Să devii mai bun e mare lucru. Părerea mea.

Ești prea naivă și o știi.

Încă mai crezi în bunătatea oamenilor. Încă mai crezi că dacă tu nu ai putea face rău cu bună știință cuiva, nici alții nu ar face-o, iar când toate astea par să fi prins rădăcini adânci în tine se întâmplă ceva ce-ți dă toate convingerile peste cap.

Sunt Oameni și oameni, feluriți, care pot călca orice în picioare pentru propria plăcere.

Există persoane răzbunătoare și neîngăduitoare care se hrănesc doar cu energie negativă și dacă reușesc a demonstra că pot să pună la punct pe cineva, indiferent de consecințe sau mai ales când acestea sunt distrugătoare, se simt fericite. Și-au refulat neputințele atent tăinuite dovedindu-și puterea, superioritatea. O izbândă care le gâdilă orgoliul și-n fața lor te simți sleit de putere, fără un punct cardinal ca punct de sprijin, vulnerabil.

Vocile și părerile celor din jur vibrează metalic, se războiesc fără noimă golindu-se de sens, dar cer, parcă la unison, ajutor. Vor să înțeleagă, cumva, tot ce pare de neînțeles. 

Ți-e greu să te dumirești, iar nervii întinși la maxim, puțin câte puțin în fiecare zi, par să-și piardă elasticitatea, creând o fisură în legăturile complexe care formaseră un tot unitar și izbucnești. 

Atunci, toată stăpânirea de sine pe care te bazai se prăbușește precum un castel din cărți de joc spulberat de o pală de vânt. Oricât ai fi muncit, întreaga construcție se dovedește a fi efemeră. Oricât ai vrea să înlături pâcla cenușie ce-ți împăienjenește privirea, memoria, acțiunile, nu reușești. Și spui, atunci, tot ce nu ai spus la momentul potrivit, nu dintr-o timiditate nefondată, ci de dragul liniștii tale și a celor din jur.

Apoi, regretele îți dau târcoale neîncetat. Nu ai fi vrut să te descătușezi astfel, dar bulgărele odată ponit a adunat tot ce a întâlnit în cale și nu ai mai avut puterea să-l oprești.

Când stai în banca ta oftând, că și asta e o formă de relaxare și resetare a organismului, tocând mărunt în moara necruțătoare a gândurilor izbucnirea involuntară și orice penitență autoimpusă îți pare ușoară, simți că te izbăvești, iar regretele sincere îți aduc alinare. O arecare alinare. 

Îți mai păstrezi speranța că peste întuneric va străluci soarele și răul va fi învins de bine, ca în basmele copilăriei.  

Când cineva strivește sub tălpile-i nepăsătoare tot ceea ce ai crezut că merită apărat cu strășnicie rămâi perplex. Nici nu știi cum să reacționezi. Să compătimești sau doar să ignori cu desăvârșire.  

Bine ar fi să-ți conștientizezi greșelile măcar în timp ce le critici pe ale altuia. E ca și cum te-ai uita în oglindă și ai realiza că toate izbucnirile necontrolate de acolo pornesc, dintr-o lipsă sau nevoie proprie pe care ai descoperit-o abia acum.  Să o poți remedia, să umpli golul spre folosul tău și a celor din jur e sublim.

Nu ai cerut decât puțină liniște, atât cât să-ți pot auzi gândurile, dar asta a deranjat persoana care se crede Centrul Universului și pentru care cei din jur sunt doar accesorii supărătoare, în afara momentelor în care ar trebui să se simtă datori de a servi propriile-i interese.  

Nu merită consumul nervos, furia care-ți face degetele să tremure, în așa hal încât să nu mai poți ține un creion în mână. Nu merită gândurile chinuite ce-ți fură odihna, târziu, în noapte. Nu merită decât smerenia, îngenunchierea și iertarea pe care o ceri Universului, oferind-o în același timp pe a ta. Să devii mai bun după o astfel de experiență, să-ți înfrânezi pornirile, să ții strâns în lesă izbucnirea necontrolată, să fii bine cu tine, în primul rând și cu cei din jur e mare lucru. Părerea mea.

