Azi, Paștele blajinilor

imagine: Pinterest

Prin legendele străvechi se amintea de un popor străvechi, Blajinii sau Rohmanii, care au trăit pe aceste meleaguri, pornindu-se de la crezul că în interiorul Pământului s- ar ascunde o adevărată civilizație.

Blajinii erau urmașii lui Shith, cel de-al treilea copil al lui Adam și al Evei, fratele mai mic al lui  Cain și Abel, a căror învățătură este de la Fiul Oii, un popor de oameni calzi, buni și evlavioși, mari ca statură, dar care nu foloseau niciodată arme și, care datorită acestui fapt, au fost alungați de pe pământurile lor, nevoind să se războiască.

Fiind urmăriți de cotropitori, neștiind încotro să se îndrepte. Simțindu-se fără speranță, o fecioară frumoasă s-a rugat la Miel să-i scape poporul, chiar de-ar fi ca ea să plătească cu propria viață și atunci, pe un nor rozaliu, a apărut Oaia sub forma Fecioarei care i-a arătat zâmbind in trarea într-o peșteră. Fata a fost aleasă regina poporului ei, după ce aceștia au pătruns în măruntaiele Pământului, într-o lume scăldată într-o blândă lumină aurie, cu plante și animale nemaivăzute și o veșnică primăvară.

Rohmanii, după moarte, merg direct în rai, fiind feriți de orice păcat în lumea lor. O singură dată pe an, timp de o săptămână, se întâlnesc cu femeile lor și stau împreună doar în acest răstimp, care începe astăzi, de Paștele lor.

Fiindcă nu au noțiunea timpului, știu când este Paștele după cojile de ouă roșii aruncate de către creștinii pe ape și care ajung după o săptămână în lumea lor. Acolo, cojile se transformă în ouă mari, care abia pot fi ținute cu ambele mâini ale unui bărbat, iar de Crăciun află atunci când cojile de nuci de la cozonaci sunt duse de râurile subterane în lumea din centrul Pământului.

Intrarea în lumea lor este cunoscută doar de Lupul Șchiop, care, când vrea să se odihnească își lasă blana de lup la intrare, împreună cu fioroșii colți de aur, transformându-se într-un cățeluș blând și jucăuș, care nici nu mai șchiopătează și este vesel pentru că acolo nu are pe cine să pedepsească.

Dacă ascultaţi cu atenţie pământul, o să auziţi cum Rohmanii lucrează pământul lor, cocoşii lor cântă şi Lupul Şchiop latră voios ca un căţelandru!

Săptămâna Patimilor- dialog

-Ai văzut fulgii aceia argintii?

-Da. Numai că nu erau argintii ci aurii.

-Aurii?

-Da. Și nu erau fulgi ci sfere.

-Sfere?

-Da. Și sferele acelea sunt miliardele de particule ce alcătuiesc sufletul tău.

-Da?

-Da.

-Auzi, da’ tu de unde știi atât de multe?

-Secret. Nu-ti spun.

-Bine. Acum știu. Sufletul poartă în el Lumina Divină. Deci, acestea sunt fărâmele de Divinitate din noi pe care trebuie să le îngrijim, să le creștem, să le păzim. Am fost creați „după chipul și asemănarea Lui”.

-Da.

-Stii, am simțit o înfiorare neașteptată. E ca și cum mi-ar fi pășit cineva peste umbră. Ce poate fi?

-Eeei, cred că gândurile tale au luat-o puțin înainte. Astăzi, în Joia cea Mare, de fapt cu mai bine de două mii de ani înainte, s-au întâmplat multe. Iar întâmplările de atunci, de la începuturile creștinismului , le prăznuim azi. Cea mai cunoscută ar fi Cina cea de taină, apoi Spălarea picioarelor, rugăciunea din grădina Ghetsimani și mai apoi Vânzarea Domnului pentru treizeci de arginți. Se poate ca din această cauză să te fi înfiorat.

-Da , am simțit tristețe, dar știu că toate s-au întâmplat spre binele nostru, pentru mântuirea neamului omenesc. Eu vreau să-mi păstrez sufletul curat, să onorez sacrificiul făcut pentru noi .

-Asta este cel mai important, să păstrezi viu Miracolul din suflet. Cu ușurință și bucurie să ți se împlinească voia!

***

Sărbători Pascale binecuvântate cu lumină și pace în suflet să aveți!

Să devii mai bun e mare lucru. Părerea mea.

