într-o pădure magică. Povestea se scria sub ochii mei și mă purta aievea în clipele dragi, parcă abia trăite, închise acum alături de scrisoare în prețioasa cutie de mahon. Of, scrisoarea aceea! Atât de multe bucurii cuprinse în tot atâtea rânduri așternute pe file ce încă mai păstrează parfumul rar al violetelor sălbatice. Și începuse atât de frumos primăvara aceasta cu regăsirea, proză de pisică ce toarce pe un pervaz de pe acoperișul lumii și acum- criptic. Prea multe secrete, prea multe amănunte, prea multe comportamente duale, prea multe cărți, prea puțin timp.

Cazul era ca și rezolvat, în opinia lui. Femeia cu vârstă incertă, al cărei cadavru fusese găsit în cada de sidef cu ornamente aurii devenite acum stacojii din pricina apei amestecate cu sângele prelins din venele crestate adânc, suferea de dublă personalitate. 

***

Poveste câştigătoare a locului trei în cadrul concursului organizat de Siono.

De ziua dorului

Imagine:Pinterest

E ziua dorului mereu
Și-al meu și poate și al tău
Căci doruri ne cam dau târcoale
Din seară până soarele răsare
Ne-amăgește printre vise
Cu depărtări și-apropieri promise,
Cu zâmbete sau așteptări
Ni-s dorurile parcă mângâieri…

Am lăsat un semn, pe fugă, astăzi de Ziua dorului. 🙂❤️

Din vremurile pandemiei –fir cotidian

Ca pe o filă de jurnal înșir cuvintele cu speranța că vremurile acestea nu se vor repeta curând, poate nicicând, însă va trebui să ne-amintim prin ce-am trecut.

Prezentul e aici și acum, dar trecutul ne poate fi călăuză pentru cele ce vor veni, pentru mai mult curaj și înțelepciune, pentru acceptarea a ceea ce nu poate fi schimbat și puterea de a merge mai departe.

Astăzi ”Babele” încă își mai scutură cojoacele de omăt, deși vremea lor a trecut. E un ger de ianuarie, nu de aproape jumătatea lui martie. Ziua începe cenușie, monotonă, tristă.

Am fost la o înmormântare. Soțul unei colege. Doar 57 de ani. Până de curând a fost sănătos. Doar că, în urmă cu ceva timp, au trecut împreună prin boala atât de frecvent discutată în ultimii doi ani. Virusul, ucigaș în unele cazuri, și-a găsit calea de a distruge din nou. O viață, un cuplu. Ea s-a recuperat ceva mai repede, el mai greu și nu total, se pare.

În urmă cu doar două -trei săptămâni boala a început să-și arate colții. O boală autoimună provocată de virusul perfid care încă mai face victime. Nu a răspuns la niciun tratament. S-a agravat rapid, făcând zadarnice eforturile medicilor.

Acum un cuplu nu mai e cuplu. A rămas doar ea. O fire sensibilă, cu înclinații spre frumos. Frumosul acela pornit dintr-un suflet bun, care știe instinctiv de ce are nevoie pentru a trăi curat, fără complicații inutile. Ingineră la baza formării profesionale, cu o îndemânare de a face lucrurile bine și estetic, cu înclinații artistice și un fel de a fi autentic. El tot inginer, un inginer cu o inteligență sclipitoare, pragmatică, bine ancorat în viața de zi cu zi.

Regretele se citeau pe chipurile tuturor. Respirațiile erau grele, cu oftaturi adânci, înăbușite. În liniștea de-o clipă așternută între două rugăciuni de iertare se auzeau tot mai clar. Lacrimile umezeau privirile.  Ea este. El nu mai e.

Ei îi doresc să își găsească puterea și echilibrul interior pentru a face față acestei încercări,  să-și poarte durerea cu acceptarea atât de greu de aflat.

Lui- drum lin spre odihna veșnică!

Povestea din tablou

Orașul se cufundase puțin câte puțin în visare. Clădirile, semețe peste zi, acum păreau învăluite de o ceață alburie care se așternuse pe nesimțite deasupra cartierelor cu străzi înguste și șerpuite. La câte o fereastră pâlpâia gălbui câte o lumină timidă, răspândită de vreo lumânare uitată aprinsă. Ce risipă! Hornurile dărăpănate pufăiau din când în când câte un norișor de fum vlăguit de prea lungul drum străbătut din vatră până la capătul coșului care, în sfârșit, îl elibera. Printre streșinile aproape împreunate, ca niște stânci deasupra unei trecători, se zărea un colț de cer înstelat, o binecuvântare nerostită ce veghea neostoit asupra cătunului amorțit.

Trotuare nu existau, căci toate clădirile aveau intrarea direct din stradă, înclinate fiind spre ea, fără a oferi vreo urmă de intimitate locuitorilor. Toți se știau între ei. Toți știau aproape totul, unii despre alții. Secretele erau inexistente, părând o bizarerie dacă reușeau să se infiltreze în comunitatea așezării. Oricine încerca să ascundă ceva de ceilalți era aspru pedepsit. Nimeni nu putea fi categorisit ca insolit, ducând același trai monoton cu vecinii, purtând cam aceleași ținute, având cam aceleași preocupări, situându-se cam la același nivel social. O uniformizare binevenită, într-un fel, care nu putea da naștere prea multor motive de dispută.

