Cafeaua de dimineaţă

 

O să ne bem cafeaua împreună

În fiecare dimineață de acum

Pentru că-n această cană a rămas

Părticică din sufletul tau senin

Care colindă acum nestingherit.

Douăzeci de zile la porțile Raiului

Și alte douăzeci la cele ale Iadului.

Apoi se va înfățișa la Dreapta Judecată

De care va trece zâmbind ușor

Și ne va îndulci diminețile și cafeaua.

O sa ne bem cafeaua împreună

În fiecare dimineață.

 

 

Reclame

Drum lin, Elena dragă!

Am ajuns prea târziu. Nu mai erai acasă. Făcusei deja primul pas pe drumul spre cele veșnice. Crizantemele albe pe care le țineam strâns în mâna dreaptă mai purtau încă răcoarea dimineții. În cealaltă se încălzeau lumânările care aveau să-ți fie aprinse la căpătâi. Auzisem clopotul cu dangăt jalnic ceva mai devreme și m-am rugat în gând: Doamne, să nu fie pentru Elena!, dar era chiar pentru tine.

Te-ai stins ușor. Te-ai topit ca o lumânare care a ars doar pentru a-i lumina și încălzi pe cei dragi. Amintirea chipului tău frumos, a zâmbetului cald și privirii senine vor rămâne mereu în inimile noastre.


Revăd în gând clipa în care te-am întâlnit…
Purtai un costum roșu ce-ți evidenția trăsăturile, erai timidă, cu un zâmbet crispat întipărit pe buze din cauza necunoscutului ce ți se așternea în față, dar lumina din ochii tăi străpungea semiîntunericul încăperii. Și a fost bine. S-a înfiripat o prietenie trainică de-a lungul căreia s-au adunat bucurii și momente de neuitat.  Au trecut anii peste noi, dar tu ai rămas acelaşi om frumos şi bun.
Acum ai lăsat în urma ta tristețe și un gol ce nu va putea fi umplut niciodată de nimeni și nimic. Doar gândul că ai scăpat de chin și durere ne mai alină puțin. Așa cum zicea o prietenă de-a noastră: S-a îndurat Sfânta (Cuvioasa Parascheva) și a luat-o în paza ei.
Zbor lin printre stele, suflet frumos!
Dumnezeu să te odihnească în pace!

Două zile pline

Mi-am amintit de Bucovina, frumos colţ de ţară! Vara trecută nu am ratat oportunitatea de a călători (de obicei ratez tot felul de ocazii din motive mai mult sau mai puţin întemeiate). Am vizitat, pe fugă ce-i drept, Vatra Dornei, şi  pot să spun că are locuri care ne rămân în suflet.

Bucovina-dimineaţa, devreme

Când ziua începuse a lăsa loc înserării am oprit pe marginea unui lac imens străbătut de un cârd de lebede ce formau mici pete albe pe luciul apei, alunecând uşor spre celălalt mal. Două perechi de tineri plini de viaţă, se căzneau să aprindă lampioane şi au avut succes, urmărindu-le şi noi din priviri până când au rămas doar puncte luminoase pe cerul roşiatic.

Mai apoi ne-am întors şi am rămas în Câmpulung Moldovenesc, cazându-ne într-o superbă pensiune numită „Sfântul Gheorghe”, denumire care, aveam să aflăm mai târziu la o cafea era denumită astfel în strânsă legătură cu numele proprietarului- Gheorghe, cum altfel?!?

Era o oază de linişte şi aer curat. Brazii ne şopteau poveşti chiar sub fereastră, fiecare cameră era „păzită” de câte o icoană cusută cu migală şi înrămată cu gust, în culori diferite, care-l reprezenta pe biruitorul de balauri.

Dimineaţa ne-a trezit cântatul cocoşilor, parcă, cu totul şi cu totul diferit, de am crezut că sunt cocoşi de munte şi am stăruit în această convingere până când ne-a fost spulberată de către proprietarul ce ne privea cu un zâmbet binevoitor în faţa unor ceşti pline de cafea tare şi aburindă, numai bună pentru a ne da energia necesară pentru o nouă porţie de explorări.