De astăzi vine primăvara

Dintr-o sursă sigură, la fel de sigură ca un laborator cu grad mare de securitate, ştim cu toţii că astăzi este echinocţiul de primăvară, ziua este egală cu noaptea în orice punct de pe glob, soarele luminează în mod egal cele două emisfere, începutul primăverii astronomice, ziua se măreşte, iar natura îşi dispută dreptul de a se afla în expansiune.

imagine: Pinterest

Un punct de răscruce în care iarna va fi definitiv alungată, energiile telurice ce în această perioadă au stagnat, aflîndu-se într-o oarecare formă de conservare îşi vor face simţită creşterea insuflându-ne, tuturor, o stare de armonie, de benefică transformare a tot ceea ce înseamnă viaţă, atât în sinele nostru cel mai profund, cât şi în exterior, în tot ceea ce există independent de voinţa sau fiinţa noastră.

Comoditatea va fi de domeniul trecutului, orice nălucă a vreunui gând derizoriu va fi îndepărtată,  orice dungi alburii de nesiguranţă ce se încăpăţânează să mai persiste în mintea noastră în care se află imprimată matricea unui destin implacabil vor fi șterse, izbutind a ieşi învingători din lupta cu noi înşine, ca după un dejun copios ce-şi cere starea de siestă, recurgând chiar la vestita «Dolce far niente», contemplând, pur şi simplu, frumuseţea clipei.

Dincolo de vălurile vaporoase pline de culoare și bucurii pe care le vom trage peste tot ceea ce înseamnă nelinişte, angoasă, intense frământări interioare, decapitarea visurilor doar pentru că, la un moment dat, ni se păreau irealizabile, vom lăsa să se insinueze, până la claritatea deplină, aroma de vanilie a împlinirilor, a dorului de vârsta inocenţei, a pătrunderii neaşteptate a unui sentiment de pace, linişte, de siguranţă nesfârşită şi iubire necondiţionată.

Astăzi chiar, ar trebui să renaştem, căci despre asta este echinocţiul acesta, despre crearea unei realităţi conforme cu ceea ce am răsădit în ultima vreme, un nou început, o cale ce nu a fost bătătorită înainte, recunoaşterea propriilor merite , a propriilor valori, a unicităţii fiecăruia, a adevărului despre noi şi viaţa noastră. Să eliberăm limitările, să aşezăm noile posibilităţi acolo unde le este locul, ca într-un cartier general cu drepturi depline, să ne jucăm find serioşi în acelaşi timp, ştiind că pentru toate acestea energiile benefice vor fi cele care ne vor sprijini în demersurile ce urmează a fi făcute.

Un echinocţiu cu bucurii şi izbânzi să avem! 🙂

Articolul poate fi găsit și aici.

 

Parfumul unui vis

Deschisese ochii nedumerită, cu un sentiment de nesiguranță. Avusese un vis, dar ce anume visase nu-și amintea. Soarele urcase de mult pe bolta cerească, iar ora obișnuită la care se trezea rămăsese în urmă, undeva între vis și somn adânc, ca de plumb, neodihnitor. Știa că va trebui să-și înceapă activitățile zilnice chiar dacă nu avea niciun chef. Ora cafelei trecuse şi  ea, deci va sări peste, deocamdată.

Nu prea avea chef să părăsească aşternutul cald. Se tot întorcea de pe o  parte pe cealaltă încercând să-şi amintească. Zadarnic. Privirea îi fu atrasă de cadranul verzui al ceasului de perete. Era târziu, cu adevărat şi trebuia să se mobilizeze. În colţul camerei, pe care privirea ei  îl cerceta iscoditoare, o lumină zglobie dansa pătrunzând prin perdeaua fină ca o spumă. Ceva părea să se mişte abia perceptibil acolo.

Imagine: Pinterest

Pipăi cu mâini curioase toate celelalte colţuri   ale încăperii vrând parcă să simtă cu adevărat firele de borangic arhaic ce îi înfioraseră visul. Pânze de păianjen nu erau, iar răcoarea pereţilor îi făcu bine, trezind-o definitiv, dându-i certitudinea că visul dinspre ziuă se destrămase odată cu temerile ei nefondate.