Ești prea naivă și o știi.

Încă mai crezi în bunătatea oamenilor. Încă mai crezi că dacă tu nu ai putea face rău cu bună știință cuiva, nici alții nu ar face-o, iar când toate astea par să fi prins rădăcini adânci în tine se întâmplă ceva ce-ți dă toate convingerile peste cap.

Sunt Oameni și oameni, feluriți, care pot călca orice în picioare pentru propria plăcere.

Există persoane răzbunătoare și neîngăduitoare care se hrănesc doar cu energie negativă și dacă reușesc a demonstra că pot să pună la punct pe cineva, indiferent de consecințe sau mai ales când acestea sunt distrugătoare, se simt fericite. Și-au refulat neputințele atent tăinuite dovedindu-și puterea, superioritatea. O izbândă care le gâdilă orgoliul și-n fața lor te simți sleit de putere, fără un punct cardinal ca punct de sprijin, vulnerabil.

Vocile și părerile celor din jur vibrează metalic, se războiesc fără noimă golindu-se de sens, dar cer, parcă la unison, ajutor. Vor să înțeleagă, cumva, tot ce pare de neînțeles. 

Ți-e greu să te dumirești, iar nervii întinși la maxim, puțin câte puțin în fiecare zi, par să-și piardă elasticitatea, creând o fisură în legăturile complexe care formaseră un tot unitar și izbucnești. 

Atunci, toată stăpânirea de sine pe care te bazai se prăbușește precum un castel din cărți de joc spulberat de o pală de vânt. Oricât ai fi muncit, întreaga construcție se dovedește a fi efemeră. Oricât ai vrea să înlături pâcla cenușie ce-ți împăienjenește privirea, memoria, acțiunile, nu reușești. Și spui, atunci, tot ce nu ai spus la momentul potrivit, nu dintr-o timiditate nefondată, ci de dragul liniștii tale și a celor din jur.

Apoi, regretele îți dau târcoale neîncetat. Nu ai fi vrut să te descătușezi astfel, dar bulgărele odată ponit a adunat tot ce a întâlnit în cale și nu ai mai avut puterea să-l oprești.

Când stai în banca ta oftând, că și asta e o formă de relaxare și resetare a organismului, tocând mărunt în moara necruțătoare a gândurilor izbucnirea involuntară și orice penitență autoimpusă îți pare ușoară, simți că te izbăvești, iar regretele sincere îți aduc alinare. O arecare alinare. 

Îți mai păstrezi speranța că peste întuneric va străluci soarele și răul va fi învins de bine, ca în basmele copilăriei.  

Când cineva strivește sub tălpile-i nepăsătoare tot ceea ce ai crezut că merită apărat cu strășnicie rămâi perplex. Nici nu știi cum să reacționezi. Să compătimești sau doar să ignori cu desăvârșire.  

Bine ar fi să-ți conștientizezi greșelile măcar în timp ce le critici pe ale altuia. E ca și cum te-ai uita în oglindă și ai realiza că toate izbucnirile necontrolate de acolo pornesc, dintr-o lipsă sau nevoie proprie pe care ai descoperit-o abia acum.  Să o poți remedia, să umpli golul spre folosul tău și a celor din jur e sublim.

Nu ai cerut decât puțină liniște, atât cât să-ți pot auzi gândurile, dar asta a deranjat persoana care se crede Centrul Universului și pentru care cei din jur sunt doar accesorii supărătoare, în afara momentelor în care ar trebui să se simtă datori de a servi propriile-i interese.  

Nu merită consumul nervos, furia care-ți face degetele să tremure, în așa hal încât să nu mai poți ține un creion în mână. Nu merită gândurile chinuite ce-ți fură odihna, târziu, în noapte. Nu merită decât smerenia, îngenunchierea și iertarea pe care o ceri Universului, oferind-o în același timp pe a ta. Să devii mai bun după o astfel de experiență, să-ți înfrânezi pornirile, să ții strâns în lesă izbucnirea necontrolată, să fii bine cu tine, în primul rând și cu cei din jur e mare lucru. Părerea mea.

De ziua lor, a cărților

Zâmbește soarele peste Lumea Poveștilor ori de câte ori degetele unui copil răsfoiesc paginile unei cărți. Mirările din ochii lui însuflețesc personajele care devin, de fiecare dată, tot mai năstrușnice și mai vesele. Luna pleacă la culcare abia după ce spune „Noapte bună!” micuților care și-au terminat povestea și le priveghează visurile. Urmele lăsate de degetele lor, acum liniștite în somnul profund, au imprimat alte traiectorii personajelor din cărțile răsfoite. Zânele și zmeii, prinții și printesele, Feții Frumoși și Ilenele Cosânzene își urmează micii cititori în visele lor spunându-le alte și alte povești, la nesfârșit.