Și-n toată acea pace binecuvântată, acum, după ce înserarea lăsase înfricoșată locul nopții, se simțea ceva nedefinit în aer. O emanație înecăcioasă venită de niciunde, un susur slab, ca un început de suspin sau ca un hohot abia stăpânit. Se insinua, se ascundea, pentru ca mai apoi să devină din ce în ce mai pregnantă, mai apăsătoare. Stătea la pândă după orice colț de clădire, se împletea cu fumul hornurilor, se infiltra printre ziduri sau chiar pătrundea prin deschizătura vreunei ferestre ca o privire iscoditoare, prevestitoare de furtună.

Însuși Ochiul Magic, adevărat simbol al orașului, părea să fi pierdut din vigilența obișnuită, picotind cumva liniștit de lipsa oricărei mișcări.

Ca la un semn nevăzut, fumul hornurilor se adună într-o pâclă deasă, cenușie și un suflu puternic însoțit de un vuiet profund stinse orice licărire a lumânărilor și felinarelor răzlețe. De prin rigole răzbătea miasma înghețată a morții. Totul părea sortit pieirii, ca într-un coșmar nesfârșit.

– De-acum vă veți afla sub stăpânirea mea veșnică, tună o voce aprigă care ar fi trezit și trupurile neînsuflețite din cripte, slobozind apoi un hohot macabru care rămase suspendat în pâcla plumburie, amplificându-se la nesfârșit.
Teroarea dură doar câteva secunde, dar ar fi îngrozit pentru eternitate orice ființă.

Mantaua fumurie fu străbătută de o rază puternică de lumină aurie, care scăpără cu puterea unui fulger, însoțită de un chichotit poznaș.

– Cred că mai mult ți-ai dori un regat nesfârșit doar pentru tine decât acest cătun uitat de lume, grăi o voce plăcută, pe un ton mieros.

Nedumerirea dură doar câteva clipe suspendate în eter, timp în care lumina dispersa negura, împrăștiind-o în cioburi care se divizau în particule fine la atingerea pământului.

– Privește regatul promis! mai adăugă vocea caldă.

Ca o cortină ce se ridică agale lăsând la vedere un decor cu totul diferit, în mijlocul acelei lumini aurii, prinse contur o întindere nesfârșită, însorită, îmbietoare, în care pâcla plumburie năvăli hulpav, tot îndepărtându-se, până când deveni doar un punct abia zărit.

– Hi, hi, hi, l-am păcălit! se hilizi sclipirea mătăsoasă pierzându-se în înalt.

Perdeaua de stele își reluă locul obișnuit, felinarele clipiră somnoroase și o liniște adâncă puse stăpânire pe străzile înguste. Ochiul Magic clipi moleșit, de parcă abia se deșteptase dintr-un somn prelung.

A doua zi locuitorii orașului aveau să șoșotească la colț de stradă sau în piațeta din centru despre același coșmar pe care-l avuseseră noaptea trecută.
Nici nu știau cât de adevărat fusese! 

*** 

Imaginea am găsit-o pe blogul Suzanei și i-am spus că merită o poveste. Cam asta a ieșit… 😀 

Frânturi de gânduri printre povești

imagine: Pinterest

Stătea pe malul înverzit al râului și se bucura de ultimele raze ale soarelui ce cobora domol spre asfințit, îmbrăcând în nuanțe de miere catifelată întreaga zare. Seara se pitise după dealuri, iar ziua ce se retrăgea pe furiș, împrăștia contururi vag poleite în aur. Nicio mișcare nu se simțea în jur, niciun fir de iarbă nu tresărea. Totul se cufundase într-o nemișcare absolută, ca într-un instantaneu surprins de o cameră ascunsă. Era o pace desăvârșită de început de lume. Din înalt coborau dezmierdări abia simțite de zefir.

Asta-i era clipa preferată, sublimă în neclintirea ei, ca o continuă așteptare a ceva ce nu s-a întâmplat încă, o acceptare a tot ce-a fost, o penitență în fața naturii, a vieții însăși. Dar ispășirea nu venea ușor și nu se schimba în sărbătoare doar prin puterea gândului, pe care ar  fi vrut să știe să-l schimbe facil, ori de câte ori ar fi fost nevoie. Puterea aceasta nu o avea, încă, fiind nevoie de practică susținută, de exercițiu repetat cu ardoare, de consecvență și perenitate, de minte limpede controlată și dirijată atent sau de abandon pe fir de lumină pură.

De pe celălalt mal îi zâmbea cu nonșalanță copilăria printre fluturi albaștri și flori îmbujorate de măceș. Era tărâmul magic vegheat de o lună mare și bucălată care-i adusese mai aproape basmele de care se bucurase nespus. Tărâmul dragonilor și zânelor minuscule, al vrăjitoarelor și broscoilor transformați în prinți.  Inocență. Puritate. Vis aievea trăit. Simțea cum înmugurește neștiut un început de zâmbet.

