Juliette

imagine: Pinterest

Mă gândesc la tot ce am scris în jurnalul acesta și că nu va mai fi citit vreodată nici de mine, nici de altcineva. Și atunci de ce îl scriu? De ce continui să notez în el tot ce-mi trece prin cap? Mai întâi, credeam că voi vrea cândva să îmi amintesc tot ce am trăit. Dar, la ce bun? Trecutul e trecut și trebuie lăsat acolo, la locul lui. Ca formă de terapie? Cred că m-a ajutat cândva sau mă va mai ajuta, totuși. Da, rămâne așa deocamdată, ca formă de descărcare descărcare a gândurilor ce mă bântuie peste zi, ca obișnuință.

Ma gândesc la… nici nu știu exact la ce mă mai gândesc. Mai bine fără gânduri, într-o relaxare deplină, într-o împăcare și acceptare a tot ce este acum.

Ma gândesc că ar trebui să fac ceva nou. Să-mi găsesc o activitate care să mă scoată din rutina zilnică. Așa nu prea simt că trăiesc cu adevărat. Aceleași drumuri străbătute zilnic, aceleași activități, aceiași oameni. Poate că doar ar trebui să deschid ochii și să privesc mai atent în jurul meu. Să mă bucur de tot ceea ce întâlnesc și îmi iese în cale.

M-am născut aici, am crescut aici, trăiesc aici în acest oraș de când mă știu și ochii mei sunt obișnuiți cu ambientul. Oare mi-ar fi de folos să mă prefac a fi un turist care descoperă pentru prima dată acest loc?

De exemplu, casa pe lângă trec acum.

În spatele porții ruginite, în mijlocul curții năpădite de ambrozie și tot felul de alte plante sălbatice se zăresc zidurile altădată maiestuoase ale unei case cochete cu obloane verzi și urme de flori pictate cu migală. Aici a stat cândva o profesoară de franceză care, culmea, se numea Juliette. Era înaltă, frumoasă, cu un păr bogat, negru care-i acoperea umerii. Purta mai tot timpul pantaloni albi, evazați, ochelari de soare și un zâmbet misterios pe buzele rujate. În urma ei rămânea parfumul, o mireasmă florală, rafinată, ca un siaj. O suspectam pe atunci, în anii gimnaziului, de o poveste tragică de iubire. Altfel nu-mi explicam cum de era tot timpul singură.

Încercam, împreună cu alți copii din vecini, să ne furișăm pe lângă ferestrele mereu acoperite cu draperii grele din catifea pentru a desluși cât de puțin din misterul vieții și singurătății ei. O singură dată am zărit, printr-un colț rămas neacoperit, o masă lungă, lăcuită, în mijlocul căreia trona un sfeșnic masiv, cu cinci brațe, alături de o tavă încărcată cu fructe exotice, ambele din argint. Printre umbrele aruncate de lumânările albe, am zărit-o pe Julietta apropiindu-se de fereastră și atunci am zbughit-o care încotro, ascunzându-ne după pomi sau tufele de flori.

În noaptea tăcută, i-am zărit silueta așezată pe un scaun, în fata pianului. Sunetele păreau vrăjite și ne țintuiau lipiți de ziduri fără răsuflare, ca și cum un zgomot cât de mic, chiar și cel al respirației noastre ar fi risipit magia. Apoi, pianul a tăcut iar ea s-a îndreptat spre fereastră și a rămas privind îndelung, nemișcată ca o statuie sprijinită de geam.

Lumina blândă a lunii pătrundea în încăpere, îmbrățișându-i chipul frumos, luminând sufletul ei învăluit în melancolie. Privirea îi rămăsese suspendată în întuneric, răsfoindu-l plină de tristețe, ca și cum ar fi căutat ceva ce îi lipsea, ceva ce rămânea ascuns. Cu o mână delicată, își atinse obrajii, parcă reușind să îmbrățișeze toată durerea care se transformase de-a lungul timpului într-o suavă tandrețe. În acel moment, mi-am imaginat cum cuvintele îi alunecă ușor pe buze, de parcă ar fi vrut cu disperare să spună ceva, să elibereze acea tensiune înăbușită din adâncul său. Dar rămăsese tacută, pierdută în gânduri, încă vâslind în apele tulburi ale durerii, căutând cu disperare o scăpare, o rază de speranță.

Nu s-a uitat în direcția noastră, dar i-am putut vedea chipul luminat de luna plină. Părul negru îi strălucea misterios, iar rochia albă, vaporoasă, îi acoperea picioarele până la glezne. Privirea i se îndrepta spre cer și am fi vrut să aflăm ce gânduri i-ar putea trece prin minte. Apoi, cu o mișcare lină, a deschis larg fereastra și s-a aplecat peste pervaz. Briza ușoară a răscolit camera, aducând miresme suave de flori.

Unii spun că luna are puteri magice asupra oamenilor, și parcă am simțit cum acestea poposesc asupra mea, îndeosebi când Juliette s-a întors și m-a privit direct în ochi sau cel puțin așa am crezut atunci.

A fost doar pentru o clipă, dar acea clipă a fost atât de puternică și de plină de semnificație, atât de memorabilă, încât am știut că nu voi putea uita niciodată impresia. Sufletul meu a fost captivat de acel moment și am simțit că deținea un secret. O pisică a miorlăit undeva aproape și umbra de la fereastră a dispărut neștiut.

Apoi, clapele pianului au început să vibreze. Sunetele erau atât de intense, încât am avut impresia că nimic nu poate fi mai plăcut, nici măcar cântul păsărilor din fiecare dimineață sau nuanțele de galben stins și cupru ale toamnei. Atunci am înțeles de ce personajele lui Shakespeare se regăsesc mereu în una din situațiile prezente și mi-am dat seama că, oricât de mult timp va trece, Romeo și Julieta vor rămâne mereu actuali, iar povestea lor va continua să existe mereu.