E liniște în case și răsuflările puștilor adormiți abia se aud, dar uimirile din privirile lor sunt încă vii sub pleoapele închise. Cu sufletul la gură și surâsul întipărit pe chip își urmăresc eroii neobosiți în aventuri neînfricate. Și basmele se transformă în vise, iar visele în basme și legende

Vor crește cândva, în curând, fără a băga de seamă măcar, dar poveștile de acum le vor rămâne mereu în suflet.

***

Un gând fugar, așternut astăzi, de Ziua Internațională a Cărților pentru Copii.

imagine: Pinterest

Primăvara năzuroasă

Primăvara năzuroasă cu-ale ei ademeniri
Se cam lasă așteptată iscând zvon de înfloriri
Își tremură puțin vălul răspândind c-o adiere
Vii miresme-nfiorate, verde crud și mângâieri
de brebenei.

Apoi pleacă pe furiș să se-ascundă sub zăpadă
Uitând parcă-n luminiș ghiocei, ca pe-o dovadă
Ce zâmbesc spre soare trist azi, că mâine nu se știe
Dac-or fi acoperiți de vreo trenă argintie
Cu scântei.

Azi e soare, mâine-i frig și zăpada cerne, cerne
Fulgi pufoși în constelații neștiute sau perene
Primăvara stă pitită după colț ca o surpriză
Făcând pași înceți, dar siguri, să nu poată fi surprinsă
De polei.

***

Astăzi este Ziua Internațională a Poeziei. 🙂

Tu, femeie

Imagine:

Ți-s mâinile calde în îmbrățișări
Și ferme atunci când viața ți-o cere
Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Și-n priviri ți se-oglindește iubire.

Ți-e vocea suavă, un clinchet, un susur
De flori deșteptându-se aivea pe ram
O boare ce-adie  în soare și mugur
Ce surâde a poveste la geam.

Înfiori dimineți și străbați conștiințe
Cu miresme florale ca rupte din rai
Lași deoparte și temeri și grave sentințe
Înfășurată-n iubire ca-n unicul strai.

Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Ce surâde a poveste la geam
Înfiori dimineți și străbați năluciri
Cu magie în suflet, un mugur pe ram.

***

Chiar dacă a fost ieri despre Ea, versurile s-au așternut doar astăzi. 😀

Ce simți…

imagine:

Ce simți când nu mai simți nimic
Și aripile poartă doar sufletul spre stele
Când trupul ți-e din ce în ce mai mic
Simțirile-ți par prinse între atele.

Ce simți când nu mai simți nimic
Și totu-n jur te-mbie spre lumină
Când lacrimile-ți par un inamic
Într-un război cu lumea făr-odihnă.

Ce simți când nu mai simți nimic
Și toate ți se șterg din amintire
Când zbori spre infinit, timid
Dorind să fii doar parte din iubire.

Ce simți când nu mai simți nimic
Decât un gol imens ce te-mpresoară
Lași tot ce-a fost să curgă tâmp
Dar știi că în sfârșit îți ești acasă.

Ce simți când nu mai simți nimic ?

 

Pornind de la o imagine găsită pe Fb, gânduri răzlețe ce s-au așternut rapid.

Azi, o floare și un zâmbet

Imagine:Pinterest

Am prins o floare-n butoniera zilei
Să-mi consemneze că sub albul pur
Stau patimi ce-s captive în cătușele iubirii
Dintr-un târziu de vară, pe-nserat.

Din ziua-n care mai plecau cocorii
Și toamna ne zâmbea din depărtări
Ne promitea că va-nveli și norii
În aur scurs, poveste fără deportări.

Și-s prizoniere unor clipe efemere
De parcă ieri s-a transformat în azi
Și-un  astăzi se va preschimba în mâine
Iar până la eternitate nu-i decât un pas.

Azi la manșete am agățat un zâmbet
Ce se lărgește-n roșu-rubiniu, căci azi
De prin ninsoarea pură, fără umblet
Se iscă șoapte și povești, curg amintiri fără zăgaz .