O mare încântare îi cuprinse sufletul, nealterată, așa cum numai un copil fără griji poate simți. Și-i era bine. I s-ar fi potrivit atunci numele acela cu inflexiuni castiliane pe care parcă i-l șoptise cineva în taină. Rafaela. Îi citise semnificația între timp și descoperise că și aceasta îi venea mănușă. Rafaela este o persoană strălucitoare și face totul ca cei din jur să știe asta. Pare mereu sigură pe ea și foarte puternică, chiar dacă în realitate este foarte fragilă. Are tendința de a impune o anumită distanță între ea și cei din jur. Este curioasă, intuitivă, foarte perspicace, dar și rece sau orgolioasă atunci când simte că este cazul.  

I se perindau prin fața ochilor castele străjuite de turnuri înalte, atât de înalte încât păreau să sprijine cerul, cu ziduri din piatră albă, immaculate, printre care se plimbau domnițe visătoare, tulburate de parfumul florilor aflate la tot pasul și trilurile păsărilor exotice. Era o poveste, dar nu o poveste oarecare ci, povestea poveștilor, povestea copilăriei magice, cu numele potrivit.  În buclele lejere, de culoarea boabelor de cafea proaspăt prăjite aceeași cu a ochilor migdalați, poposise căldura toată de peste zi împurpurându-i obrajii.

Cu o timidă fluturare a mâinii își luă rămas bun, promițând să se întoarcă ori de câte ori va fi posibil, ba chiar și atunci când nu va fi.   

Ar fi rămas așa, în contemplarea clipei, trăind un prezent continuu fără curgere, fără schimbări.  Dar asta nu era posibil. Știa că-n orice lampă fermecată viețuiau doi djinni. Unul bun și altul rău, care puteau ajuta sau distruge orice om  obișnuit. Puteau înfăptui miracole sau aduce nenorociri.  La fel se întâmplă în întregul Univers. Alb-negru, yin-yang,  cald-rece, zi-noapte, feminin-masculin. Ăsta era mersul firesc al lumii cu bune și cu rele, cu lumină și întuneric, neputând exista unul fără celălalt.

Trebuia să revină la viața de zi cu zi cu alergăturile cotidiene și frământările reale sau imaginare. Vraja se rupse și pașii ușori o purtau agale spre casă, când o ploaie neașteptată căzu din senin. Nu grăbi pasul, nu se lamentă deloc, ci primi stropii calzi ca pe o binecuvântare ce-i răcorea sufletul încărcat de multe și amestecate simțiri,  gândind că a sta la marginea vieții, ca și cum ai aștepta pe malul unui râu ca acesta să revină în matcă, nu este o soluție îmbucurătoare, căci el poate fi când limpede , curgând domol, când tumultuos și înspumat ca o mare în timpul furtunii.  

Si-atunci se ivi curcubeul.

Un curcubeu care parcă o invita să-l prindă de coamă, să se urce în șaua lui cabrată și să se simtă la fel cu Aladin pe covorul fermecat, pentru a face călătoria vieții sale, călătoria de care își va aminti mereu, care o va duce spre lumea aceea promisă, căutată, dar neatinsă încă,  să se știe capabilă de a înfrunta orice balaur cu șapte capete pentru a căpăta merele de aur.  

Poate va rămâne surprinsă de cele descoperite în povestea cea nouă sau doar va deschide larg ochii pentru prima dată, înțelegând tot ceea ce era de înțeles și nu a făcut-o până acum. O clarificare, o lecție. Cu orice ar putea fi surprinsă.

Chiar și cu frânturi de gânduri printre povești. 

Ultima temă dată de Mona. Scrie o povestire cum vrei tu și cum îți place ție, ținând cont de toate informațiile primite în S.I.M.T. Sunt curioasă dacă vei observa o schimbare în bine în scrisul tău. Nu ai limită de cuvinte! 

Să o scrii în stilul propriu, fără să te gândești că face parte din acest proiect. Doar scrie-o, pentru că așa simți!

*** 

Cred că am atins doar a doua parte a cerinței… 😀   

Mâine (15 februarie) este Ziua Națională a Lecturii. 🙂 

 

Flori, filme, frânturi cu parfum

imagine: Pinterest

Iubesc narcisele. Pe cele albe. Cu petale fine. Ca aripile de fluture. Freamăt în zbor. Și pistilul lor îmbujorat portocaliu. De parfum nici nu mai zic. E primăvară. Nebunie. Timiditate. Înfiorare. Amețire.

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred. Dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Oana mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Am intrat în camera ei, care de fiecare dată părea alta.

Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor ce aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi.

Dintr-una se distingea un câmp nesfârșit de lavandă ce-și unduia tijele înflorate ca dezmierdate de vânt. O adiere pe care o simțeam aievea cum îmi mângâia pielea și-mi aducea mireasma atât de cunoscută. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Una da, una nu, de parcă întreaga  intensitate a culorii ar fi obosit-o și o lăsase să se odihnească, până a devenit un nonsens. La doar o întindere de mână, pe o altă pânză, se ivea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate zăceau lângă piciorul strâmb al unui fotoliu îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă, ce cunoscuse și vremuri mai bune, o carte rămăsese deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care se zăreau aruncate pensule de diferite mărimi, cu ciufuri pestrițe ca niște peruci vopsite alandala, tocite de trecerea timpului și lăcomia moliilor. 