Căutase semnificaţia viselor cu pânză de păianjen. „Dacă dai pânza de păianjen jos cu mâna înseamnă că vei obţine o victorie. Dacă te afli în ea, poţi fi într-o situaţie compromiţătoare sau descoperi obiecte acoperite de uitare”. Pânzele de păianjen visate de ea erau  luminate de o rază de soare ce pătrunsese în colţurile acelea, în mod obişnuit întunecoase, dezvăluindu-i ţesătura neobişnuit de fină, ireală. Tocmai de aceea, involuntar, a şters pereţii cu palmele fără a folosi vreun obiect care ar fi făcut ca totul să fie mai simplu.

Aşa făcuse şi în vis. Acum îşi amintea. Le îndepărtase cu un gest ferm, uimită de acele apariţii neaşteptate, firave, luminoase cumva. Aveau sclipiri argintii, de valuri înspumate, legănându-se asemeni lor, într-un balans continuu, aproape imperceptibil. Sclipiri argintii. Argint. Da. Citise undeva că anul acesta se poartă din nou argintul. Se prevestea a fi un an norocos, cu o vibrație bună.

Venise vremea, așadar, să scoată la lumină puținele bijuterii pe care le avea și să le poarte, în sfârșit, chiar dacă mereu i se păruse că argintul nu i se potrivește. În schimb, își cumpărase câteva pentru că îi plăcea să le privească, să le aibă, ba chiar le admira la alte persoane.

S-ar potrivi perfect cu parfumul acela achizionat cândva, Precious Silver, cu note orientale.

Până la urmă se preconiza a fi o zi bună.

Azi -13- fără fatidica pisică neagră, cu valuri argintii și înmiresmări senzuale viața pare să-i zâmbească mai mult ca oricând.

***

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă, găsiţi în tabel la Eddie.

Articolul poate fi găsit și aici

 

An Nou binecuvântat

Fix 30 de minute a durat petrecerea mea de Revelion. La 12 fără un sfert m-am machiat, m-am îmbrăcat la țol festiv, oarecum și la fără 3 minute mi-am dat seama că nu am ce turna în pahar, fără alcool, pentru a ciocni.

Înşfac o portocală și dau fuga la bucătărie să o fac suc. Pe marginea chiuvetei, acolo mi-am găsit. Prima jumătate-risipită, după ce am răsturnat recipientul cu o mişcare neatentă. Zic ceva de dulce printre dinți și încercând să-mi păstrez calmul, storc în grabă cealaltă jumătate.

Victorioasă, mă întorc în cameră cu un deget de suc pe fundul paharului. Bun și ăla. Ai mei erau preocupați cu admirarea artificiilor prin fereastra închisă. Cu cine să ciocnesc?!? Și numărătoarea?!? Nu am auzit 4, 3, 2, 1… Probabil că ratasem momentul.

Puiul meu dormea adânc, așa cum numai un copil neobișnuit cu ora atât de târzie poate dormi. Toate încercările mele de a-l trezi au rămas zadarnice. I-am strecurat în mânuţă o bancnotă pentru a avea un an prosper și l-am pupăcit pe creștet dorindu-i „Un an nou luminos!”, zâmbind plină de recunoștință minunii cu care am fost binecuvântată.

Și atunci am realizat că fericirea e atât de aproape, doar să știi care e momentul potrivit pentru a o atinge.

Plină de o bună dispoziţie abia mascată, străduindu-mă să fiu zen, de altfel, mă îndrept spre fereastra de la bucătărie, o deschid larg, îndrept paharul spre cerul brazdat de steluțe în lumini multicolore și-mi lansez spre Univers, șoptit sau în gând, nu mai știu sigur, dorințele pentru noul an. Îmi luasem și cele 12 stafide, pe astea nu le-am uitat, câte una pentru fiecare dorință sau fiecare bătaie a gongului din care nu am auzit nici măcar una, dar sunt sigură că ele se vor împlini. Nici măcar nu sunt imposibile.

A urmat demachierea, schimbatul în pijama, direcția pat și butonat telecomanda. Somn de voie până dimineața în care m-am trezit cu certitudinea că noul an va fi binecuvântat.