Alte încercări de a pătrunde în universal misterios al Juliettei au rămas fără vreun rezultat satisfăcător. Uitasem. Uitasem de mirările copilăriei, de curiozitățile pe care le aveam de îndărătnicia cu care căutam răspunsuri revelatoare la tot felul de întrebări. Uitasem de bucuria de atunci.

***

Este un fragment dintr-o viitoare poveste mai amplă, ca exercițiu de scriere propus de Mona.

Începe să scrii un text cu „Mă gândesc la...” și de fiecare dată când te blochezi, revino la expresie și pornește o nouă idee de la ea.

Exercițiu de scriere #6

Ametistul

În ziua somnoroasă ce sta să înceapă cerul căpătase nuanțe de ametist, aerul vibra puternic, încărcat de prospețime și încă ceva necunoscut. Păsările se treziseră vesele și gureșe. Soarele încă mai dormea după culmea dealului.

Noaptea îi fusese agitată de vise întortocheate, fără noimă, fără claritate și se trezise brusc, agitată, copleșită de o emoție negativă, parcă prevestitoare de buclucuri. Cel mai mult o deranja că nu reușea să își amintească nici măcar o frântură din ceea ce visase. Rămăsese doar cu întrebări și o stare de neliniște sâcâitoare. Așternuturile calde parcă ar mai fi ținut-o puțin aproape, dar nerăbdarea de a scăpa de senzațiile agasante care o stăpâneau fu mai mare decât comoditatea pe care i-o oferea patul.

Se ridică în capul oaselor hotărâtă să intreprindă ceva în sensul acesta și privirile îi fură atrase de culoarea oarecum stranie a cerului. Îndreptă mâna spre măsuța de lângă pat, bâjbâind încă indecisă și prinse în palme, cu ochii pe jumătate închiși, cea ce nimeri prima dată. O piatră colțuroasă, fără finisaje, cu o frumusețe brută. Așa îi plăceau cel mai mult, neprelucrate, iar colecția ei de pietre semiprețioase cuprindea unicate care o atrăseseră de la prima privire și care o însoțeau în peregrinările ei zilnice.   

Citise, cu ceva timp în urmă, tot ce îi picase în mână despre cristale și reținuse că sunt cea mai mare treaptă de evoluție în lumea minerală, cinetica atemporală a energiei minerale și este firesc să rezoneze cu structurile subtile ale omului, fiind instrumente eficiente pentru echilibrare energetică.  

Atinse cristalul cu mâna dreaptă, apoi îl mută în mână stângă fiindcă știa că pe acolo intră energiile și voia să profite maxim de ele. Îl privi câtva timp, îi simți răcoarea în palmă și îl vizualiză cum se mărește până când ajunge de dimensiunea unei încăperi. Păși cu emoție și curiozitate. Inspiră adânc si se simți ca într-o salină cu aer curat, răcoros, prielnic relaxării. Pipăi pereții translucizi cu irizații violet și îi percepu netezi, prietenoși,  cumva calzi.

Centrul încăperii pulsa în ritmul inimii ei. Tuneluri hexagonale, prin care putea trece cu ușurință se aliniau într-o geometrie perfectă. Era uimitor. De deasupra, se infiltra o lumină blândă, aurie, care îi dădea putere. Închise ochii și se lasă scăldată în pacea și binecuvântarea momentului. Trăi intens clipa. Cât a durat nu ar fi știut să spună, dar în momentul în care deschise ochii totul era schimbat. Lumina era alta, aerul altul, tunelurile își schimbaseră configurația. Doar centrul încă mai pulsa în ritmul inimii sale.

Mulțumi și se pregăti să părăsească încăperea, păstrând energia minunată pe care o primise. Acum putea trece mai departe știind exact cum își va petrece ziua. Acoperi cristalul cu sare de mare și îl lăsă acolo pentru purificare. Oricând va avea nevoie de el îl va găsi la fel de primitor. De asta era sigură. Liniștea care o împresurase era perfect compatibilă cu o cană de ceai. Venise timpul ritualului special pentru prepararea lichidului magic care să îi păstreze starea de spirit abia căpătată

Între timp, soarele se trezise amestecând tonuri purpurii cu liliachii, roșii cu portocalii, albastre cu cenușii.

Va fi o zi vântoasă, murmură ea încetișor cu privirile pironite asupra regalului oferit de răsăritul ce înlocuia cu repeziciune lumina crepusculară. 

Cei trei Ollie

Ziua aceea de primăvară înflorită timpuriu se anunța a fi superbă. Și totuși simțea înlăuntrul ei o neliniște, ca și cum un ghem de larve minuscule se zbăteau să-și găsească locul cel mai potrivit. Ca o neliniște, ca o presimțire.

Își luă în brațe motanul negru și ieși din casă pentru a se bucura de vremea minunată. Plimbarea a fost scurtă, însă avu timp să observe că totul părea să vibreze. Casele ce până mai ieri aveau aceeași culoare ternă, uniformă, acum începuseră a se deosebi unele de altele. În faţa uneia înflorise un mălin, dincolo, magnoliile se răsfățau rozaliu pe o faţadă, la o fereastră mușcatele împărțeau zâmbete stacojii. Orașul se trezea la viață.

Cu o bucurie nouă în suflet se întoarse acasă şi când fu aproape de intrare zări apărând de niciunde, un labrador lătrând vesel, care se îndrepta exact spre motanul ei. În urma lui alerga un bărbat.