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi  tabloul cu aer desuet al încăperii căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente care o oboseau brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

În momentele acelea de încordare, gândurile-i erau aproape palpabile.  

Țâșneau cu repeziciune ca pe o pistă de curse de formula unu, iar orice greșeală, cât de mică, orice schimbare de viteză sau de sens putea fi fatală și parcă-i zăream întrebările nerostite agitându-se, schimbându-și sensul, luând întorsături neașteptate, ocolind alte întrebări, căutând cele mai bune răspunsuri, vibrând, apoi torcând molatec asemenea unei pisici în soarele călduț al primăverii, zvâcnind iar și iar, până când oboseau de atâta alergătură, de atâta freamăt, odihnindu-se într-un sfârșit sub fruntea boltită străjuită de șuvițe arămii, îndărătul ochilor arzând adumbriți de gene prelungi, iscând un zâmbet oarecum obosit și el, dar, totuși, triumfător.

Știam, de fiecare dată, că urmează o migrenă, o strângere că de menghină a tâmplelor plăpânde, o întunecare a memoriei, o nevoie de liniște profundă, de întuneric, de uitare. Se agita prea mult, pierdea nopțile în focul creației ce o mistuia. Nu ieșea cu zilele din casă, nici măcar în curte. Nu deschidea ferestrele, căci orice zgomot, cât de mic, orice adiere, i-ar fi spulberat ideile, zicea ea. Stătea între cei patru pereți imaculați și își transpunea gândurile în tablouri neterminate sau pe pagini întregi umplute cu scrisul ei zglobiu, pe care, mai apoi, le mototolea și le arunca prin toate colțurile încăperii. Atunci, mai mult decât oricând avea nevoie de mine. Eu îi aduceam măsura în toate, îi eram balanța care cântărea ce îi făcea bine sau nu.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, pe care o răsucea mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta și conștientiza gestul, scutura cascada arămie a părului buclat ce răspândea în jur arome picante și dulci, îngemănate.

Voiam să aflu secretul acestor adieri înmiresmate și l-am aflat,  întâmplător, când am dat peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obișnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi înfricoșător pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci, mi-am dat seama că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor sta mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Am primit complimentul Oanei cu un zâmbet luminos și am simțit, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, abia deșteptat dintr-un somn adânc. Mi-a fost bucuria întreagă și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele clipe vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Azi e o nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat. Rezultatul este mulțumitor. Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua poate să-și urmeze cursul obișnuit.

Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre adolescență cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe. Însă viața, viaţa are planurile ei!

*** 

A cincea temă propusă de MonaScrie o povestire în care paragraful de început să fie format din propoziții scurte, iar la un moment dat să ai o frază de cel puțin două rânduri, oriunde vrei tu, și la finalul povestirii dacă dorești. Nu ai limită de cuvinte!
Povestirea mai trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1 Folosește o altă voce narativă decât cea de până acum. Dacă ai scris
la persoana a treia, scrie acum la persoana întâi sau invers,

2 Folosește cel puțin o comparație și o metaforă. 

Oglinda

 

Dintotdeauna iubise muzica. Muzica bună și tutunul fin în pipă, iar dacă mai era și un pahar de vin, nu zicea nu niciodată. Se simțea deja bătrân, fără scopuri de urmat, fără o țintă spre care să se îndrepte. Învățase mult și bine, de copil, pentru că era curios din fire, dornic să știe tot, să strălucească. Și strălucise în toți anii de studii, fiind un exemplu de conștiinciozitate și cunoștințe temeinice pentru toți ceilalți. 

La sfârșitul facultății avea deja o relație stabilă, iar iubirea aceea în care se simțea protejat ca într-un cocon, îl făcuse să devină comod, să nu-și mai pună întrebări, să nu mai caute răspunsuri, să facă totul automat.  Nu se prea simțea vrednic de ea, nu prea știa cum să-și împărtășească sentimentele sau să raspundă unei asemenea dăruiri necondiționate și nici nu era dispus să învețe asta. Alunecase ușor pe panta prieteniilor  iluzorii și a bunei-dispoziții date de acestea. 

După-amiezile nesfârșite petrecute în compania prietenilor, la un pahar de vorbă sau de vin, în același bar afumat și insalubru din apropierea casei, deveniseră nelipsite. Ajungea tot mai târziu acasă, tot mai amețit, mai pus pe ceartă, căutând nod în papură la tot pasul. Nimic nu-i mai plăcea, nimic nu-i mai convenea.

Zilele îi deveniseră egale și monotone, serile la fel, chiar și mâncarea caldă, pregătită cu dragoste, se repeta săptămână de săptămână, cu regularitate. Până când, într-o zi, nu a mai fost la fel. Intrând în casă îl întâmpinase o beznă totală. Nu-și mai petrecuse seara cu prietenii în bar, doar rătăcise pe străzile din ce în ce mai pustii. Ar fi vrut  să-și ceară iertare pentru tot timpul în care nu-i fusese alături, pentru că primise iubirea ei necondiționată fără a-i arăta că simte la fel.

