Două zile pline

Mi-am amintit de Bucovina, frumos colţ de ţară! Vara trecută nu am ratat oportunitatea de a călători (de obicei ratez tot felul de ocazii din motive mai mult sau mai puţin întemeiate). Am vizitat, pe fugă ce-i drept, Vatra Dornei, şi  pot să spun că are locuri care ne rămân în suflet.

Bucovina-dimineaţa, devreme

Când ziua începuse a lăsa loc înserării am oprit pe marginea unui lac imens străbătut de un cârd de lebede ce formau mici pete albe pe luciul apei, alunecând uşor spre celălalt mal. Două perechi de tineri plini de viaţă, se căzneau să aprindă lampioane şi au avut succes, urmărindu-le şi noi din priviri până când au rămas doar puncte luminoase pe cerul roşiatic.

Mai apoi ne-am întors şi am rămas în Câmpulung Moldovenesc, cazându-ne într-o superbă pensiune numită „Sfântul Gheorghe”, denumire care, aveam să aflăm mai târziu la o cafea era denumită astfel în strânsă legătură cu numele proprietarului- Gheorghe, cum altfel?!?

Era o oază de linişte şi aer curat. Brazii ne şopteau poveşti chiar sub fereastră, fiecare cameră era „păzită” de câte o icoană cusută cu migală şi înrămată cu gust, în culori diferite, care-l reprezenta pe biruitorul de balauri.

Dimineaţa ne-a trezit cântatul cocoşilor, parcă, cu totul şi cu totul diferit, de am crezut că sunt cocoşi de munte şi am stăruit în această convingere până când ne-a fost spulberată de către proprietarul ce ne privea cu un zâmbet binevoitor în faţa unor ceşti pline de cafea tare şi aburindă, numai bună pentru a ne da energia necesară pentru o nouă porţie de explorări.

S-a nimerit a fi chiar ziua mea de naştere pe care am petrecut-o vizitând tot ce s-a putut vizita pe drumul de întoarcere spre casă: Mănăstirile Humor, Moldoviţa-ctitorită de Petru Rareş, Putna, Cetatea de Scaun a Sucevei- pe al cărei platou se află şi cel mai mare ou de Paşte din lume, îndreptându-ne spre Neamţ cu altă salbă de mănăstiri superbe, adevărate locaşuri de cult, aşezăminte de reculegere în linişte adâncă, pioasă, a nenumăraţi scriitori, pictori sau familii boiereşti.

Agapia 
Și pulbere, țărînă din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.

Văratec

Ne-a impresionat mult şi Cetatea Neamţului- pe care nu o vizitasem după reabilitare- cu temniţa, bucătăria, iatacurile, sala de arme, tezaurul (visteria), fântâna secată din mijlocul cetăţii, acoperită cu un grătar prin care turiştii strecurau monedesau chiar bancnote (crezând că ajută la îndeplinirea dorinţelor) şi toate celelalte camere şi comori ale sale care chiar au darul de a te purta pe aripi de istorie, dând timpul înapoi cu cel puţin 500 de ani, pentru a te integra perfect în peisajul şi atmosfera epocii.

               intrarea in cetate – iatac
                          sala tronului – temniţa

Am respirat cel mai curat aer şi ne-am încărcat cu energie pozitivă, rămânând, uneori, muţi de uimire în faţa atâtor frumuseţi.

Am fotografiat tot ce se putea fotografia, pentru a păstra dovezi ale trecerii noastre pe acolo şi a ne aminti, peste ani, de clipele minunate petrecute în cele două zile pline, care ne-au încărcat sufletele cu frumos, pace, pioşenie, reculegere, recunoştinţă, drag de locuri deosebite.

Nu ştiu dacă a fost cea mai frumoasă experienţă, dar, în mod sigur, este una dintre cele mai recente şi mai pline de tot, tot ce ţi-ai dori de la o evadare. Poate şi faptul că a fost ziua mea de naştere, pe care mi-am petrecut-o într-un mod inedit, face ca amintirile să-mi fie cu un motiv în plus mai dragi, mai aproape de suflet.

Am uitat să spun că l-am întâlnit chiar şi pe Nică a lui Ştefan a Petrei. Daaa! După ce am ieşit din Mănăstirea Agapia, perla mănăstirilor moldoveneşti, era un adevărat bazar, de obiecte tradiţionale, artizanale, şerbeturi şi dulceţuri din fructe de pădure, pietre meşteşugit finisate cărora nu le-am putut rezista şi multe altele la care nu m-aş fi aşteptat.

                                     Nică – tarabe

Tot felul de tarabe, chioşcuri, chioșculeţe, iar la capătul acestora se afla un băieţel ce-şi  sprijinea spatele de marginea unui  pod de piatră. Aşezat pe un scăunel scund, îmbrăcat într-un costum naţional impecabil, în care era inclusă şi cuşma din pielicică de miel, avea în faţă o măsuţă acoperită cu un ştergar decorat cu motive tradiţionale pe care se odihneau pahare de unică fălosinţă, pline ochi cu mure proaspăt culese din pădurile locului. M-a frapat atât de mult această apariţie încît nu am rezistat impulsului de a-l fotografia. Ghicindu-mi intenţia, mi-a spus în cel mai dulce grai moldovenesc: „Cini faci pozî, îi musai să cumpiri şî muri”. Cum să poți rezista unei astfel de minunăţii?!?