Se aplecă să-l ridice pe Oli care deja dădea semne de enervare: spinarea i se arcuise ciudat, iar blana de pe coadă se zburlise de parcă era conectat la o sursă de curent electric şi, în acel moment, fu gata să se prăbuşească. Simți o durere atroce, fix în mijlocul frunții, în timp ce stele multicolore îi dansau înaintea ochilor. Duse mâna spre locul dureros, palpând cu atenție şi descoperi o umflătură cât toate zilele. Se ridică, încă amețită, iar privirea i se cufundă în cel mai profund albastru ce-i fusese dat să vadă. Tipul aflat la doar câțiva centimetri de fața ei își masa ușor fruntea, vrând să ascundă parcă mândrețe de cucui care-i răsărise deasupra sprâncenei stângi.

Pe un ton enervat și surprins, în același timp, Ema strigă la motan:

– Oli, hai în casă! Drept răspuns câinele din fața ei începu să latre, dând vesel din coadă.

– Dar, de unde… mai apucă să bâlbâie bărbatul în timp ce Ema ridică motanul și intră trântind ușa. Curios, ţi-a ghicit numele, mai spuse acesta, prinzând lesa câinelui și îndepărtându-se privind mereu peste umăr spre ușa închisă.

– Ham, ham… lătră Oly, bucurându-se nevoie mare că întâmplarea aceea îi adusese un nou prieten.

– Se vede că ţi-a plăcut motanul. Și mie stăpâna lui, mai adaugă bărbatul cu o mină pe cât de zăpăcită pe atât de veselă. Hai, mai bine să ne întoarcem spre casă.

Ema privea de după storurile întredeschise. Uitase de cucui, de nervi, de toată întâmplarea aceea, gândindu-se doar la seninul în care se pierduse pentru câteva secunde. Crisalidele dinlăuntrul său se transformaseră în mici fluturi ce-și fâlfâiau aripile într-un ritm nebunesc. Duse mâna spre piept, ca pentru a-si potoli bătăile accelerate ale inimii și îl zări.

Trecea agale, ținând neglijent lesa câinelui. În dreptul ferestrei își ridică privirea, ca pentru a iscodi interiorul de nepătruns. Ema înlemni zărindu-și motanul pe pervazul ferestrei alăturate.

– Oli, năzdrăvanule, hai în casă! spuse pe un ton ceva mai calm, vorbele ei fiind însoțite de lătrăturile vesele ale câinelui care deja se îndrepta spre ușa de la intrare. Ce-o fi cu el? se întrebă în gând. Motanul răspunse cu miorlăituri la fel de vesele.

Labradorul se repezi pe scări și dintr-un salt reuși să treacă de ușa care rămăsese descuiată, oprindu-se chiar lângă picioarele ei care abia o mai țineau. Se speriase grozav, dar deja simțea blăniţa moale lipindu-se de ea.

– Hm, scoase ea un sunet ce se voia îmbufnat, însă ochii îi zâmbeau sub genele lungi ce adumbreau toate înverzirile primăvăratice.

– De fapt, numele lui e Oly, iar al meu Oliver, dar mi se spune Ollie, zise bărbatul întinzând mâna pentru a se prezenta. E al unui prieten plecat din localitate. Cred că e o coincidenţă de nume bulversantă. Este obişnuit cu pisicile vecinilor.

– Ema, răspunse ea cu timiditate. Asta ar fi explicaţia şi numele, bineînţeles.

După un timp, Ema şi Ollie se plimbau, depănând amintiri. Ea mirosea din când în când buchetul cu narcise albe, preferatele ei.

– A fost de pomină prima noastră întâlnire. Cu situații neașteptate, nervi…

– Și cucuie, adaugă Oliver zâmbind larg.

Asta îi plăcea la el: veselia, glumele bune plasate la momentul potrivit, dar, mai ales, azurul nesfârșit al ochilor lui în care se pierdea mereu emoționată.

***

Poveste scrisă pentru concursul de proză scurtă după imagine- Agora Artelor.

Imaginea chiar a fost o provocare.