Poate că asta îl și speriase.  Buzele ei pecetluite în timp ce în oglinda cea mare din colț zărea întrebările mute din ochii ei mari și frumoși. Tăcerea lui îndărătnică. Plafonarea în care căzuse și o târâse fără voie și pe ea. Și-ar fi dorit ca pe masă să îl aștepte friptura înăbușită de joi, salata cu roșii  și paharul aburit de apa rece. Căutase prin toate ungherele o urmă a trecerii ei, dar nu găsi nimic. Era ca și cum relația lor fusese doar un vis care se topise la ivirea zorilor.

Noaptea trecu greu, remușcările sfârtecându-i mintea în mii de bucăți. În zadar încercase a le pune laolaltă, nimic nu se potrivea cu nimic. Se trezise obosit, mai obosit ca oricând. Întreaga noapte alergase, în vis, după ceva. Ceva nevăzut, intangibil, dar care trebuia atins și care i-ar fi adus liniștea, pacea, împăcarea.

Ochii îi ardeau de nesomn, fruntea de gânduri, mâinile îi tremurau ca în urma unui efort susținut sau a unor beții crunte, neîntrerupte.

Se așeză pe marginea patului, iar oglinda ovală din fața lui îi arăta un bătrân nevolnic, cu părul cărunt, pierdut parcă într-o altă dimensiune. Albise peste noapte. Își cuprinse capul în palme și încercă să pună ordine în tot acel haos. Camera părea să fi fost zguduită de suflul puternic al unei bombe, cu toate că, în jur, celelalte clădiri rămăseseră intacte. Pereții erau parțial dărâmați, mobila șchiopăta, iar contururile halucinante ale tuturor obiectelor se pierdeau în neant. O pâclă deasă îi acoperi privirea, un nor de praf îi înnăbușea respirația.  

De ce mie ?  De ce tocmai mie mi se întâmplă toate astea ? gândea din ce în ce mai speriat, hotărându-se să lase totul în voia sorții. Doar oglinda părea să fi rămas intactă și să-l judece la rece. Nu mai voia să o vadă, nu mai voia să vadă nicio urmă a dezastrului pe care-l reflecta nemilos. O izbi cu pumnii încleștați, iar și iar, cu ciudă, până când căzu în genunchi,  neputincios. Alături de el se prăvăli cu zgomot surd icoana Lui, iscând în jur un nor diafan. Abia acum o observase și își dădu seama că doar asta îi rămăsese de la ea.  Sau, poate…?!? 

Lumina devenea din ce în ce mai puternică și o muzică nemaiauzită umplu încăperea. Miresme de tămâie și smirnă îi pătrunseră în nări, invadându-i profund întreg corpul, umplându-i suflarea, simțurile, totul, până în adâncul sufletului. Se simțea o păpușă de cârpe, fără vlagă, fără voință și lacrimile începuseră a i se rostogoli pe obraji mari, calde, repezi, ca un râu scăpat din matcă. Sângele îi clocotea în vene, tâmplele îi zvâcneau și în momentul în care crezu că totul are să se sfârșească, i se contură ideea clară. Înțelegea. Știa.  

– Doamne, de ce m-ai lăsat să văd toate astea abia acum? De ce nu mi-ai deschis ochii mai devreme, când eram fericit și plin de visuri mărețe?

– Pentru că acum abia ești cu adevărat puternic și ai înțelepciunea necesară să-ți urmezi calea, auzi o voce puternică, dar blândă, care umplu tot spațiul, curățindu-l parcă de temeri, înfrângeri, neputințe.  

Se ridică cu greu, își deschise ochii și privi cu uimire în jur. Întreaga cameră se metamorfozase. Pereții păreau din marmură caldă în nuanțe de sidef, mobilierul neprețuit. Toate erau, de fapt, la fel ca întotdeauna. Tapetul lucios căpătase aspect de marmură sub razele jucăușe ale soarelui, iar mobila, bine întreținută, strălucea și ea împrumutând aceeași lumină. Doar pipa stătea răsturnată lângă vechiul pick-up care relua la nesfârșit aceeași melodie de pe un disc uzat. Nu o cunoștea. Prin ferestrele larg deschise pătrunse zumzet primăvăratic nebăgat în seamă până atunci, iar liliacul de la intrare tocmai se încununase cu buchete înmiresmate.

Totul căpătase alte dimensiuni, altă lumină, zâmbet, bucurie de a trăi.

Din oglinda ovală îi zâmbea un chip împăcat.

– Îți mulțumesc! mai murmură în gând cu adâncă prețuire și făcu primii pași spre noua lui viață plină de binecuvântări.  

*** 

Cea de a patra temă propusă de Mona.  – Scrie o povestire de 1000 de cuvinte care să conțină un plot twist și care să descrie într-un fel (oricum alegi, lasă-ți liberă imaginația) această imagine:  

Răzbunarea

imagine: Pinterest

Astăzi era hotărât să se răzbune. Pentru toți anii aceia de umilințe, pentru toată neputința aceea pe care o acumulase și care trebuia revărsată cumva, căci altfel amenința să se transforme în ceva mult mai periculos. Îi amenința sănătatea psihică și era sigur că următoarea întâmplare va fi picătura care va face paharul să fie prea plin. Adunase multă furie, frustrare, negativism, iar lucrurile nu mai puteau continua așa.