 

Formula magică a primăverii

Se îndrepta bombănind spre laborator… „M-am săturat de atâta iarnă, ger, zăpadă. O fi ea frumoasă, dar numai în poze. Trebuie să insist mai mult asupra cercetărilor privind venirea primăverii. Formulei aceleia la care tot lucram i-a venit timpul de finalizare. Voi pune la bătaie toate legile stranii sau neînțelese ale fizicii, manualele bizare, toate elixirurile știute și neștiute, tot arsenalul de formule cuantice din lumea subatomică, toți electronii instabili, tot ceea ce scapă înțelegerii umane. Tot ce pare paradoxal va fi demonstrat amănunțit. Voi lua în calcul mișcarea planetelor, sateliților și influențele lor. Nu voi mai lăsa nimic nedisecat. M-am săturat de iarnă!”

Bărbatul de statură medie, care se mișca încoace și încolo în penumbra holului îngust, părea mai degrabă un magician decât un cercetător. Contrazicea orice imagine generală pe care ne-am fi putut-o face asupra unor astfel de persoane. Avea un smoc de păr vâlvoi, decolorat de trecerea timpului în nuanțe de soare blând, ochi mari, luminoși, iscoditori, adumbriți de gene prelungi, un zâmbet senin și o oarecare ghidușie în umblet.

Prin ferestrele înalte, acoperite parțial de draperii grele din catifea, se filtra o lumină cenușie, leșioasă în care  pluteau mulțime de particole micronice de praf. Un praf ce nu părea real, ci, mai degrabă, un fel de neuroni interconectați pulsând de informație vie, de energie electrizantă de nestăpânit.

Era greu de rezistat în asemenea atmosferă, iar locul în care se simțea cel mai bine era laboratorul spre care se îndrepta.

S-ar fi crezut că acolo domnea o ordine impecabilă, un aer pur, o liniște deplină.

Greșit. Total greșit.

Dar în haosul de nedescris, în mirosurile înțepătoare ale diferitelor substanțe ciudate, în zgomotul ce răzbătea prin ferestrele deschise, care dădeau exact spre cea mai circulată arteră a orașului, el avea propria ordine, găsea propria mireasmă, se bucura de liniștea adecvată momentelor de studiu intens. Se simțea o cu totul și cu totul altă persoană, mai bine zis, o personalitate marcantă eșuată pe o planetă părăsită care îi aparținea doar lui.

Acolo timpul își pierdea valoarea. Nu exista nici zi, nici noapte. Doar el și formulele lui nebunești, prafurile și substanțele bizare, carțile – adevarate grimoare – de dimensiuni neobișnuite.

Imagine: Pinterest

Pătrundea în acea încăpere ca într-un sanctuar. Când pășea peste prag memoria îi devenea tabula rasa, pentru ca în următoarele momente circuitele neuronale să-i devină interconectate perfect, asemeni mecanismelor unui ceas elvețian. Intră, ca de fiecare dată, precipitat și se prăbuși în fotoliul desfundat, ale cărui arcuri scoaseră un oftat prelung, tânguitor. Părea că s-a afundat pe dată într-un somn adânc, pentru ca în minutul următor să sară drept în mijlocul încăperii exclamand pe un ton ascuțit „Evrika!”.

S-ar părea că micul nostru cercetător era un Mare Vrăjitor Alb, căci doar stând printre accesoriile sale desuete putuse extrage esența din ele, ajungând rapid la rezultatul îndelung căutat.

În cameră pătrunseră nuanțe blânde de curcubeu, miresme de cireși înfloriți și-o mierlă își slobozi trilurile alambicate.

Era primăvară cu adevărat.

În locul covorului uzat se iveau fragmente ca piesele unui puzzle în culori vii, pe care ar fi fost suficient să le cuprindă în mâinile febrile pentru a-și vedea năzuințele atinse. O primăvară eternă.

Întinse mai întâi un picior pe care îl ținuse într-o poziție incomodă, mai apoi mâna care începuse să-l furnice, apoi se trezi de-a binelea. Văzuse Primăvara. Și mai văzuse ceva. Formula de necontestat și ingredientele potrivite pentru a împlini ceea ce își dorea.