Muguri de gând

E primăvară iar, în gânduri, căci afară nu zboară încă aripi străvezii de fluturi, nu se desfac pomii în muguri și nici lumina nu-mi pare solară. E primăvară nouă-n calendar, iar visul pare azi să se destrame în multe, infinite melodrame și totul ne zâmbește solitar. Nici stoluri de lăstuni nu se avântă, din păpădii doar scame se răsfrâng spre bolta cenușie și-nspre crâng, ca o durere surdă și zăludă. Într-o mult așteptată însorire sunt gândurile în zadar doar miere cursă, dintr-o inevitabilă resursă, de dor și amintire.
În năzuințele ei, de iubitoare a primăverii, totul se amestecase cu lumina difuză, aproape vineție, ca și cum zgura iernii ce nu se dădea plecată se așternuse peste ziua aceea ce ar fi trebuit să fie deschizătoare de drumuri senine. Își amintește de rânduieli precreștine, unele păstrate, menite a face traiul mai suportabil.
Se răzvrătește-n vene nevoia tot mai acută de verde, de nou, de mugur crud și soare blând. Se înnoiește timpul, se aprind focuri ceremoniale la răscruci, pe movile sau vârfuri de deal se strigă, peste sat, fetele de măritat, se afumă oamenii și vitele la picioare pentru a ține la distanță șerpii și animalele periculoase. Ritualic.
Sunt zile ce se-nșiră știut: Lunea Ciorilor, Marțea Vaselor, Miercurea Viermilor, Joia Iepelor, Vinerea Oarbă, Sâmbăta lui Sântoader sau a colivelor. Canonic.
Pomenirea morților: a bunicilor care atât au iubit-o, a tatălui care a fost parte din sufletul ei și model în viață, a tuturor celorlalte ramificații ale rădăcinilor din care își trage seva, puterea de a trăi frumos, și de a iubi mugurii ce plesnesc în fiecare primăvară spre noi împliniri. Cutumiar.
În ea cresc și se deschid spre înflorire ramificații verzi, cu sevă proaspătă, înmiresmată, ce și-a înnoit puterea în hibernarea din iarna care acum se încheie, promițând înfloriri spectaculoase. Pe creanga cea mai înaltă a vlăstarelor nou ivite din propria-i tulpină, zvâcnind spre cer în așteptarea luminii și a căldurii, își avântă trilurile măiastre o înaripată ce-anunță indiscutabil noul anotimp. O rază timidă de soare privește pe furiș peste umărul lumii ș-apoi se-ascunde din nou după nori.
Sufletul ei simte primăvara.
Cuvintele se-avântă în imaginația-i zglobie țesând povești și rime și arcuri peste timp din amintiri și doruri fremătânde. Transcriere.
Cu sufletul adunat în căușul palmelor își așterne trupul, manta fluidă, de-a dreptul pe pământul reavăn ca la-nceput de lume și așteaptă șoapta înfloririlor promise. Primordial.
Îi cântă o privighetoare-n zori lângă fereastră, triluri necunoscute, noi, de pasăre măiastră, se-avântă-n înfloriri suave ghiocei și gândul îi zâmbește blând, e primăvara ei. Teluric.
Neașteptat soarele împarte lumea în felii: una albă, una cenușie, alta străvezie și ea privește viața cu alți ochi, ca abia trezită dintr-un vis despre primăvară. E reală, e magică și chiar a-nmugurit.
Apoi, ca scuturându-se de o picoteală nesfârșită, zâmbește galeș lumii dezmorțite. În fond, ce-i primăvara? Surâs înflorind în colțuri de buze, freamăt ce deșteaptă natura, pioșenie, rugă înălțată spre înalt ce se întoarce binecuvântând pământul, bucurie, dăruire, mărțișor, lepădarea cojoacelor, înflorire, iubire, neliniște, viață. Și ea, cine e ea? Poate chiar primăvara.

Dincolo de ceață

Imagine: Pinterest

În lumina farurilor ceața părea că prinde forme ireale, de fantome, de prezențe supranaturale care alunecă în profiluri bizare, strecurându-se în cele mai ascunse cotloane, chiar și ale unei minți sănătoase. E drept ca până atunci nu mai văzuse năluci și nici nu i se mai năzărise că pomii au contururi umane cu brațe descărnate ce-și flutură falangele a chemare, ademenitor, într-un ritm insinuant, prevestitor.

Dora scutură cu putere din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile și privirea. Negura o fascina. Oare ce-o fi dincolo de ceață ? se întrebă în timp ce reduse viteza și parcă într-un refugiu de pe marginea șoselei. Coborî cu grijă, uitându-se în jur atentă la orice mișcare ce ar fi putut să o surprindă. Ce-mi veni să opresc și să ies din mașină? Parcă aș fi sub influența unei vrăji. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat, își spuse în timp ce pașii ei hotărâți se îndreptau spre liziera pădurii mânați de o voință proprie. Nici măcar nu e cazul să mă impacientez. Am mai văzut negură, dar parcă nicicând nu a fost așa.  Tot vorbindu-și în gând, încurajându-se într-un fel, ajunse la marginea șanțului ce despărțea drumul de codrul tânăr ale cărui linii frânte abia se zăreau. Cum trec eu acum de cealaltă parte? mormăi oarecum înciudată, căci era hotărâtă să pătrundă în pădurice. Ramurile pomilor se împletiră cu rădăcinile arbuștilor de pe marginea șanțului, plantele se unduiră în jurul lor ajutând la trăinicia construcției improvizate ad-hoc și ea păși mai departe fără a-si da seama măcar că podețul apăruse de niciunde. O trecu deodată un fior, ca și cum o respirație rece îi suflase în ceafă, simțind în același timp că nu se va mai putea rupe de vraja care o cuprindea din ce în ce mai puternic.

Nu se gândea la nimic, doar era atentă să nu calce vreuna din vietățile care mișunau pe sub frunzele căzute. Pe după trunchiurile mlădii luceau misterios ochi galbeni, verzi sau albaștri cu priviri fixe, stăruitoare, dar doar pentru câteva secunde, apoi s-au stins ca aștrii în zori de zi. Fiorul deveni mai puternic, un frig neașteptat o învălui ca o manta de gheață și atunci o zări. Era înaltă, subțire, translucidă și reală deopotrivă. Avea un chip frumos, calm, încadrat de plete argintii. Ochii, oh, ochii aceia păreau blânzi și neîndurători în același timp. Privirea Dorei se lipise de pupilele mărite ale făpturii fantastice care o lăsase fără voință proprie. Plutea deasupra pământului, căci pașii nu i se auzeau, crengile uscate nu scoteau niciun zgomot când trecea peste ele, iar copacii nu păreau un obstacol în calea ei. Ori se dădeau la o parte, ori ea trecea prin ei, recompunându-se apoi în aceeași formă.

Asa ceva clar nu mai întâlnise. Părea ireal, dar ea știa că e trează și urmează fără a se împotrivi o fantomă printr-o pădure. Ceața devenise mai densă, aproape că o putea simți opunând rezistență, ca un zid imaterial și totuși prezent, ca o plasă elastică ce se întindea la nesfârșit și care nu ar fi cedat nicicând. Ar fi vrut să atingă fantoma, căci deja se simtea ca și cum cineva i-ar fi călcat pe mormânt, pentru a se asigura că e cumva reală, doar că mâna sa întinsă simți, în locul în care aceasta se afla, ca o perdea de abur rece, cu ochiuri largi, prin care aerul pătrundea altfel, mai puțin rarefiat. Și-o retrase încet și o strecură în buzunar pentru a se încălzi. Dacă voi mai fi caldă vreodată, gândi în timp ce un râs ascuțit, ironic, îi străpunse auzul.