Șefa lui era numită „Zgripțuroaica” și se purta cu ei, cu toți subalternii săi, exact la fel ca acele personaje din poveștile copilăriei care îi îngrozise atunci. Le dădea termene imposibil de respectat și acapara toate discuțiile cu cerințe care mai de care mai imposibile în timpul unor ședințe nesfârșite. Norocul era că timpul liber le aparținea doar lor, iar ei își făceau planuri din ce în ce mai ingenioase, fiecare după propria imaginație, de a o pune la punct, fără ca acestea să aibă vreo finalitate.

Dar astăzi era hotărât să se răzbune. Ziua era tocmai potrivită pentru asta. Începuse cu un vânt puternic și o ploaie rece cernută de nori cenușii care nu dădeau nicio șansă soarelui să-și trimită vreo rază răzleață spre pământ.

Trezit mai devreme decât de obicei, terminându-și micul dejun în grabă, înșfăcă umbrela cu furie și se îndreptă spre lift. Bineînțeles că era defect. Trebuia să coboare pe scările abrupte cele cinci etaje și să ajungă la serviciu relaxat. Vântul îi dădu peste cap umbrela după numai câțiva pași, făcând-o inutilizabilă, iar el fu nevoit să își urmeze drumul prin ploaia mocănească încă vreo câteva minute.

Tramvaiul trecu nepăsător pe lângă el, taxiuri nu se zăreau defel, mâinile îi erau adâncite în buzunare, iar el numai chef nu avea de plimbare. După colțul celui de-al doilea bloc îi răsări în cale o florăreasă, adăpostită sub o copertină deloc generoasă, care îl îmbia să cumpere buchete înmiresmate de primăvară.

Și, atunci, ideea salvatoare prinse contur în mintea lui. Câte ar fi putut face cu un buchet de flori! Și nici nu ar fi dat nimănui de bănuit că ar fi avut vreo intenție ascunsă. Cumpără un buchet de frezii și, aproape fericit, își continuă drumul. Ploaia se oprise neașteptat, soarele începuse a zâmbi timid iar el avea încredere că ziua va decurge exact așa cum își imaginase.

După colțul următor era clădirea în care lucra, dar mai întâi trebuia să treacă pe la farmacie. Zâmbea de-a binelea când intră în holul larg, nu înainte de a-și pune ținuta în ordine și a lăsa buchetul în biroul de alături.

Ar fi fost de ajuns doar să le atingă sau să le miroasă pentru ca planul lui să prindă contur. Nici nu se așeză bine pe scaun când auzi un zgomot de sticlă spartă, urmat de un hohot de plâns. Se îndreptă în grabă spre locul de unde se auzise sunetul suspect și își zări cu mirare șefa în genunchi, cu mâinile acoperindu-și ochii înlăcrimați zicând:

– Și îmi plac atât de mult freziile! Nu am avut șansa măcar să le miros, iar în momentul în care întindea mana spre ele, el strigă impacientat :  

– Stai, nu le atinge. Ea își întoarse privirea nedumerită, însă el nu mai putu decât să îngaime:

– Te-ai putea răni în cioburi.

-Ai dreptate, mai spuse ea răvășită, încercând să-și aranjeze ținuta, părul, schițând în același timp un început de zâmbet.

Dar se tăiase deja, iar de pe mâna stângă i se prelingea un firișor de sânge la vederea căruia aproape că leșină. O prinse în brațe exact la timp, înainte de a se lovi de colțul biroului.

Deci, până la urmă e și ea un om, cu slăbiciuni și sentimente ca toți ceilalți, gândi surprins înainte de a o așeza cu grijă pe scaun. Îi bandajase degetul cu batista lui apretată, din buzunarul de la piept și reuși să facă nevăzute urmele incidentului, înainte ca ea să deschidă ochii.

– Știi, cred că am adus cu mine toate nemulțumirile și frustrările de acasă, cu toate că îmi propusesem să nu fac asta. Nu e tocmai roz viața mea, dar cred că în curând va intra pe un făgaș normal. Îmi cer scuze pentru felul în care m-am purtat cu tine și cu ceilalți colegi! De astăzi va fi altfel, vom alcătui o echipă unită care va trece peste toate cu bine.

Și nici măcar nu s-a lovit la cap, gândi el aproape zâmbind.  Dacă ar fi făcut-o cum ar fi fost?!? , adăugând apoi cu voce tare:

– Toți trecem prin momente mai sensibile în fața cărora nu știm cum să reacționăm. Poate că ar fi fost de ajuns să ceri ajutor, un sfat, o părere. Sunt sigur că ar fi fost o cale la îndemână.  

– Nu am putut, nu am putut, dar îmi pare rău! 

I se părea cel mai potrivit, ca în acel moment, să îngroape, odată pentru totdeauna, securea războiului. În imaginația lui, rupse foaia pe care scrisese tot planul său de răzbunare și trecu la o alta albă, aproape goală, de pe care îi zâmbea cu făgăduința unui nou început un singur cuvânt – IERTAREA.  