Cam așa a fost trecerea mea într-un an nou pe care vi-l doresc „plin de bucurii și împliniri alături de cei dragi!”. La voi cum s-a petrecut?

***

Cu un alt titlu, dar exact în aceeaşi formă, articolul  poate fi găsit şi aici. 🙂

Eu şi trucurile în noaptea dintre ani

Îmi promisesem să pun în aplicare vreo câteva trucuri despre care tot citisem ani la rând şi care s-au întipărit atât de adânc în minte, încât le-am luat drept obiceiuri de sine stătătoare. Ce efecte au avut, vă spun imediat.

Cică nu e bine să strănuți în noaptea de An Nou, dar eu am făcut-o cu atâta foc de ziceai că-s îmbibată cu alcool şi numai eu ştiu că am băut şampanie pentru copii, cu aromă de căpşunele.

Mi se trage, probabil, de la geamurile deschise pentru a vedea mai bine artificiile, pentru a primi suflu nou în anul ce tocmai începea şi l-am primit.

Mai citisem că e bine ca pe masă tot ce aşezi să fie perechi, eventual două rațe mandarine, pe care le aveam dar uitasem să le scot la lumină, că nu trebuie să vadă chiar oricine ce fac eu şi feng shuiul meu.

Am uitat şi de cristalul de cuarț roz, care simbolizează iubirea, dar zace şi acela pitit printr-un buzunar de geantă tot în speranța că-mi va fi iubirea aproape mereu, că fără iubire…

Banii. Da, banii! În lipsă de buzunare i-am îndesat sub bata pantalonilor, norocul meu că nu m-am zbenguit prea tare, adică deloc, şi au rămas la locul lor. Ce m-aş fi făcut dacă îi rătăceam pe undeva, căci în geantă îmi rămăseseră câteva (vreo treizeci) bancnote de un leu puse bine pentru copiii care ar fi venit cu sorcova a doua zi şi cardul, aproape gol.

De cântat n-am cântat, de țipat nici atât, „La mulțeaniu’!” a fost cam leşinat, pupăturile nu au avut loc sub vâsc, că mănunchiul era la bucătărie într-o vază. Şi mai aştept un an minunat, cu veselie şi prosperitate!

Gălăgie prea mare n-am făcut că făceau cei adunați la fast foodul de vis-á-vis, dar cam leşinați şi ei nu ca-n alți ani. Dacă deschideam geamul oricum aveam şanse să le aud sârbele, horele şi chiuiturile până dimineață. Mai treceau, din când în când, câțiva rătăciți cu dobele atârnate de gât, zdrăngănind în dorul lelii şi ori aveau vreun urs ataşat, ori nu, se plimbau şi ei, doa-doar i-o băga cineva în seamă.

Nici tradițiile nu mai sunt ce erau odată! Ori îmbătrânesc eu, ori vremurile şi lumile chiar s-au schimbat. Cam asta e şi cu gălăgia că a rămas neatins, pe masă, clopoțelul pregătit pentru a antrena atmosfera.

Eeei, da’ ceva nou tot am avut! O bluziță galben-muştar, culoarea toamnei ce-a trecut, găsită în mall la reducere, pe care s-a îndurat Moşul să mi-o lase sub brăduț, iar eu, prevăzătoare, am păstrat-o cu etichetă până în noaptea cu pricina şi o pereche de ciorapi negri, ultimul trend. E ceva!

Despre culoarea desuurilor ce să mai zic?!? Chiar de a fost cea potrivită nu ştiu câtă iubire în plus îmi va aduce.

Şi tortul, Doamne, o nebunie! Îmi venea să plâng după bani, că făceam eu unul de stătea mâța în coadă, nu că ar sta de-adevărat, cu trei feluri de ciocolată şi frişcă,  dar el, drăgălaşul meu soț, nu. Că timp pierdut, că e mai bun cel cumpărat, că…

Şi-acu’ gândindu-mă ce straturi generoase de cremă cu ciocolată avea, cică, margarină cu cacao, mi se întoarce. Ce? Parcă mai ştiu ce?!?