După ce scăpă nevătămață din hățișul de crengi și plante răsucite în feluri la care nu se gândise Dora, urmând năluca, ajunse într-un loc ce părea mai prietenos. O rază timidă de soare îmbrăca într-o lumină călduță totul în jur. Chiar și fantoma, din privirile căreia parcă dispăruse unda malițioasă, era mai blândă. O fantomă blândă și prietenoasă, gândi aproape surâzând.

Cu un gest care nu accepta vreo împotrivire năluca îi arată o cutie mare pe care o îndemna să o deschidă. Capacul era sculptat în filigran, formele reprezentând creaturi magice printre care trona o literă cu arcuiri măiastre ce se înălțau în volute, ea însăși reprezentând o imagine în sine, o operă de artă.  Era un P stilizat cu atâta măiestrie încât se simți atrasă iremediabil de ea, ca și cum ar fi fost ultima piesă dintr-un puzzle neterminat.

– Da, e chiar litera care ar întregi numele tău, Andora dragă, îi șuieră înghețat stafia și slobozi un alt hohot sarcastic. Tocmai de aceea te-am și invitat aici, continuă pe un ton mieros.

– Dar nu, nu este posibil, se lamentă tânăra.

– Ba este foarte posibil și adevărat, răspunse aproape mieros arătarea. Cândva, la începuturile lumii, ai primit în dar această cutie și neglijența ta a slobozit peste lume toate relele posibile pedepsind-o astfel prin curiozitatea ta. Nimeni nu mai putea face nimic. Singura care ar mai putea îndulci toate astea zace pe fundul acestei cutii.

Dora nu avea curaj să facă gestul decisiv, dar nici să înfrunte mânia fantomei. Cu teamă și precauție se apropie, atingând caseta stranie acoperită parțial de licheni și alte plante mult mai verzi decât s-ar fi așteptat și o simți ca și cum ar fi respirat, ar fi avut o viață proprie. Întredeschise ușor  capacul și zări o pâlpâire slabă. Îi păru un licurici plăpând, susținându-și cu greu ultimele scânteieri dar, privind mai atent, observă că avea forma unei jumătăți din semnul infinitului.  

– Știi cine e? spuse fantoma.

– Spe… speranța?

– Da, văd că ai aflat. Nu ar fi timpul să o eliberezi și pe ea?

– Da, ba da, mai răspunse tremurând Dora.

Cu un gest ferm, în ciuda emoțiilor care o stăpâneau, atinse capacul și cutia se transformă în zgură, un praf cenușiu care se răspândi în jur, iar licărirea slabă dispăru.

Îi era atât de frig. Tremura și se gândea că ceața aceea va reuși să o îmbolnăvească, până la urmă.  

Dora scutură cu putere din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile și privirea. O rază timidă de soare îmbrăca într-o lumină călduță totul în jur, iar ceața dispăruse. Și fantoma de asemenea.

Întinse mâna spre termosul cu cafea, sorbi o înghițitură zdravănă și simți că începe să se încălzească.

Ce-a fost asta? își spuse privind nedumerită în jur.

***

Provocarea vine de la Mona și am îmbinat cumva exercțiile de scriere nr 2 și nr. 3, propuse de ea.

Ex. #2 – Fă o descriere sinceră și obiectivă, la alegere: a unuia dintre părinții tăi, a unui personaj mitologic, a unei fantome.

Ex. #3 – Scrie o poveste pornind de la o legendă cunoscută.  

Proză de pisică- povești de suflet

Am primit-o de aproape un an și am tot amânat să scriu ceva despre ea tot gândindu-mă că nimic din ceea ce aș putea așterne nu va fi potrivit, s-a mai spus deja sau cuvintele îmi sunt prea mici pentru a zugrăvi cu fidelitate toată paleta de trăiri pe care o încerc citind ”Proză de pisică”.

Despre scrisul Cameliei nu se poate povesti, el se simte. Nu e chiar la îndemâna oricui, e plin de metafore exact acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Te învăluie și te poartă în lumi neștiute, cu zâmbet sau momente de introspecție. Citind-o pe Camelia e ca și cum ai fi invitat, într-o seară de vară, pe țărmul Mediteranei învăluit de parfumuri neștiute, curate, îmbietoare și ai începe o conversație nici incomodă, nici ușoară, doar plină de miez. Te cuprinde dragul de poveștile ei și te poartă departe, pe drumul lor unic, cu sensuri diferite, dar atât de aproape de suflet.

E greu să te desparți de un pisic scriitor și la finalul poveștilor simți că ai mai vrea puțin, chiar și ea ar mai fi dorit parcă să-ți șoptească ceva, doar de ea știut, doar de ea simțit, un ce nedefinit care te lasă să ghicești și să-ți imaginezi orice. Cartea Cameliei nu te antrenează într-o convorbire ușoară, pe care să o desfășori oriunde, oricum, dar te prinde atât de mult încât cu greu poți renunta să mai citești încă o pagină, măcar una.

Sunt bucăți de suflet în ea, șlefuite cu migala zorilor ce abia se ivesc sau a înserărilor timide. E un ritual magic, acela pe care scriitoarea îl împlinește, doar de ea știut, din care ne lasă să întrezărim frânturi.

Sunt ”poveștile mele de suflet” așa cum le-am numit de la bun început și le voi ține mereu aproape, recitindu-le la nesfârșit.

Vă invit să încercați măcar o dată să vă aplecați privirile asupra lor și, poate, îmi veți da dreptate.