Dacă ar fi răsfoit cu stânga tomurile îngălbenite de trecerea timpului, iar cu dreapta ar fi amestecat prafurile și licorile  ce bolboroseau în flacoane de diferite mărimi și culori totul ar fi fost gata într-o clipită. Dacă…

Dar primăvara putea fi foarte aproape, la distanța unei mâini întinse în care să cuprindă toate ingredientele la îndemana oricui. Zâmbetul neștiut al unei necunoscute pe lângă care a trecut în acea zi, o eșarfă colorată, mireasma unui parfum, mirarea din ochi de copil, visurile mărețe pe care le-a atins în zbor, bucuriile de zi cu zi ce-i păruseră atunci neînsemnate. Toate erau ingredientele perfecte.

Un zâmbet îi curbă buzele concav, o lumină îi strălucea în priviri și prinse a fredona: „Vine, vine primăvara…”

***

Cam de fiecare dată muza mă vizitează după terminarea tuturor concursurilor.

Mă gândisem să o întreb pe Mona dacă aș mai fi adăugat 1-2 paragrafe cu ”…muguri care pleznesc pe ram, natura care se trezește la viață, mieii zburdă pe câmpii…” s-ar fi încadrat în cerințele concursului?

Darul de Crăciun

Străbătuse de nenumărate ori potecile acelea din pădurea de brazi care pornea chiar de la capătul grădinii, dar acum zăpada îi îngreuna pașii și chiar dacă era un băiețel doar de-o șchioapă, înfrunta cu bărbăție nămeții. Auzise el că dacă pisica se refugiază în brăduțul împodobit de Crăciun sau câinele latră la steluța lucioasă din vârful său un gnom e pe-aproape.

Și cărările acelea erau în așa fel făcute de pași atenți încât să nu tulbure lumea de poveste din adâncurile pământului în care niște spiriduși numiți gnomi stăpâneau cu înțelepciune, dar și cu lăcomie tot ceea ce era prețios. Aveau un dar anume de a afla secrete pe care le păstrau cu strășnicie,  alături de comorile lor, chiar dacă uneori le mai foloseau când împrejurările nu le erau favorabile. Doar așa, ca să-și scape pielea. Cei mai vârstnici dintre ei puteau fi chiar buni și te răsplăteau dacă aveai norocul să îi întâlnești și să nu te sperii prea tare de înfățișarea lor sau să nu spui nimănui de ceea ce tocmai ai văzut. Se zicea că razele soarelui îi putea transforma în piatră, iar unii credeau că la lumina zilei luau înfățișarea unor broaște.

Înserarea cobora mult mai repede, iar cerul roșiatic prevestea vânt puternic. Ștefănuț își îndesase căciula pe cap, mâinile adânc în buzunare și piciorușele în cizmulițele groase, singurele pe care le avea. Pornise în căutarea bradului perfect pentru acest Crăciun. Umbla încetișor, ferindu-se de crengile care l-ar fi putut zgâria și cu mare băgare de seamă la potecuțele a căror limită nu trebuia depășită. Le cunoștea cu ochii închiși, iar acum încerca să transforme zăpada în iarbă verde, în închipuirea lui și să le vadă la fel ca în toiul verii, bine conturate, imposibil de a greși vreun pas. Nu și-ar fi dorit să întâlnească vreo creatură subpământeană, oricât de mică ar fi fost.

Se înarmase cu o toporișcă pe măsura lui, iar bradul va fi ales în așa fel încât să-l poată trage după el prin omăt. Acasă avea să-l ajute măicuța la potrivit în suportul de lemn  la care meșterise vreo două zile, până când reușise să-l facă așa cum dorea. De împodobit îl vor împodobi împreună cu lumînările rămase de anul trecut, cu merele acelea pădurețe care creșteau în hatul grădinii învelite în poleiala de la câteva bomboane pe care le primise în dar tot anul trecut, cu steluțele decupate din același staniol și feliile acelea uscate din portocala pe care nu se îndurase să o mănânce atunci, ci o păstrase tot pentru decor.

Cu gândul la bucuria pe care o vor avea când toate vor fi puse la locul lor, nici nu observase că printre ramurile cele mai de jos ale coniferelor începuse a sufla un vânticel aspru, ca o avertizare. Se afundase destul de mult în pădure, pierdut în gândurile lui de om mare cu nevoi, iar acum ar cam fi fost timpul să se fi hotărât asupra unui băduț și să facă drum întors către casă.

La doar câțiva pași zăpada lucea într-un fel ciudat, cu sclipiri aurii, nu argintate așa cum era obișnuit și împins de curiozitate se îndreptă spre acel loc. Descoperi cu uimire cel mai frumos brad pe care îl văzuse vreodată, cu ramuri egale, perfect simetrice, ca în desenele din cărticica lui de povești.