Aaa, uitasem de stafide! Acelea trase în ciocolată din care trebuia să mănânc douăsprezece, câte una pentru fiecare bătaie a gongului. A luat fii-miu un pumn plin din bol şi până le-a numărat ciocolata a început să se topească, apoi mi-a transferat mie surplusul. Mai mănâncă dacă poti!

Nici de intrat nu a intrat vreun bărbat în casă, mai întâi, ci a ieşit, al meu, la o cafea cu amicii, aşa, ca la început de an. Da’ tot e bine!

A trecut, noi să fim sănătoşi! Hai, să ne fie anul mai bun, cu prosperitate şi iubire! Un an magic să avem! 😊

Articolul este și aici

Trucuri pentru un an nou minunat

Imagine: PinterestSe-apropie noaptea dintre ani pe care ne-o dorim cu toţii cât mai strălucitoare, mai veselă, mai reuşită. Întotdeauna vrem ca anul ce vine să-l întreacă pe cel care se încheie în sănătate, prosperitate, împliniri, voie bună.

De-a lungul vieţii ne ghidăm după tot felul de norme, tradiţii, superstiţii, apelând chiar şi la mici trucuri ce ne promit ca zilele să ne fie mai frumoase, mai uşoare, mai bune.

Pe unele dintre acestea le voi pune în aplicare chiar în ultima noapte din acest an cu speranţa ca totul să fie aşa cum îmi doresc.

Voi începe cu ce nu trebuie să faceţi  în ultima zi din an şi în prima de anul viitor.

Aşadar să nu : coaseţi- că acul şi aţa vă vor lega norocul ; măturaţi că veţi alunga norocul, iar foarfecele îl va ciopârţi; spălaţi haine-căci stropii scurşi se pot transforma  în lacrimi ; deci, să vă odihniţi!

Poate vă întrebaţi ce ar trebui să purtaţi ?!?

Vă spun eu- ceva roşu.

Orice amănunt cât de mic în această culoare, de la o bijuterie până la lenjeria intimă, totul este permis, promitînd a aduce noroc şi iubire în anul ce vine.

Deci nu este necesar să defilăm ca o decoraţiune de Crăciun- all red, nici să rămânem doar în desuurile înflăcărate, ci să avem ceva, dacă nu la vedere, măcar ascuns, tainic, în această nuanţă. Poate fi şi inima plină de bucurie, cred eu. Şi, neapărat, ceva nou, la fel de nou ca anul care abia începe plin de promisiuni ce se vor împlinite, lăsând tot ceea ce am avut de înfruntat în urmă.

Pe masă să avem peşte-pentru a înota printre provocări precum el, carne de gâscă, cică, pentru a pluti peste dificultăţi, evitând preparatele din carne de găină, căci ea scurmă,vrând, parcă, să fie în miezul problemelor, iar noi nu ne dorim asta.

Să nu lipsească boabele de struguri, douăsprezece, tot atâtea cât bătăile gongului, că aduc spor la bani. Eu mi-am pregătit stafide trase în ciocolată. Ce dulci vor fi banii mei!

Toate bunătăţile vor fi stropite cu şampanie, cum altfel, pentru ca anul ce vine să ne fie vesel. În cupa cu elixirul magic poate fi pusă o monedă, bine curăţată de toate energiile adunate în itinerariile străbătute, pentru prosperitate, iar apa cu care ne spălăm a doua zi dimineaţă pe faţă trebuie să fie înnobilată şi ea cu un bănuţ, preferabil din argint.

Să aveţi bani în buzunare pentru ca aceştia să vă însoţească tot anul, să fiţi veseli, să vă fie cei dragi alături, cât mai aproape, într-o îmbrăţişare strânsă, dacă se poate sub vâsc.

Să primiţi pe cei ce vin cu pluguşorul, capra sau ursul căci alungă spiritele rele; iar cei ce sorcovesc aduc prosperitate!

E o noapte încărcată de sensuri ascunse, de magie şi speranţe care îi favorizează pe cei atenţi la nuanţe.

Acum se prezice viitorul şi starea de spirit în care ne aflăm ne va însoţi tot anul.

Înconjuraţi-vă  de lumină şi de zgomot.

Aprindeţi luminile! Cât mai multe, toate şi lăsaţi o lumânare să ardă până în zori pentru ca perioada ce vine să fie luminoasă.