O altă călătorie

imagine: Pinterest

 

Zilele ultimei săptămâni s-au târât agale, gârbovite de resentimente și neînțelegeri, de cer mohorât continuu care parcă o conduceau spre o anxietate iminentă. Soarele, din ce în ce mai avar în privința căldurii și luminii, continua să se ascundă după perdeaua posomorâtă a norilor. Când se va mai bucura de senin, nu știa, însă spera să se întâmple cât mai curând.

Dacă o fi fost doar vremea, vinovată pentru starea ei, sau nemulțumirile nu știa sigur, cert este că făceau împreună un tot indestructibil care o răscoliseră. Toate supărările din ultimul timp păreau să aibă aceeași sămânță adânc plantată în interiorul ei. De multe ori, orgoliul îi fusese mai puternic decât realitatea evidentă, triumful în orice situație i-ar fi dovedit puterea de convingere, stăpânirea de sine, persuasiunea, iar când nu reușea asta se simțea înfrântă, părăsită de toată lumea, sleită de puteri.

Pereții încăperilor, oricare ar fi fost ele, păreau să o strângă, să-i stoarcă ultima fărâmă de optimism. Simțea nevoia unei evadări în natură, a spațiilor largi, a reculegerilor. Se gândea, de multe ori, că într-o altă viață o fi făcut parte din vreun popor nomad, petrecându-și zilele pe drumuri, nu încorsetată într-o viață statică, în interiorul unor clădiri, oricât de spațioase și moderne ar fi fost.

Călătoriile lungi, nemărginirea zării, mașina înghițind lacom kilometri de asfalt o revigorau, îi aduceau relaxare. Sfârșiturile de săptămână erau perioadele cele mai dragi sufletului ei. Niciodată nu știa încotro o va duce drumul, unde se va opri, ce va descoperi în preumblările sale. Itinerariile nu erau dinainte stabilite, ci lăsate la voia întâmplării, dovedindu-se mereu surprinzătoare, în cel mai bun sens al cuvântului.

Se afla în perioada aceea de căutări spirituale, de înțelegere a sinelui propriu, a drumului de urmat, a misiunii în această viață. Citise câteva cărți de dezvoltare personală, ascultase conferințe, cursuri, workshopuri, tot ce îi ieșise în cale legat de acest subiect. Era încă la vremea întrebărilor, a lămuririlor și nu era foarte convinsă de calea pe care o avea de urmat. Trebuia să existe un punct de pornire și, fiindcă toate informațiile adunate o bulversaseră, nu întrevedea încă linia de start. 

Săptămâna era pe sfârșite, iar ziua de vineri se încheia la fel de cenușie cum începuse. Își pregătise în grabă bagajele, căci îndeletnicirea aceasta îi devenise foarte familiară, așezând aproape mecanic cele câteva lucruri necesare  în geanta de voiaj, apoi se relaxase în compania unei cărți.

Seara s-a topit pe neștiute, alunecând într-o noapte cu vise agitate și neclare. Avusese câteva momente de déjà vu, simțea că unele locuri o atrăgeau mai mult decât altele, dar indicii mai clare că ar mai fi trait cândva pe aici, nu descoperise. Bine, nici nu scormonise prea adânc. Poate că se temea de ceea ce ar fi descoperit și nu știa să facă față unor astfel de lucruri, nu era suficient de pregătită nici pentru o lumină prea puternică, nici pentru un întuneric de nestrăbătut.

A doua zi o trezise răpăiala puternică ce bătea darabana în ferestrele închise, ca și cum degetele unei persoane nevăzute atingeau ritmic sticla ferestrei transmitându-i prin codul morse un mesaj important. Bulversată a deschis brusc ochii, sărind din mijlocul unui vis direct în realitatea imediată și și-a dat seama că erau doar crengile castanului învolburate de vânt, izbindu-se de geamul ei.

Dar nimic nu-i putea strica starea de spirit. Era sâmbătă, ziua în care pornea la drum, oriunde, numai să plece. Cât timp își savurase cafeaua, perdeaua groasă de nori începuse a fi străpunsă de raze timide.

Motorul mașinii torcea ca o pisică leneșă tolănită la soare. La soare, da, căci lăsase în urmă cu câțiva kilometri buni norii și nehotărârea zilei de a fi înnorată sau senină. Plecase devreme, ca de obicei, fără vreo țintă anume, fără a ține cont de indicatoare, doar ascultând muzica ce se revărsa din difuzoare și intuiția care nu o dezamăgise până atunci. O simțea ca pe o voce ce-i șoptea unde să facă la dreapta, unde la stânga, iar ea doar era atentă la trafic și se bucura de peisajele descoperite.

Prin geamul întredeschis năvăleau miresme de pământ reavăn, de iarbă proaspătă, de flori neștiute și încă ceva, ca o aromă nouă, necunoscută, toate transmițându-i  o senzație de bucurie brută pe care, de fiecare dată, o redescoperea în călătoriile sale.

În dreapta șoselei ce se bifurca strălucea sub razele blânde un drumeag pietruit care se unduia ca un șarpe speriat prin iarba plină de rouă, drept în inima pădurii. Alesese să-l urmeze și în scurt timp observă că urca și tot urca, că motorul mașinii ei dădea semne de oboseală, că temperatura apei crescuse cam mult și lăsase în urmă, de câteva ori, mașini ce păreau mai puternice decât a ei, aproape de marginea șanțului, cu capotele ridicate de sub care ieșeau aburi.

Încă puțin, te rog! se adresă mașinii, mângâind cu blândețe volanul, fără să-i pese că ar putea să o audă sau să o vadă cineva care i-ar fi putut pune la îndoială integritatea facultăților mintale.