S-a nimerit a fi chiar ziua mea de naştere pe care am petrecut-o vizitând tot ce s-a putut vizita pe drumul de întoarcere spre casă: Mănăstirile Humor, Moldoviţa-ctitorită de Petru Rareş, Putna, Cetatea de Scaun a Sucevei- pe al cărei platou se află şi cel mai mare ou de Paşte din lume, îndreptându-ne spre Neamţ cu altă salbă de mănăstiri superbe, adevărate locaşuri de cult, aşezăminte de reculegere în linişte adâncă, pioasă, a nenumăraţi scriitori, pictori sau familii boiereşti.

Agapia 
Și pulbere, țărînă din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.

Văratec

Ne-a impresionat mult şi Cetatea Neamţului- pe care nu o vizitasem după reabilitare- cu temniţa, bucătăria, iatacurile, sala de arme, tezaurul (visteria), fântâna secată din mijlocul cetăţii, acoperită cu un grătar prin care turiştii strecurau monedesau chiar bancnote (crezând că ajută la îndeplinirea dorinţelor) şi toate celelalte camere şi comori ale sale care chiar au darul de a te purta pe aripi de istorie, dând timpul înapoi cu cel puţin 500 de ani, pentru a te integra perfect în peisajul şi atmosfera epocii.

               intrarea in cetate – iatac
                          sala tronului – temniţa

Am respirat cel mai curat aer şi ne-am încărcat cu energie pozitivă, rămânând, uneori, muţi de uimire în faţa atâtor frumuseţi.

Am fotografiat tot ce se putea fotografia, pentru a păstra dovezi ale trecerii noastre pe acolo şi a ne aminti, peste ani, de clipele minunate petrecute în cele două zile pline, care ne-au încărcat sufletele cu frumos, pace, pioşenie, reculegere, recunoştinţă, drag de locuri deosebite.

Nu ştiu dacă a fost cea mai frumoasă experienţă, dar, în mod sigur, este una dintre cele mai recente şi mai pline de tot, tot ce ţi-ai dori de la o evadare. Poate şi faptul că a fost ziua mea de naştere, pe care mi-am petrecut-o într-un mod inedit, face ca amintirile să-mi fie cu un motiv în plus mai dragi, mai aproape de suflet.

Am uitat să spun că l-am întâlnit chiar şi pe Nică a lui Ştefan a Petrei. Daaa! După ce am ieşit din Mănăstirea Agapia, perla mănăstirilor moldoveneşti, era un adevărat bazar, de obiecte tradiţionale, artizanale, şerbeturi şi dulceţuri din fructe de pădure, pietre meşteşugit finisate cărora nu le-am putut rezista şi multe altele la care nu m-aş fi aşteptat.

                                     Nică – tarabe

Tot felul de tarabe, chioşcuri, chioșculeţe, iar la capătul acestora se afla un băieţel ce-şi  sprijinea spatele de marginea unui  pod de piatră. Aşezat pe un scăunel scund, îmbrăcat într-un costum naţional impecabil, în care era inclusă şi cuşma din pielicică de miel, avea în faţă o măsuţă acoperită cu un ştergar decorat cu motive tradiţionale pe care se odihneau pahare de unică fălosinţă, pline ochi cu mure proaspăt culese din pădurile locului. M-a frapat atât de mult această apariţie încît nu am rezistat impulsului de a-l fotografia. Ghicindu-mi intenţia, mi-a spus în cel mai dulce grai moldovenesc: „Cini faci pozî, îi musai să cumpiri şî muri”. Cum să poți rezista unei astfel de minunăţii?!?

Astăzi este Ziua Mondială a Turismului și m-am gândit la felul în care o putem sărbători nu numai astăzi, ci oricând.

O zi obişnuită devenită extraordinară

Doamne, ce doruri şi amintiri s-au deşteptat în sufletul meu la simpla menţionare a unui cuvânt legat de litoral! De mare mi-e dor în fiecare zi a vieţii mele, chiar şi când sunt pe plajă, când stau cu aparatul foto sau telefonul pregătit pentru a surprinde cât mai de aproape pescăruşii în zbor şi, dacă s-ar putea, chiar ţipătul acela al lor, atât de tânguitor.

Primul concediu la mare cu fiul meu, Alex, care avea cinci ani, a fost de neuitat. Surpriza lui de a descoperi întinderea nesfârşită de apă în care se bălăcea fără a avea vreo intenţie de a ieşi, nisipul fin, plăcerea de a alerga desculţ oriunde, scoicile adunate, sticluţa cu nisip, suvenirurile, toate sunt de nepreţuit, însă altceva voiam a povesti.