Se aplecă să-l taie, dar după prima lovitură a toporului de sub scoarță începu a picura un lichid vâscos, auriu. Speriat dădu un pas înapoi și auzi un râs ciudat, cu ton batjocoritor. Se vede treaba că pașise pe un loc nepermis. Doi ochi gălbui, stranii, îl priveau la doar o palmă deasupra zăpezii înghețate cu răutate, ca și cum l-ar fi certat pentru nesăbuința lui.

Imagine: Pinterest

O rupse la fugă, dar după doar câțiva pași se împiedică și căzu. În fața lui strălucea o monedă mare de aur, cam cât pumnișorul lui, pe care era gravat un om de mică înălțime, cu un cap prea mare pentru statura lui, ce purta o coroană aproape la fel de mare cât el. O ridică în grabă, o îndesă  în buzunar și își continuă goana către casă.

Mai mereu se uita în urmă pentru a vedea dacă nu era urmărit. Din când în când i se părea că mai zărește ochii gălbui la o palmă deasupra zăpezii, dar se concentra cu putere asupra cărăruilor pe care și le întipărise în minte astă vară.  Nu mai avea voie să greșească niciun pas.

Nu departe se zărea lumina palidă care străbătea prin fereastră micuță a bucătăriei, simți fumul focului de lemne și știu că măicuța îl aștepta.

Mai avea doar puțin. Ochii gălbui nu se mai zăriseră și se opri să taie un brad, oricare, pentru a-l duce acasă.

Îl legă cu frânghia pregătită din timp și începu să-l târâie prin zăpadă, dar parcă se îngreuna cu fiecare pas. La fel și buzunarul în care pusese moneda. O prinse cu furie în mâna strânsă pumn și o aruncă fără a se uita unde cade. Nu avea nevoie de ea. Voia doar să ajungă acasă.

Și-ar fi dorit să-l fi luat cu el pe Haiduc, prietenul și ajutorul lui de nădejde, că tare s-a mai smucit în lanț când plecase și astfel i-ar fi fost și lui mai ușor.

Dar acum, că buzunarul i se golise și bradul era mai ușor prinse putere și mări pasul. Mai avea foarte puțin până la gardul ce despărțea grădina de pădure când, sleit de puteri, se prăbuși in zăpada afânată.

Haiduc îl simțise, rupsese lanțul și lătra furios la ușa bucătăriei. Femeia ieși speriată, parcă presimțind că întârzierea băiatului aducea cu sine un mare necaz.

Înșfăcă o năframă groasă și porni pe urmele câinelui. Nu departe își găsi fiul căzut în zăpadă, îl înfășură cu năframa și porni spre casă, în timp ce Haiduc o rupse la fugă spre pădure.

Zorile aureau călduț ferestrele, iar ochii lui senini se întredeschiseră privind cel mai frumos răsărit văzut vreodată. În casă era cald și bine. Mirosea a pâine caldă, cozonac și scorțișoară. De mult nu mai simțise  mirosurile acestea și  atâta tihnă. Bradul era împodobit cu poleială peste merele pădurețe, steluțe, felii din portocala de demult și lumânărelele pe jumătate arse, dar niciodată nu fusese mai frumos. Lângă el, Haiduc stătea ghemuit privindu-l. Sub lăbuța dreaptă strălucea ceva.

Ștefănuț se ridică în grabă și încercă să-l urnească pentru a vedea ce ascunde, dar nu reușea cu niciun chip.  Câinele avea chef de joacă și mârâia într-un fel jucăuș la el.

După multe mângâieri și alintături însoțite de lărături vesele parcă se lăsă convins să se ridice. Atunci copilul zări moneda pe care o găsise în pădure. Chipul gnomului părea chiar vesel acum, iar coroana era tocmai potrivită pentru capul lui. O ridică mirat și nu i se mai păru atât de mare și de grea ca noaptea trecută.

Cu un zâmbet larg o atârnă de creanga cea mai de sus  a bradului, ca pe cea mai valoroasă podoabă care-și va spune povestea la timpul potrivit și îi va veghea cu strălucirea ei.

Noaptea de Ajun fusese plină de peripeții, dar iubirea măicuței și devotamentul lui Haiduc  îl salvaseră. Nici nu putea fi altfel când din icoana de la căpătâiul patului Pruncul îi zâmbea fericit în brațele Maicii Sale.

Crăciunul se anunța a fi de poveste.

Imagine: Pinterest