În luminișul ce i se deschise neașteptat în față, mustind de iarbă verde și flori perene, se odihnea un gard din lemn, după ale cărui măiestrite forme sculptate se zărea, ridicându-se semeață, turla unei biserici acoperită cu tablă de alamă ce strălucea mocnit în soarele dimineții. Păși prin intrarea scundă și îngustă cuprinsă de un sentiment curat de pioșenie, obișnuindu-se treptat cu lumina difuză ce se strecura prin vitraliile copleșite de culori puternice.

Își încărcă avidă retina cu nuanțele pale, șterse de trecerea timpului, ale icoanelor pictate pe zidurile seculare, iar privirile blânde care păreau să o urmărească de pretutindeni îi picurau în suflet liniște. O liniște profundă după care atât de mult tânjise.  Și-n locul acela, în clipa magică pe care tocmai o parcurgea, a simțit crescând în ea toată bucuria și seninătatea trăite în întreaga ei viață, poate și în altele, pentru care trebuia să mulțumească, să fie recunoscătoare.

Era ca și cum în acel moment se activase un portal magic care o ajuta să vadă mult mai clar cine este cu adevărat, să se apropie de sinele său autentic, să nu mai penduleze între îndoieli și incertitudini, să se conecteze la energia celestă pentru a descoperi calea de urmat. Simțea că greutatea vechilor poveri se micșorase considerabil, neliniștile se risipiseră în eter și căpătase puterea să meargă mai departe, orice s-ar mai fi întâmplat.  De parcă ar fi renăscut din propria cenușă. Și-aceleași degete nevăzute se așezaseră pe creștetul ei, binecuvântând-o.  

***

Astăzi este ”Ziua Mondială a scriitorilor” și vă urez, vouă, celor care vă aplecați cu drag asupra literelor și creați lumi noi de vis, un ”La mulți ani!” din suflet.

Povestea tabloului (2)

Se trânti pe pat, așa îmbrăcată, și-și propti privirea în tavanul străbătut de o rază anemică de lumină. Nu, nu va cădea într-o stare de letargie, nu-și va da voie să facă asta. Întinse mâna spre noptiera de lângă pat și găsi jurnalul așteptând-o cuminte. Începu să scrie cu furie și tristețe tot ce îi trecu prin minte în acele momente: afirmații, gânduri, concluzii, golindu-se de frustrări și regrete.                                     

Îmi accept trecutul așa cum este, îl iert și mă eliberez de el. Mi-am lăsat toate regretele pe străzile pe care le-am străbătut, să fie spălate de ploaie, duse în adâncul pământului și purificate. Las tot ceea ce nu îmi mai este de folos în urma mea, iar mintea și sufletul meu rămân curate și reîmprospătate. De astăzi sunt o femeie fericită. Totul este minunat în lumea mea. Știu sigur că nu mai am nevoie de umbrela ta pentru a mă apăra de ploaie, de orice ploaie, fie ea persistentă sau trecătoare. Am propria mea umbrelă. Nu-mi mai doresc nici să mă prinzi în brațe săltându-mă peste vreo baltă, pentru că am ghetele mele impermeabile și pot trece prin orice ochi de apă ce-mi apare în cale. Nu mai vreau nici să mă protejezi punându-mi haina ta pe umeri, căci am haina mea de ploaie care mă apără de umezeala excesiva și îmi oferă siguranță. Cu lucrurile mele mă simt un om întreg, împlinit.

Se spune că „înfrânt nu este decât cel care renunță să lupte”, dar eu nu renunț, doar mă dau deoparte din calea persoanelor și relațiilor care mă țin pe loc sau, și mai rău, mă trag înapoi.

A închis jurnalul cu hotărâre și și-a propus să nu îl mai deschidă până când nu va avea ceva cu adevărat important de spus. Noul capitol pe care își propusese să-l înceapă avea nevoie de timp să se așeze, să-și stabilească ritmul pe care îl va urma.

A doua zi a descoperit pledul verzui într-un magazin din apropiere și și-a dat seama pe dată că era exact ceea ce căuta. L-a luat acasă cu bucurie și l-a înfășurat în jurul trupului zgribulit, iar de atunci i-a devenit refugiu în zilele reci și umede, în cele triste sau însingurate.

Tabloul o privea tăcut din colțul camerei. Tot acolo rămăsese, nu-i schimbase locul pentru că acolo se potrivea cel mai bine. În nopțile senine ploaia pictată nu mai părea atât de rece, ci susura liniștită, felinarele reflectau strălucirea stelelor, iar banca tăcută, de cele mai multe ori, șoptea povești cu promisiuni împlinite. Îl privea uimită, descoperind de fiecare dată în acea pictură noi și noi valențe, tușe de culoare ignorate sau nerelevate până atunci, detalii noi ca niște urme lăsate de pași nehotărâți care, în sfârșit, și-au descoperit calea.

 Îi va scrie povestea cândva. O poveste plină de iubire adevărată, care nu-și dorește pauze de respiro, ci știe că este unica, cea mai mare și mai autentică dintre toate. Avea nevoie doar de un început, apoi o va așterne firesc, fără piedici sau vreun ajutor din afară.  Acum era pregătită.

Sunt pregătită pentru iubirea adevărată. Totul în lumea mea este minunat, au fost următoarele cuvinte pe care le-a scris în jurnal.

 

Povestea tabloului (1)

 

Se uita la el cu ochii măriți de surpriză ca și cum atunci îl văzuse pentru prima oară. Tabloul era mai mohorât ca oricând, iar ploaia părea să nu mai contenească. Îi transmitea o stare de frig și umezeală ce îi intra de-a dreptul în măduva oaselor. Se așeză pe canapeaua îngustă și se înveli cu pledul ei preferat, în nuanțe pale de verde crud. Întotdeauna moliciunea lui și culoarea proaspătă îi dădeau o stare de bine, o încalzeau. Uneori pledul acela chiar îi șoptea vreo poveste pe care o continua în vis, pentru că, de fiecare dată când îl folosea, i se făcea somn.