Deschideţi toate uşile şi ferestrele pentru a permite energiilor stagnante să se schimbe, să se împrospăteze, sunaţi din clopoţei, cântaţi, râdeţi, faceţi zgomot!

Să vă fie noul an plin de prosperitate, iubire, sănătate, voie bună, iar cele mai tainice dorinţe să vi se împlinească! Nu uitaţi de trucuri!

La mulţi ani!

Articolul poate fi găsit și aici

Despre echinocțiul de toamnă și surprizele pe care ni le oferă

 Dacă ar fi să studiem etimologia cuvântului echinocțiu am afla că acesta provine din limba latină, de la aequus (egal) și nox (noapte), deci noaptea suntem cu toții egali. Aaaa, nu! Noaptea este egală cu… ziua, bineînțeles, iar asta se întâmplă în ambele emisfere. Cea dreaptă, în care domină limbajul, logica și calculele matematice și cea stângă responsabilă de abilitățile spațiale, recunoașterea și înțelegerea imaginilor vizuale, precum și procesarea muzicii. Sau era invers?!? Sigur invers era! De fapt, egalitatea dintre zi și noapte se petrece între emisferele geografice, nu cele cerebrale, cum s-ar fi crezut. Emisfera nordică (boreală) și sudică (australă) a globului terestru.
Anul acesta echinocțiul de toamnă are loc în zodia Balanței, pe data de 22 septembrie și vine încărcat cu posibilități neașteptate, din punct de vedere astrologic, fiind un moment al armonizării și echilibrării cosmice. Gata cu toate nesiguranțele și distorsiunile la care destinul ne-a supus, gata cu tărăgănările inutile. Acum ori niciodată, am putea spune.

Dacă ar fi să privim adânc în interiorul nostru, în tainițele egoului, am putea afla că ne-am zbătut degeaba să urnim munții din loc, să dăm un alt curs, fără sinuozități, dorințelor noastre, căci forța aceea supranaturală care hotărăște în mod irevocabil și fatalist tot ceea ce trebuie să parcurgem în drumul nostru scurt (sau prea lung) își stabilise, cu mult înainte de a ne da seama, traiectoria.

Toamna este sezonul îndrăgostiților, iar ultimele zile de soare ne fac să fim mult mai sensibili în viața amoroasă. Și eu care credeam că primăvara ar fi, atunci când natura se trezește la viață odată cu sentimentele noastre care pe perioada iernii intraseră în hibernare.

Este timpul să adunăm tot ceea ce am sădit și îngrijit peste an, iar unii dintre noi ar putea fi răsplătiți cu abundența oferită de Univers, căci eforturile sunt întotdeauna răsplătite.

Continuarea – aici.

La naiba cu principiile!

Lumea trăieşte după anumite reguli bine stabilite, şi-a format anumite principii pe care să le urmeze, greu fiindu-i să se abată de la ele, însă, poate veni o zi în care toate acestea să explodeze, răspândindu-se în miliarde de bucăţele aruncate în toate punctele cardinale ştiute sau încă nedescoperite, simţind că toate conceptele ce i-au fost călăuză până atunci îşi pierd rostul şi valoarea.

Se spune că „Oamenii cu principii sunt cei care cad cel mai rău şi se afundă cel mai mult.”, iar asta se poate întâmpla oricând, pe neaşteptate.

Am vrea să ne arătăm fericirea întregului Univers, să ne-o strigăm din toţi rărunchii, însă ceva ne opreşte. Ne ascundem după diminutive, pseudonime, suntem în stare de orice pentru a ne păstra, cât de cât, parte din mister, din adevărata identitate, iar asta nu ar fi tot, atunci când o mică părticică din acele „principii” adânc înrădăcinate în subconştient, atât de adânc, încât, nicio acţiune conştientă nu ar putea-o şterge definitiv, atentează la cadenţa obişnuită a curgerii fireşti cu care suntem învăţaţi, totul pare doar un angrenaj defect.

Cum ar fi să lăsăm deoparte toate constrângerile, complexele, tiparele cu care ne-am născut şi crescut, să punem câteva bucăţi de dinamită, acolo, în cel mai ascuns ungher al firii, pentru a putea trăi eliberaţi de ele, să ne curăţăm mintea de frici şi iluzii?!?