Este, cumva, legat tot de o întindere de apă, dar şi de munte.

Chiar nu ştiu dacă e cea mai frumoasă aducere-aminte dintr-o călătorie, dar e una dintre cele mai.

În buchetul amintirilor din vara trecută se iveşte una dragă- reîntâlnirea cu un colţ de rai, pe care îl mai văzusem într-o excursie acum mulţi ani, Barajul de la Bicaz, Cheile Bicazului şi Lacu Roşu.

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu măreţia naturii, aerul proaspăt, peisajele superbe…?!?

Dincolo de faptul că traseul este foarte aglomerat, cel puţin aşa a fost în ziua aceea, acesta oferă momente de neuitat. E unică fiecare trecere de-a lungul şoselei săpată în munte, apropierea stâncilor de o parte şi de cealaltă, astfel încît, uneori, nici măcar un petic de cer nu se lăsa întrezărit, trecerea prin tunelul din zona Cheilor Bicazului care smulgea strigăte neaşteptate de încântare sau de groază, după caz, tuturor acelora care îl traversau, amplificate de pereţii stâncoşi, serpentinele ameţitoare pe marginea cărora se găseau numeroase magazine cu suveniruri artizanale, bun prilej de popas şi tras adânc aer ozonat în piept, toate acestea reuşind  a face dintr-o zi obişnuită una extraordinară.

Printre Cheile Bicazului
tot printre Chei

Lacul Roşu oferă un spectacol unic, fiind şi cel mai mare lac montan natural din România, prin trunchiurile acelea bizare ce ies din apă, ducându-te cu gândul la o apocalipsă care a pus capăt unei civilizaţii lacustre. Legenda lacului aduce şi ea fiori reci pe şira spinării, dar amănuntele acestea sunt îndulcite de munţii împăduriţi din împrejurimi, cârdurile de raţe care trec nepăsătoare printre bărcile plecate la plimbare pe luciul apei, soarele strălucind domol prin desimea coniferelor şi odihna binemeritată după drumul străbătut.  

Lacu Roșu

Îmi amintesc şi de încântarea lui Alex când ne-am hotărât să luăm prânzul la restaurantul cu terasă aflat chiar la câţiva metri de malul lacului. A fost un dejun copios căci se adunaseră pe masă mici, cârnăciori, friptură la grătar, garnituri, salate şi alte felurite mâncăruri. După o siestă scurtă pe iarba deasă, în capul oaselor, nu lungiţi, am purces din nou la drum, căci călătorului îi şade bine cu drumul, vorba ceea.

poienița

Am mers pe şosea, de-a lungul lacului, admirând ici pădurea, dincolo vilele cochete, întinderea de apă când mai lată, când mai îngustă, vrând parcă să ne convingem că undeva se va sfârşi. Şi s-a sfârşit într-o poieniţă înconjurată de păduri. De la înălţimea şoselei priveliştea era deosebită, dar şi traficul infernal. Nu am mai avut cum să întoarcem în scurt pentru că pe ambele sensuri de mers se circula bară la bară pe o porţiune de câţiva kilometri buni şi atunci soţul meu a hotărât să ţină drumul tot înainte.

Printre dealurile împădurite, şoseaua şerpuia plăcut, oferind un spectacol asemănător, cumva, Transfăgărăşanului. Bornele kilometrice şi indicatoarele ne arătau că ne îndreptăm spre Gheorghieni şi ne îndepărtam tot mai mult de casă. Poate că nu ar fi fost chiar rău să urmăm drumul, dar a doua zi trebuia să mergem la serviciu şi ne-ar fi prins dimineaţa, aşa că, într-un târziu, s-a hotărât să întoarcă.

Acasă am ajuns  pe la miezul nopţii după câteva peripeţii (un far care chiar la lăsarea întunericului s-a hotărât să bată aiurea, prin copaci, nicidecum pe şosea, un decor de la aripă rămas zălog pe cine ştie ce coclauri, iar ornamentul de la prag, desprinzându-se, scotea un zgomot ciudat de cutii metalice agăţate de roţile maşinii, târâindu-se pe asfalt), dar sufletele noastre erau pline de frumos şi trupurile de o oboseală plăcută care-şi cerea dreptul la odihnă.

Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.