Tabloul părea și el trist, nu la fel de trist ca în ziua aceea în care îl descoperise în galeria micuță, de pe o străduță slab luminată, ferită de privirile trecătorilor. Nu se gândise nicio clipă că va cumpăra ceva de acolo, o pictură în niciun caz, dar i se părea că rima cu starea ei de atunci, cu ploaia de afară, cu despărțirea neașteptată.

Și l-a privit îndelung, până când ploaia s-a oprit, apoi a cerut să-i fie împachetat, mai ales că prețul părea unul simbolic. Probabil că artistul avea o nevoie stringentă de bani sau, cine știe, nu are vreo pretenție asupra lui, donându-l pur și simplu, gândise atunci.

Aproape că se înserase. Nori plumburii îi încețoșau sufletul, pașii se târau agale, iar umbrela lui, rămasă agățată de brațul ei, cântărea mai mult decât putea duce. Ajunsese în dreptul băncii pe care cu doar câteva ore în urmă el îi spusese că are nevoie de o pauză, că relația lor se îndreaptă prea repede și prea neașteptat spre un punct la care nu se gândise. Ea a înțeles imediat, s-a ridicat și, fără niciun cuvânt a plecat, fără a ști încotro se îndreaptă.

Acum privirea îi rămăsese agățată de banca aceea care era oarecum schimbată. Să fi fost de vină ploaia, să fi spălat toate momentele lor petrecute împreună acolo, să se fi șters totul atât de ușor ca și cum nici nu ar fi existat? Întrebările îi cotropiseră mintea, iar tabloul devenise tare incomod sub brațul care începuse să o doară.

Atârnă umbrela de spătarul băncii și porni abia târându-și pașii spre apartamentul care o aștepta cufundat în liniște și întuneric. Tabloul merita efortul de a-l căra, dar umbrela lui nu, îi fusese de folos o vreme, dar acum putea să se descurce și fără ea.

Intră în casă tiptil, de parcă ar fi putut-o auzi cineva, însă nu mai era nimeni, locuia singură. Aprinse doar o veioză în dormitor și, după ce scoase ambalajul tabloului, îl sprijini în colțul camerei spre care bătea lumina lămpilor de iluminat aflate chiar sub fereastră.  I-ar fi plăcut să privească stelele, să le întrebe ce va face ea de-acum, ce cale va alege, dar norii le acoperiseră strălucirea.

 Va urma…

Povestea a pornit de la imaginea tabloului pictat de Raluca.

Locul unde mai trăia ziua

•  

S-a spus despre cartea de debut, și ce debut, a Monei Șimon că e un carusel de emoții, că nu poate fi lăsată din mână până la final, că e în multe alte feluri. Eu ce aș mai putea spune decât că e exact așa cum m-am așteptat- neașteptată.

Dacă nu as ști, din culise, câtă muncă a fost depusă pentru că acest roman să ajungă la forma în care ne este prezentat aș spune că a fost scris în flux continuu, fără ca scriitoarea să întâmpine piedici prea mari, fără să aibă îndoieli, pentru că se citește cu o mare curiozitate și creează dependență. Este fluid, pare să se adapteze gusturilor multor tipologii de cititori. Dar numai Mona știe cât au stat ideile la dospit, cât au fost modificate, șterse, întoarse pe toate părțile până când au ajuns în forma finală. E mare lucru să prinzi între coperți gânduri, trăiri, personaje ce ți-au devenit atât de apropiate încât par a face parte din familie, din familia lărgită și apoi să le lași să plece în lume, să le spună și altora povestea lor, iar tu, creatorul lor, să le urmărești parcursul cu sufletul la gură. O parte din tine pleacă odată cu ele, dar se reîntoarce încărcată de bucurie și împlinire, aducându-ți în plus prețuirea celor care te-au cunoscut și astfel.

Firul narativ curge lin, cu toate că uneori simți că îl urmărești printr-un labirint în care nu știi dacă după următoarea schimbare de direcție vei afla punctul terminus. Surprinzătoare sunt și figurile de stil care  se lipesc de retină pentru a ajunge, mai apoi, în suflet. Totul este atât de vizual încât să te afli în mijlocul evenimentelor și persoanelor ce populează urbea de la malul marii pare firesc.

Prietenia pe viață, iubirea tot cât o viață întreagă, disperarea, ura, îndoiala insinuându-se perfid și străbătând destinul personajelor sunt piese ale unui puzzle întortocheat care până la urmă se așează in locul potrivit, lasându-se descifrat.

Destine tragice înlănțuite parcă de un blestem ancestral, iar la final o liniște de început de lume și o nouă zi ce se ivește prin foșnetul valurilor mării aduce acceptarea vieții așa cum ne este ea dată. .

Dintre multele reflecții asupra vieții pe care autoarea le așează firesc în paginile cărții, ce s-ar putea strecura aproape nevăzute în mijlocul intrigii și care ne dau de gândit, am ales una la întâmplare: ”Care este diferența între un abuzator și un om care te obligă să accepți ajutorul său cu de-a sila? Cu forța nu e o metaforă. Binele făcut împotriva voinței tale e la fel de nociv precum pumnul primit direct în plex care te lasă lat.”

Întreaga intrigă m-a ținut ghemuită, cu sufletul strâns și respirația întretăiată, abia la sfârșit permițându-mi să inspir adânc și să cred în promisiunea unui nou răsărit.

Mulțumesc, Mona!