Uneori simţim că am vrea să ne debarasăm de ele, ca de nişte haine uzate ce nu ni se mai potrivesc, şi să luăm cu o înghiţitură lacomă o parte din marea felie de libertate ce ne este oferită tuturor, gratuit, dar nu, ele, principiile, vin şi ne trag de mânecă, parcă pentru a ne atenţiona că suntem pe cale de a face ceva greşit. Ne mulţumim, atunci, cu porţia dinainte stabilită, satisfăcătoare, calculată în aşa fel încât să nu rămânem nici flămânzi, dar nici să nu ne îngrăşăm.

Alteori ne ascundem la umbra lor, simţindu-ne protejaţi, respirând acelaşi aer bine cunoscut, iar şi iar, până când ajungem la saturare, ni se pare că acesta devine din ce în ce mai rarefiat şi încercăm marea evadare, gura de oxigen indispensabilă, doar în gând, căci e mai sigur aşa, mai comod, mai călduţ şi al naibii de sigur.

Ne-ar plăcea să putem spune despre aceste concepţii ceea ce a spus cândva Tristan Tzara „Din principiu sunt împotriva principiilor”, dar şi asta ni s-ar părea un sacrilegiu, aşa că rămânem scufundaţi în pufoşenia sacră, egală, a zilelor, trăind la fel de comod fără prea mari emoţii, abateri, aventuri, iubiri, iar spre sfârşit nu ne mai rămâne decât să murmurăm „Şi cât de mult aş fi vrut să am ocazia de a-mi striga fericirea, chiar şi numai pentru câteva clipe!” ştiind că ar fi fost posibil, dar am lăsat această oportunitate să treacă pe lângă noi.

Fericirea e ca un puzzle cu piese infime, iar dacă ştii să le îmbini după culoarea şi forma potrivită, atunci, te poţi considera câştigător.

Articolul poate fi citit și aici.

imagine: Pinterest

Mori pe baricade, dar nimănui nu-i pasă

wallpaper-coracao-1050x1680

Și cui i-ar păsa? Responsabilitățile sunt mari, fișa postului încărcată cât pentru trei persoane, timpul pare să se fi comprimat atât de mult încât nu mai poți ține pasul cu fuga lui nebună.

Când toate devin de necontrolat, inclusiv nervii tăi, încerci cu disperare să găsești o cale de mijloc, să-ți spui punctul de vedere, „te cerți cu șeful”, asta în cazul în care apuci să deschizi gura, îți iei o zi liberă pentru a-ți reîmprospăta forțele și atunci totul o ia razna. Îți suni soția s-o anunți că te simti rău, dar nu poate răspunde că e în timpul programului și ”poate nu o fi urgent” zice cineva din conducere. Simți cum se scurge viața din tine, te prelingi puțin câte puțin până când rămâi inert pe gresia din baie, unde ești găsit prea târziu de mama care locuiește peste drum și a fost anunțată cu greu. Vine salvarea. Ajungi la spital, iar medicii de la urgența iți plâng de milă că nu mai pot face nimic pentru tine. Și erai atât de tânăr, încă! Nu ai suferit de nicio afecțiune în viața ta, ai fost puternic, cu aspirații și visuri. Până azi.

Vinovat? Tu. Pentru că nu ești de oțel, unul inoxidabil eventual, pentru că stresul ți-a erodat încet, încet interiorul, pentru că, poate, ai pus la suflet prea mult și el, sufletul tău, te-a trădat.

”Șeful” ridică ușurat din umeri – “bine că nu s-a întâmplat în timpul programului”, tu ești susținut de aparate pentru câteva zile, până când intervine, implacabil, finalul.

Nu avem dezvoltat cultul sacrificiului de sine într-atât încât să ne dam ultima suflare la locul de muncă și pentru acesta.

Cu puțin timp în urmă o japoneză a ales să-și încheie socotelile cu viața, după ce a scris un haiku în care mulțumea colegilor și conducerii, exact în locul în care își desfașurase activitatea, locul de muncă în care își petrecuse mult mai mult timp decât acasă, simțind că nu mai putea da randament maxim. Și era atât de tânără!