-Gata, uite, a trecut. De-acum toate se vor schimba. S-a spart ghinionul odată cu vaza. Vei vedea, va fi altfel.

– Da, va fi altfel, suspină ea.

Cum să nu înțelegi o astfel de persoană și cum să nu o ajuți?!?, mai gândi el îndreptându-se spre biroul său. Bine că nu s-a întâmplat ceva mai grav

De fapt, inima lui tresărise de când a zărit-o prima dată și toată distanțarea ei, toate răutățile gratuite pe care i le adresa îl făcuseră să îi găsească acea poreclă,  dar, în urma incidentului de azi, descoperise timiditatea pe care încerca să o ascundă, vrând să pară o femeie sigură pe ea, independentă și se părea că nici el nu-i era indiferent. 

Colegii începură să sosească și rămaseră uimiți de liniștea așternută pe chipul zgripțuroaicei, de zâmbetul care-i înflorea în colțul buzelor. Nu cumva devenise „Zâna bună” peste noapte?!?  

*** 

Din seria S.I.M.T., a treia provocare a Monei: ”Motivația unui personaj”. 

Străina

Înserarea coborâse parcă prea repede peste oraș, reducându-l la tăcere și nemișcare, preschimbându-se rapid în noapte. Lumina slabă a lămpilor de pe marginea trotuarelor se retrăsese pe furiș în frunzișul încă verde. Plutea în aer senzația unui calm adânc dinaintea furtunii. Ferestrele licăreau gălbui luându-se la întrecere cu luna ascunsă de câte un nor rătăcit. Nicio șoaptă nu se auzea la colț de stradă, nicio adiere de vânt nu mișca vreun ram și în toată încremenirea aceea, neașteptat, răsună sunetul unor pași apăsați. Ritmul lor cadențat și oarecum strident părea a fi al unei femei încălțate cu pantofi cu toc, care se grăbea. 

Curioasă din fire, Dumitreasca stinse repede lumina din bucătărie, pentru a nu fi zărită și ieși în penumbra balconului. Se așeză pe scaunul lipit de peretele interior, tocmai la timp pentru a observa cum femeia își îndreptă pașii spre parcul pustiu de vis-a-vis.

Îi trimise un mesaj Stăneștii de la doi, pentru a o informa că o necunoscută se așezase chiar pe banca lor preferată, devenită punct de observație privat, pe care nu prea multă lume se așeza. Sătulă de dat informații în scris, se hotărî să-și sune prietena, nu înainte de a pătrunde în camera întunecată, fără a mai trage perdeaua care i-ar fi obturat priveliștea.

 – Uită-te la ea, ce tupeu fantastic să stea pe banca noastră.

– O fi străină, cine știe. Da’ ce claie de păr roșu are!

 – Da și ce fustă scurtă! Jur că am mai văzut-o undeva. Aceleași picioare lungi, același mers înțepat, pe care tu nu ai apucat să îl vezi, aceeași privire pătrunzătoare. Jur că o cunosc!

– Lasă, nu te mai jura atât, că te cred. Parcă-mi pare și mie cunoscută. O fi vreo una din alea, producătoare sau cum le-o mai zice, pe care am mai văzut-o duminica pe marginea drumului ce duce la pădure. Alea vopsite ca niște pațachine, rujate și machiate ca niște clovni.  Dacă ai fi fost bărbat aș fi înțeles să o privești cu o astfel de foame în priviri, dar așa… Cine mai știe?!

– Nu, nu pare a fi așa, chiar de are fusta cât o palmă și părul numai fuioare. Are clasă tipa, e altfel. Pare mai sigură pe ea și mult mai îngrijită. Jur că o știu de undeva!  continuă Dumitreasca, de parcă nu ar fi auzit remarca vecinei despre foamea din priviri. Dacă și-ar fi luat în seamă toate înțepăturile reciproce nu ar mai fi vorbit una cu cealaltă în veci.

– Gata, te cred, poate că mi-aș aminti și eu dacă aș vedea-o mai bine. Cred că o să cobor până la tine și ne-om aminti împreună. Cine mai știe!

– Hai, vino degrabă, până nu dispare, jur că o cunosc de undeva!

– Descuie ușa că acu’ vin.

Stăneasca se înființă în cadrul ușii balconului exact în momentul în care tânăra scoase din rucsacul mic un bidon cu apă din care își turnă pe mâini în mod repetat.

– Cine știe ce-o fi făcut asta și de unde vine, adaugă apoi în șoaptă.

Ca și cum ar fi auzit-o femeia întoarse capul înspre ele, iar Dumitreasca își duse repede mâna la gură pentru a-și înăbuși un strigăt.

– Ți-am spus că o cunosc, e Claudia, fata Ioneștii de pe scara de-alături. Mamă-sa nu-i dusă la soru-sa să stea cu cel mic? O fi lasat-o, așa, fără cheie? Că, de când s-a separat de bărbat-su, numai plecată stă și ea.

– Cine mai știe?! Hai, mai bine, să mergem la culcare, acu’, că am dezlegat misterul!

