Nălucă

Îmi bântui diminețile reci și cețoase
Chiar înainte de răsăritul soarelui
Când pleoapele sunt încă strânse, somnoroase
Și visul mai poartă nuanța albastrului.

Cu brațe de neguri înconjurându-mi gândul
Aduci cu-a ta fire un veșnic dor de ducă
Fiind în stare a străbate-ntreg pământul,
Dar tu te risipești discret ca o nălucă.

Şi-apoi, în timpul zilei, mi te insinuezi
În orişice mişcare punând nesiguranţă,
Cu ochii cenuşii ce licăresc, diminuezi
Tot ce ar fi putut să aibă importanţă.

Îmi bântui serile rămase preţioase
Împrăştiind în juru-ţi fugarul dor de ducă
Ce lasă aripi tresărind neputincioase
Apoi te risipeşti, discret, ca o nălucă.

imagine: Pinterest

Nemişcarea Urbană sau Statuile Vivante

„Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des”- I. Vulpescu

Depinde de noi cât de mare facem pasul ce trece acest prag, ajungând în trecutul îndepărtat sau mai apropiat. Acum nu e vorba despre momente peste care s-a aşternut strat gros din pulberea amintirilor, ci de unele mai recente, stocate cu grijă, vii încă într-un colţ de memorie – Carnavalul de la Veneţia.  În februarie, a început în mod tradiţional cu „Zborul îngerului” lansat din turnul clopotniţei Bazilicii San Marco, reuşind să adune o mulţime impresionantă de oameni, în piaţa cu acelaşi nume, care privesc uimiţi de fiecare dată sub o ploaie de confetti şi  paiete; a continuat timp de mai multe zile cu grandioase spectacole acvatice muzicale, sunet de viori, săli de bal arhipline, focuri de artificii şi, nu în ultimul rând, celebrele măşti.

 Fiecare dintre strălucitoarele costume de epocă spunea o poveste întregită de diversitatea culorilor, formelor şi aspectului măştilor care reprezintă, de cele mai multe ori, personaje din comedia dell’arte, uneori sinistre, alteori vesele, uimitoare sau doar ciudate, acestea dând unicitate Veneţiei în aceeaşi măsură în care gondolele ce-i străbat canalele îi conferă aerul de poveste.

Veneţia este unică, dar poveştile se spun peste tot în lume, la fiece colţ de stradă, în spaţii închise sau deschise, atrăgându-ne prin diversitatea lor. Şi noi ne putem mândri cu ale noastre, mai ales că peste doar câteva zile va începe un eveniment de excepţie.

Parisul, cel puţin simbolul său, va fi prezent în Micul Paris, Steve Jobs, Coco Chanel, personaje inventate ad-hoc sau la a căror concepere s-a muncit enorm, grupuri statuare, vor putea fi admirate în a lor „Nemişcare Urbană”, transmițând mesaje și stări inegalabile tuturor celor ce știu să se bucure de ele.

Începând cu data de 30 mai în Bucureşti, timp de 7 zile, profesioniştii de la Teatrul Masca şi invitaţii lor din Austria, Olanda şi China ne promit o ediţie cu totul şi cu totul specială a Festivalului Internaţional de Statui Vivante.

Noaptea statuilor vivante va aduce alături artiști străini și români într-un parc al unuia dintre cele mai interesante muzee din București, Casa Filipescu-Cesianu, spațiu cu o aură specială, misterios și elegant, suficient de mare pentru a fi încăpător și destul de intim pentru a crea o stare cu totul specială celor care vor veni să asiste la acest moment atât de important al festivalului nostru.

Ediția a VII-a a Festivalului Internațional de Statui Vivante Masca – 2017 va fi un eveniment cultural fără precedent și cu siguranță deschizător de perspective!

Programul evenimentului este următorul :

– 30 mai – Deschiderea Festivalului (Noaptea Statuilor Vivante), Casa Filipescu –  Cesianu, ora 20.00

-31 mai – 1 iunie – Parcul Humulești (cartierul Ferentari)

-2 – 3 iunie – Parcul Crângași (cartierul Crângași)

-4 – 5 iunie – Parcul Herăstrău, intrarea din Șoseaua Nordului („Locul de la Roata mare”)

Spectacolele vor avea loc zilnic începând cu ora 16.00, totalizând un număr de 60 de reprezentaţii.

Nu doar munca asiduă va asigura perfecțiunea acestor statui sau grupuri statuare, ci și măiestria celor care le întruchipează.

Ar fi mare păcat să fii bucureştean sau un turist aflat în trecere şi să ratezi asemenea episoade stimulatoare ale imaginaţiei, putând măcar a imortaliza momente unice  şi, poate, cine ştie, vreodată vei avea parte de clipa ta de glorie.

Într-un pahar de hârtie

 

Am dus pe furiş clipele la culcare
Într-un pahar de hârtie
Să nu se aştearnă peste ele uitare,
Păzindu-le o veşnicie.

Un râu de lumină izvorăşte din floare
Mişcător fir de trestie
O oră, doar clipă acuma îmi pare
Fatală autosugestie.

Am strâns în mănunchi zilele luminoase,
Purtând împlinirea la brâu,
Iar noaptea, stele de aur îmi ţese
Pe-al timpului râu.

Trecutul mi-e dascăl ce vrea sa-mi arate
Cum vremea e prinsă-n tabel
Secunda, uimiri nesfârşite să poarte
Un val răzvrătit în rastel.

Am dus pe furiş clipele la culcare
Într-un pahar de hârtie
O oră, doar clipă acuma îmi pare
Fatală autosugestie.

 

Imagine: Pinterest

Obişnuinţe şi excepţii

De cele mai multe ori ne simţim prinşi într-o maşinărie complexă, ca făcând parte din piesele unui angrenaj ce-şi transmit una alteia mişcarea perfectă, fără nicio eroare care ar putea duce la o defecţiune neadmisă.

Ne lăsăm purtaţi de cotidian, neacordând importanţă vreunui fapt care ne-a stresat, pierzând din vedere acea fărâmă de independenţă care ne-ar putea schimba ritmul.

Uităm că mai avem nevoie şi de râs, de soare, de mireasma unei flori, ignorăm cu bună ştiinţă frumuseţea care ne înconjoară, suntem absorbiţi de ceea ce trebuie să facem în mod constant, ca nişte roboţei ale căror instrucţiuni atent codate sunt programate cu mult înainte ca aceştia să-şi înceapă activitatea.

Când realizăm, într-un târziu, cum stau lucrurile, regretele sunt de prisos, încercăm să stabilim interacţiunea cu ceilalţi asemenea nouă care-şi trăiesc vieţile fără a se întreba ce au realizat sau pentru ce au trăit aşa cum au făcut-o până acum şi chiar fără a căuta răspunsuri plauzibile.

Ştim bine că majoritatea oamenilor călătoresc pe cărarea care le-a fost aşternută, dar din când în când apar excepţii, aceia care doboară toate obstacolele ce li s-au pus în cale, nu fac giumbuşlucuri în faţa unui os aruncat de soartă, nu acceptă ceea ce le-a fost dinainte predestinat nici  vreun compromis care le-ar putea brăzda  rezultatele finale.

S-au sustras într-un mod stilat de la orice regulă care a putut fi încălcată.

Ei sunt cei care realizează că liberul arbitru este un dar pe care nu-l poţi folosi până când nu te lupţi pentru el, reuşind astfel să-şi creeze propriul drum. Ei sunt cei curajoşi care ies din tipare, ocolind potecile bătătorite.

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte (complexa, independenta, cotidian, stresat, brazda, stilat, sustras, interactiunea, giumbuslucurile,  ras, inconjoara, realizat) găsiţi la Eddie în tabel.

Cochilii

 

Uneori reuşesc să mă strecor spre seară
Printre inerţii şi obiceiuri cotidiene
Într-o primăvară incertă şi medievală
Ce-şi poartă culoarea sub piele, tatuaje eterne.

Alteori, când la suprafaţă ies nesiguranţe
Mă ascund, mai adânc, în cochilii uitate de melci
Luând  cu mine licăriri străvezii şi fragranţe,
Paşi tăcuţi ce purtau amintiri, infantile poteci.

Şi ascult şoapte stranii ce par a veni de departe,
Aparenţele nefiindu-mi prea cunoscute,
Ca şi cum ar citi dintr-o carte, cuvinte în noapte.
Aducând în privire suveniruri neştiute.

 

imagine: Pinterest

Poirot, parfumurile şi Moarte pe Nil

Se bărbierea cu aceeaşi atenţie pe care o acorda acestei activităţi, uneori  chiar şi de două ori pe zi, căci părul negru, aspru şi des îi cam dădea de furcă, iar prin hobloul deschis al cabinei sale pătrundeau izuri sălbatice de mâl şi ierburi uscate.

Era un bărbat pendant, care acorda mare interes aspectului său exterior, cu toate că o anumită dezordine studiată ce îi era caracteristică, putea induce uşor în eroare la prima vedere, făcându-i pe cei care nu îl cunoşteau să îşi formeze o impresie greşită.

Reuşea să pară complet absorbit de ceea ce făcea în acel moment, fie că juca dame, citea ziarul sau, pur şi simplu, aţipea, când, de fapt, era atent la orice mişcare sau vorbă din preajma sa. Alterna în vorbire expresii ale limbii franceze, care unora le păreau cel puţin curioase, iar lui mai melodioase, mai expresive, mai familiare, gândind mai detaliat în franceză, fapt care se datora originii sale belgiene.

Întinse mâna spre etajeră, dar gestul îi rămase neterminat, pentru o fracțiune de secundă degetele adunate ca pentru a prinde ceva împrumutând o postură stranie. Nu, astăzi nu va folosi parfumul obișnuit. Era suficient  after shave-ul obținut doar din ingrediente naturale după o rețetă veche pe care o mai avea o singură persoană, vânzătorul din drogheria aceea micuță ascunsă la marginea cartierului într-o clădire cu aspect veșnic proaspăt, ca și proprietarul său despre care se zvonea că ar deține secrete bine conservate din vremuri imemoriale. Produsele sale prindeau viață doar în nopțile târzii cu lună plină, într-o încăpere aflată la subsolul aceleași căsuțe mai mult înaltă decât largă sau lungă, în a cărei mansardă locuia.

 Se gândise că aromele din flaconul opac de cobalt s-ar putea amesteca ușor cu ale altor persoane din jur, derutându-l. Mefisto era parfumul pe care Hercule Poirot îl folosea în acea perioadă, cu miresme amestecate de lămâie, lavandă, bergamotă, trandafir, iris, ce se linişteau curând în note de chihlimbar, cedru, mosc şi lemn de santal.

Avea nevoie de o mare claritate pentru a putea realiza tot ceea ce-și propuse, pentru a descurca ițele atât de încâlcite ale poveștii în care, fără voia lui, fusese târât.

Mintea îi lucra febril, iar asta se putea observa doar în ochii săi ce prindeau întunecimi adânci, cu sclipiri de felină. Mai avea fix 8 minute până când va trebui să se îndrepte spre locul de întâlnire. Toate acțiunile sale aveau o precizie de ceas elvețian, fie că își îndeplinea ritualurile zilnice, își onora invitațiile sau, pur și simplu, așa cum ar fi părut celor care nu-l cunoșteau, își pierdea timpul.

Trase scaunul masiv din fața măsuței de abanos cu incrustații fine de sidef, printr-o mișcare sigură, dar lipsită de orice brutalitate, luă din teancul de hârtii,  așezat în colțul stâng al mesei, câteva coli și începu să aștearnă pe ele cu o exactitate de matematician tot felul de scheme complicate. Numele persoanelor prezente în croazieră erau echivalente cu tot atâtea denumiri ale parfumurilor celebre din acea epocă.

În seara precedentă reuşise a zări, prin deschizătura uşii, un colţ al măsuţei de toaletă din cabina celebrei moştenitoare Linnet pe care tronau nenumărate sticluţe, care mai de care mai preţioase, perii de păr şi oglinzi încastrate în argint cu inserţii de pietre preţioase, nelipsitul şirag de perle, la loc de cinste tronând Shalimar, probabil, parfumul preferat al acesteia.

Deci  numelei ei va fi legat de aromele orientale în care se regăseau citrice, bergamotă cedru cu treceri spre vetiver, patchouli, iasomie, trandafir, stingându-se uşor in miresme de vanilie, tămâie, lemn de santal, mosc, mir dulce şi piele.

La Jaqueline remarcase un amestec de piele, tabac- floral-pudrat, era desigur un parfum lansat în anii `20 ca o emancipare a femeii, acel Caron- Le Tabac Blonde cu miresme de flori de tei, garoafe şi pielărie, având ca note de mijloc stânjenel, ylang-ylang, vetiver, iar ca note de bază mosc, patchouli, cedru de Virginia şi vanilie. Desigur, era foarte potrivit firii ei rebele, hotărâte, mai ales în momentele ei decisive, unul din acestea fiind şi cel în care exclamase cu ochi furibunzi: ”Trebuie să-ţi urmezi steaua orinde te-ar duce, chiar şi spre un dezastru.”, ceea ce arăta cât de multă încredere punea în faptul că totul va avea un final fericit pentru dragostea ei cea mare fără de care nu ar fi putut trăi.

Chiar şi  Louise răspândea urma unui parfum, despre care avea să afle că Linnet se plictisise şi îi spusese că l-ar putea arunca sau face orice cu el,  în schimb Louise îl păstrase, preferând să îl folosescă din când în când, atunci când se gândea la marea ei iubire a cărei împlinire avea să fie curmată de împotrivirile sorţii, numită, bineînţeles,  Linnet.

Caron- Bellodgia, căci despre el era vorba, se deschidea în note de lăcrămioare, iasomie, garoafă, trandafir, ce lăsau locul scorţişoarei şi vetiverului haitian, curmându-se în miresme subtile de mosc, cedru şi lemn de santal.

Umpluse cu denumiri de parfumuri şi săgeţi trasate cu precizie şapte pagini, în total, în cele șapte minute pe care le petrecuse aplecat asupra lor. Le alăturase asemenea pieselor unui puzzle, după logica lui imbatabilă, rămânându-i în ecuaţie o singură necunoscută care ar fi întregit şi desluşit totul. Părea simplu, mai ales că el, Hercule Poirot, era persoana care se baza pe „exerciţiul minţii, norocul lăsându-l în seama altora.” În final scoase un oftat de mulțumire, lăsă totul în cea mai mare ordine și plecă spre a-și îndeplini celelalte îndatoriri ce nu puteau fi amânate sub niciun pretext.

Nu, astăzi nu va folosi parfumul obişnuit!

Alte povestiri parfumate pe aceeaşi temă „Parfumul personajelor  din romanul Moarte pe Nil” găsiţi în tabelul de pe blogul Mirelei.

Moarte pe Nil – Cinemagia

A fost o adevărată provocare!

imagini: Pinterest

 

Despre…

Îmi las, deseori, gândurile să zboare, mintea să se relaxeze în visare, cuvintele să prindă contururi diferite.

Îmi plac poveştile spuse (scrise) de tine, de mine, de noi. Nu am pretenţia  că aş spune ceva nou, căci „…toate-s vechi şi nouă toate…”, dar, uneori, aş vrea să rostesc neîncetat

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire 
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.”

Astăzi câte un gând fugar prinde formă. Mâine se ascunde şi, oricât aş răscoli, nu-i mai pot prinde esenţa.

Liniştea deplină îmi şopteşte, pentru ca, mai apoi, zgomotul să împrăştie orice urmă a vreunei treceri.

Uneori mă surprind ideile aduse de vreo „muză”  care se lăsase aşteptată,  ascunzându-se prin cine ştie ce alte gânduri, rătăcind calea, găsindu-mă, într-un final, dintr-o oarecare întâmplare bine venită.

Alteori un singur cuvânt dintr-o duzină aleasă îmi impune aşezarea lor şi toate curg firesc, cuminţi, căutându-şi locul parcă ştiut dinainte, ca şi cum cel care se evidenţiase de la început le arată calea de urmat…

Uneori secundele se învălmășesc în uimiri de o clipă, iar gândurile capătă claritatea cristalului.

Alteori cuvintele curg ca un râu grăbit de munte, așternându-se în amintiri, dar, de cele mai multe ori, se împiedică în pietrele colțuroase din albie.

Uneori literele îmi devin prietene, alteori mă lasă doar să le bănuiesc forma, golindu-se de sens.

Uneori… alteori…, dar voi rămâne veșnic îndrăgostită de verde, cu misterul și poezia lui… 🙂

 imagine: Pinterest