Dar noi nu, nu împingem ”perfecțiunea” până într-acolo.

Noi vrem să ne bucurăm de viață, să mai avem și ceva timp liber pentru noi, pentru cei dragi, eventual și concedii în care să ne putem trage sufletul, vacanțe de neuitat.

Și? Ai căzut pe baricade, dar nimănui nu-i pasă. Poate o lacrimă- două de la cei care te-au cunoscut. Familia, veșnic îndurerată, iar tu…. tu ai fost bun atît cât ai fost, dar ce păcat că viața ți s-a sfârșit într-un mod atât de nedrept, neașteptat.

Nici măcar nu ai mai prins Ziua Indrăgostiților să le fi spus alor tăi cât de mult îi iubești, că în restul zilelor erai prea stresat și decât să le fi spus mecanic, fără a fi prezent cu adevărat, ai tot amânat, dar anul acesta sigur le-ai fi spus. Nu ai mai putut să o faci, însă ei știau, oricum, cât de dragi îți erau.

Încercăm să ne revoltăm împotriva a ceea ce ni se pare nedrept, dar de cele mai multe ori este prea târziu.

 

Ce mai contează cum va fi vremea?!?

iarna

Ar fi vrut să rămână veşnic în cada plină ochi cu apă caldă, spumoasă, mirosind a levănţică şi muşeţel.

Măcar de-aş prinde vremea!, bucata aceea a ştirilor de seară pe care nu o rata, aproape, niciodată, în acelaşi timp, realizând că dobândise automatisme de vârsta a treia care nu i se potriveau.

Ce mai contează cum va fi timpul mâine, când, nici măcar, nu avea de gând să-şi  părăsească patul. Putea să ningă sau nu, să fie vijelie, ea va rămâne sub plapuma călduroasă cât mai mult şi, poate, va scrie câteva versuri.

Da, versuri, căci nu avea pretenţia de a le numi poezii. Capodoperele aparţineau marilor Eminescu, Stănescu, Minulescu, Păunescu. Ea nu era un Escu, un astfel de Escu.

Versifica stări pe care doar şi le imagina, nefiind ale ei, asta, aşa, ca o joacă şi pentru a nu contrazice înţelepciunea populară care spunea «Românul s-a născut poet.»

Cad fulgi trişti şi grăbiţi
Ce dacă ninge?
Pustiul paşilor răniţi
Nu mă atinge.
Văd oameni trişti, mereu grăbiţi
Ce-şi poartă vina
Ca pe un giulgiu, neiubiţi
Le trece ziua.

În baia micuţă, cu inflexiuni verzui, cuvintele curgeau, legându-se mult mai uşor, de fiecare dată.

Gata cu tristeţile, fulgii şi trecerile, apa se răcise suficient pentru a o convinge să se înfăşoare în halatul alb, pufos, să-şi facă rapid un ceai aromat şi, poate, să mai citească vreo câteva pagini din cartea ce o aştepta cuminte lângă pat.

S-a dus „vremea”, constată fără uimire şi, într-un fel, se bucura că se întâmplase astfel.

Ce-ar fi dacă mâine îşi va pune paltonul pe care îl ţinea de bun în şifonier, nefiind încă purtat, cizmele cu toc, o eşarfă colorată şi va ieşi să se plimbe?!?

Se simţea liniştită, ştiind că timpul le aşază pe toate. Era deschisă în faţa vieţii, preţuindu-şi visele, reuşind să rămână aceeaşi în faţa provocărilor, îşi accepta trecutul ca făcând parte din ea şi nu permitea nimănui, nici măcar în gând, să-i frângă aripile, să-i curme elanul, mergând mereu înainte cu încredere în ceea ce este şi are de făcut, liberă, mulţumind vieţii pentru tot ceea ce i-a oferit.

Ce mai conteză cum va fi vremea, când toată căldura de care avea nevoie era atât de aproape?!?

Doar să întindă mâna şi va putea să o găsească. Mâna în care va ţine o carte, un ceai, o poză cu familia sau, de ce nu, o urmă de zâmbet.

***articol apărut și aici

 

imagine: G+