Astăzi este Ziua Mondială a Turismului și m-am gândit la felul în care o putem sărbători nu numai astăzi, ci oricând.

Reclame

O zi obişnuită devenită extraordinară

Doamne, ce doruri şi amintiri s-au deşteptat în sufletul meu la simpla menţionare a unui cuvânt legat de litoral! De mare mi-e dor în fiecare zi a vieţii mele, chiar şi când sunt pe plajă, când stau cu aparatul foto sau telefonul pregătit pentru a surprinde cât mai de aproape pescăruşii în zbor şi, dacă s-ar putea, chiar ţipătul acela al lor, atât de tânguitor.

Primul concediu la mare cu fiul meu, Alex, care avea cinci ani, a fost de neuitat. Surpriza lui de a descoperi întinderea nesfârşită de apă în care se bălăcea fără a avea vreo intenţie de a ieşi, nisipul fin, plăcerea de a alerga desculţ oriunde, scoicile adunate, sticluţa cu nisip, suvenirurile, toate sunt de nepreţuit, însă altceva voiam a povesti.

Este, cumva, legat tot de o întindere de apă, dar şi de munte.

Chiar nu ştiu dacă e cea mai frumoasă aducere-aminte dintr-o călătorie, dar e una dintre cele mai.

În buchetul amintirilor din vara trecută se iveşte una dragă- reîntâlnirea cu un colţ de rai, pe care îl mai văzusem într-o excursie acum mulţi ani, Barajul de la Bicaz, Cheile Bicazului şi Lacu Roşu.

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu măreţia naturii, aerul proaspăt, peisajele superbe…?!?

Dincolo de faptul că traseul este foarte aglomerat, cel puţin aşa a fost în ziua aceea, acesta oferă momente de neuitat. E unică fiecare trecere de-a lungul şoselei săpată în munte, apropierea stâncilor de o parte şi de cealaltă, astfel încît, uneori, nici măcar un petic de cer nu se lăsa întrezărit, trecerea prin tunelul din zona Cheilor Bicazului care smulgea strigăte neaşteptate de încântare sau de groază, după caz, tuturor acelora care îl traversau, amplificate de pereţii stâncoşi, serpentinele ameţitoare pe marginea cărora se găseau numeroase magazine cu suveniruri artizanale, bun prilej de popas şi tras adânc aer ozonat în piept, toate acestea reuşind  a face dintr-o zi obişnuită una extraordinară.

Printre Cheile Bicazului
tot printre Chei

Lacul Roşu oferă un spectacol unic, fiind şi cel mai mare lac montan natural din România, prin trunchiurile acelea bizare ce ies din apă, ducându-te cu gândul la o apocalipsă care a pus capăt unei civilizaţii lacustre. Legenda lacului aduce şi ea fiori reci pe şira spinării, dar amănuntele acestea sunt îndulcite de munţii împăduriţi din împrejurimi, cârdurile de raţe care trec nepăsătoare printre bărcile plecate la plimbare pe luciul apei, soarele strălucind domol prin desimea coniferelor şi odihna binemeritată după drumul străbătut.  

Lacu Roșu

Îmi amintesc şi de încântarea lui Alex când ne-am hotărât să luăm prânzul la restaurantul cu terasă aflat chiar la câţiva metri de malul lacului. A fost un dejun copios căci se adunaseră pe masă mici, cârnăciori, friptură la grătar, garnituri, salate şi alte felurite mâncăruri. După o siestă scurtă pe iarba deasă, în capul oaselor, nu lungiţi, am purces din nou la drum, căci călătorului îi şade bine cu drumul, vorba ceea.

poienița

Am mers pe şosea, de-a lungul lacului, admirând ici pădurea, dincolo vilele cochete, întinderea de apă când mai lată, când mai îngustă, vrând parcă să ne convingem că undeva se va sfârşi. Şi s-a sfârşit într-o poieniţă înconjurată de păduri. De la înălţimea şoselei priveliştea era deosebită, dar şi traficul infernal. Nu am mai avut cum să întoarcem în scurt pentru că pe ambele sensuri de mers se circula bară la bară pe o porţiune de câţiva kilometri buni şi atunci soţul meu a hotărât să ţină drumul tot înainte.

Printre dealurile împădurite, şoseaua şerpuia plăcut, oferind un spectacol asemănător, cumva, Transfăgărăşanului. Bornele kilometrice şi indicatoarele ne arătau că ne îndreptăm spre Gheorghieni şi ne îndepărtam tot mai mult de casă. Poate că nu ar fi fost chiar rău să urmăm drumul, dar a doua zi trebuia să mergem la serviciu şi ne-ar fi prins dimineaţa, aşa că, într-un târziu, s-a hotărât să întoarcă.

Acasă am ajuns  pe la miezul nopţii după câteva peripeţii (un far care chiar la lăsarea întunericului s-a hotărât să bată aiurea, prin copaci, nicidecum pe şosea, un decor de la aripă rămas zălog pe cine ştie ce coclauri, iar ornamentul de la prag, desprinzându-se, scotea un zgomot ciudat de cutii metalice agăţate de roţile maşinii, târâindu-se pe asfalt), dar sufletele noastre erau pline de frumos şi trupurile de o oboseală plăcută care-şi cerea dreptul la odihnă.