– Că bine zici!

Se retraseră tot în mare liniște și pe întuneric, dar niciuna nu s-a liniștit până când tânăra nu a părăsit parcul. Observaseră că tocul unui pantof abia se mai ținea, iar ciorapii îi erau rupți. Cu hotărâre fata rupse ambele tocuri, îndreptându-se apoi spre scara învecinată. Spectacolul se încheiase.

A doua zi, la știrile dimineții, imaginile cu un cadavru găsit lângă tomberoanele dintre blocurile învecinate le îngrozi. Cele două vecine își savurau cafeaua împreună când a fost difuzată știrea și marea bârfă, ridicată la rang de artă, reîncepu.

– Mi s-a părut mie că e ceva necurat la mijloc, jur că mi s-a părut.

– Da, ai văzut doar că avea ciorapii rupți, tocul pantofului stricat și-și tot spăla mâinile. Cine mai știe?!

– Hai, mai bine, să ieșim afară, acum că am terminat cafeaua, poate mai aflăm ceva noutăți.

– Hai, că tare-s curioasă și eu.

Nici nu ieșiră bine din scara blocului, că spre ele se îndrepta surâzătoare Claudia.

– Bună dimineața, madame Dumitrescu ! Bună dimineața, madame Stănescu ! Ce mai faceți ?

Vecinele aproape că amuțiseră, dar își reveniră repede din uimire și răspunseră în cor :

– Bună dimineața, Claudia, dar ce surpriză ! Când ai venit?

– Aseară, târziu și m-a prins noaptea pe drum din cauza găurilor din asfalt. Se mai astupă vreodată și ele?! Trolerul mi s-a înfundat într-o groapă și, pe când mă chinuiam să-l scot, am căzut în genunchi. Mi-am rupt ciorapii, mi-am stricat pantofii și mâinile îmi sunt zdrelite. Uitați-vă cum arată! și întoarse palmele, apropiindu-le de ochii curioși ai vecinelor. Merg la farmacia din colț să-mi cumpăr vreun preparat care să-mi oblojească rănile.  Aveți nevoie de ceva, mai adăugă zâmbitoare în timp ce se îndepărta, pentru că era sigură de răspunsul lor.

– Nu, nu , mai răspunseră vecinele în cor.

– Bineînțeles că nu. Vă duceți voi ca să mai aflați noutăți și de pe acolo, mormăi Claudia care era deja la o distanță apreciabilă. Sigur v-ați gândit că aș avea vreo legatură cu știrea zilei.

Le simțea privirile nedumerite urmărind-o și, pentru a se convinge, întoarse capul cu același zâmbet larg înflorindu-i pe buze. Putea paria pe orice că abia își scoseseră moațele din păr. Păreau două oițe rătăcite pe trotuarul îngust. Dumitreasca avea ochelarii cu lentile groase căzuți pe vârful nasului care parcă se mai lungise puțin, iar Stăneasca își strângea buzele, și așa subțiri, într-un rictus care o mai îmbătrânea cu vreo câțiva ani.

Prezența tinerei aducea suflu nou printre trecătorii matinali. Pe fruntea înaltă se arcuiau sprâncenele perfect conturate, ochii verzi, ca frunzele sărutate de soare, erau umbriți de gene lungi, un nas drept, fără a fi coroiat sau prea lung era așezat deasupra buzelor moi pe care înflorea un zâmbet ștrengar, iar bărbia semeață încheia armonios conturul feței încadrate de bucle ruginii. Mersu-i era sprinten și mlădios. Toate trăsăturile ei exprimau inteligență, determinare, dragoste de viață și frumos. Era un exemplar foarte reușit al sexului feminin și știa asta, fără a deveni vanitoasă.

Claudiei, care aproape că uitase de vecine, îi zumzăiau tot felul de gânduri prin minte în drumul său spre farmacie. ”Sunt tânără, sunt frumoasă, îmi merge mintea și am planuri mărețe pentru viitorul meu. Bine, și?! Și am tot ce-mi trebuie pentru a realiza ceea ce mi-am propus. Cu pași mărunți, dar siguri, mă apropii de visurile mele și voi întinde mâna la timp pentru a le culege atunci când vor da în pârg. Nu e nevoie să mă grăbesc inutil, riscând să dau totul peste cap.” Și revelația aceasta de moment îi făcu ochii să se lumineze mai tare, pielea să strălucească și nuanța părului să devină mai învăpăiată. Era mulțumită de cursul vieții ei, exact așa cum decurgea zilnic, cu zonele de confort cotidian și întâmplările neașteptate care o făceau să găsească soluții inedite atunci când apăreau.

La știrile de la ora cinci, Claudia află că bărbatul era un om al străzii care decedase în urma unui stop cardio-respirator și, cumva, le auzi spunând:

– Jur că am crezut-o o străină care a făcut ceva rău.

– Cine mai știe?!

***

Este a doua temă propusă de Mona, căreia sper să îi fi făcut față cu bine.

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Fericirea dintr-o clipă

...asortată unui gând bun.

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

La porțile Atlantidei

Dincolo de teamă se află toate răspunsurile

%d blogeri au apreciat: