Încep să cred din ce în ce mai mult că teoria comprimării timpului este adevărată. Dacă în copilărie timpul se scurgea mai lent, acum zboară fără de veste. Începutul de săptămână este aici şi acum, pentru ca în clipa următoare aceasta să se sfârșească. E o goană nebună prin viață, la întrecere cu cea a timpului, e un joc de-a prinde cât mai mult, care nu ne reușește de fiecare dată, de a petrece clipe cât mai frumoase alături de cei dragi, de a vedea cât mai multe minunății, de a călători adunând în suflet momente prețioase.
Parca mai ieri adunasem decorațiunile din brăduțul ale cărui ace începuseră a păli și le-am dus în pod la păstrare, în aceleași cutii, așezându-le exact în același loc din fiecare an, pentru că acum să mă pregătesc a le aduce în casă pentru a ne bucura privirile și a da aerul acela festiv, unic, al sărbătorilor de Craciun atât de așteptate.
Cand o fi trecut anul acesta?!? Unde or fi zburat atâtea și atâtea clipe?!? Uitându-mă în urmă descopăr momente unice imortalizate în imagini dragi. Da. A trecut. Încă un an. Cu bune și mai puțin bune, a trecut.
E vremea să deschidem ușa poveștilor, colindelor și de ce nu, parfumurilor. E vremea să lăsam bunătatea să se reverse din suflete ca din ferestre desferecate spre lumea întreagă. E vremea să vedem doar ceea ce e bun și frumos în noi, în ceilalți, în tot ce ne înconjoară. Parfumul Crăciunului e unul cald, dulce-răcoros, plin de miresme îmbietoare, de neegalat.
E despre iubire şi suflet primenit în aşteptarea minunilor ce vor veni. E magie, culoare şi confort. E tot ceea ce am visat şi ne-am dorit de-a lungul unui an, tot ceea ce se întâmplă acum cu bucurie.
E despre noaptea magică şi potrivit cu toatea acestea mi s-a părut a fi parfumul Good Girl Glorious Glod- Carolina Herrera, ce vorbeşte parcă despre ea, femeia zilelor noastre, temerară şi dulce, sigură pe acţiunile ei şi feminină, calmă şi spontană, blândă şi sălbatică în acelaşi timp.
Good Girl Glorious Gold-Carolina Herrera
Este balsamic, pudrat, dulce, cald-condimentat deschizându-se cu note proaspete de migdale, bergamot, lămâie şi cafea, calmându-se apoi într-un buchet floral de iasomie, iris, floare de portocal şi tuberoză, ce lasă locul tuşei finale cu acorduri lemnoase de lemn de santal, cedru, scorţişoară, cashmeran, patchouli, ambră, mosc, boabe de tonka, vanilie şi pralină.
Un parfum seducător care se insinuează în pliurile hainelor, în cutele brațelor, ale gâtului, furișându-se mai apoi după lobul urechii, la loc tainic și cald. Creat anul acesta de Louise Turner ca o strălucitoare sărbătoare a feminităţii, ca un simbol de aur al puterii şi harului feminin, ca un sentiment atemporal de elganţă exprimat de aspectul nou al ambalajului.
Am răspuns cu drag invitaţiei Mirelei de a mă alătura ultimei poveşti parfumate din acest an, alături de minunății scrise de condeie parfumate.
Să vă fie sărbătorile cu lumină şi căldură în suflete şi în case! Crăciun binecuvântat!
Pe aleile dintre blocuri se amestecă mirosurile toamnei. Ici, o gospodină pregătește zacusca ce o va ajuta să mai treacă un prânz în postul crăciunului; dincolo o alta combină cu îndemânare culori și arome în borcanele cu murături. Cireșul din colțul blocului s-a îmbrăcat în straie arămii și-i mândru tare, purtând deja la capătul cel mai aproape de pământ al tulpinei manta călduroasă din frunze pe jumătate adormite, celălalt capăt îndreptându-se semeț spre soarele molcom. Apropiindu-mă de scară adulmec mireasmă de măr ”proaspăt storcit în ciubăr de stejar”, ca-n zilele târzii de vară, când vacanța era pe sfârșite, în grădina cea mare a bunicilor. Și se mai simțea ceva nedefinit, ca o livadă înflorită în arșița verii. Curios amestec. De unde or fi venind miresmele acestea?!? Aveam să aflu după doar câțiva pași. La ieșirea din bloc, tanti Mari își făcea cu ardoare semnul crucii înainte de a porni spre cimitir.
Așa voia să-i spunem, Mari, „că nu-s eu vrednică de a purta asemenea nume însemnat, Maria, cum m-au numit nașii la botez, ne zicea zâmbind. Mâine-i Sântă Marie Mică și am primit de azi cadou un parfum că să mă primenesc atunci când oi merge la biserică. Da’ eu spun că nu se cade, așa că l-am încercat azi ș-apoi oi mai vedea când…”
Lasă, tanti Mari, că-i bun oricând, îi zic eu împăciuitoare. Dar cum se numește, că tare frumos mai miroase? „Să vii mai spre seară să-l vezi, că eu nu mă pricep. Aveam unul care-mi amintea de livada noastră de meri, de acasă și i-am păstrat sticluța goală că tare-i frumoasă, iar băieții mi-au luat unul doar-doar m-or despărți de flaconul vechi, da’ eu tot nu l-am aruncat că era dar de la Dânsul, da’ acu nu se mai găsește.”
Întotdeauna vorbea cu respect despre soțul ei, așa cum se obișnuise de mică. Fuseseră vecini, în satul lor tihnit, iar el o protejase întotdeauna de colegii mai neastâmpărați, de muncile ce i se păreau prea grele pentru o ființă așa de plăpândă, în aparență, de tot ceea ce i-ar fi putut dăuna în vreun fel. Și când sosise ceasul ea îl alesese cu sufletul deschis pentru a-i fi alături pe drumul lin al vieții.
Făcu un gest a „știu eu mai bine” și se îndepărtă cu pași surprinzător de ușori pentru vârsta ei.
Negreșit am să vin spre seară, mai apuc să-i spun înainte de a dispărea după colțul blocului
Nu era chiar bătrână, iar asta se putea vedea din gesturile ei oarecum repezite, din mersul sprinten și lumina din ochi, dar o tristețe imensă o năpădise la pierderea soțului, de credeam că o vom pierde și pe ea în curând. Apoi liniștea și împăcarea cu destinul o ajutaseră să meargă mai departe pas cu pas, zi după zi.
Își surghiunise sufletul într-o veșnică toamnă târzie așteptând împăcată reîntâlnirea cu cel ce-i fusese alături o viață.
Spre seară, parfumul a devenit al meu însoțit de vorbe blânde. ”Păstrează-l, se potrivește mai bine tinereții tale. Să-ți poarte noroc!”
O durere scurtă și ascuțită îmi străbătu pieptul, ca o părere de rău ce așteptase răbdătoare pentru a se instala definitiv. Roșul nu-mi mai zâmbește dintre ramurile golașe, frunzele nu mai sunt verzi, ci s-au așternut în covor foșnind arămiu sub pași grăbiți. Vor ține de cald pomilor până spre primăvară, înfruntând chiar și gerurile cele mai mari cu ultimele lor puteri.
Dar mi-am făcut provizii înmiresmate, așezate în straturi protejate cu hartie, pe care le voi transforma în delicioase comploturi și tarte îmbietoare cu miros de toamnă bogată. Vor fi frânturile mele de vară târzie rătăcite prin bucătăria verzuie, în timpul zilelor geroase.
Zâmbește toamna-n suflet cu parfum de măr.
Și zilele-nsorite și-au potolit ardoarea
Mi-s clipele aurite, mi-i gândul mai ușor
Și nu mai doare timpul ce nu-și oprea mișcarea
Nicicând.
E totul calm și calde-s tăcerile de-o clipă
Ca razele mai blânde ce mângîie suav
O trecere calină ce s-ar mai vrea grăbită
Dar forfota-ncetează și ceasul e mai grav
Tăcând.
Pentru tema aleasă de Elina ”Parfum de mere” mi s-a părut potrivit Hugo Boss Boss Orange ce se deschide cu note proaspete de măr roșu zemos, lăsând apoi locul unui buchet de flori albe și de portocal african, stingându-se treptat în esențe fine, lemnoase de santal, măslin, vanilie. Aduce cu el prospețime și energie pentru o zi cu adevărat reușită, în care crezi că tot ceea ce îți dorești a împlini chiar este posibil, o aură de senzualitate și bună-dispoziție.
Celelalte povești parfumate sunt așezate în tabelul Mirelei, ca de obicei, gazda și inițiatoarea acestui proiect longeviv – Clubul condeielor parfumate.
Te-aș îmbrăca în verde, cel mai crud
Din zâmbete, l-aș pune aninând
De-o ramură înflorită.
Și gândurile toate le-aș culege
Pe furiș, ca o nescrisă lege
Să poată să te mintă.
Să ne aducă înflorirea toată
Pe care-o așteptăm ca pe o mantră
Din suflet murmurată.
Atunci, din ramurile-ți pustiite
Vor naște muguri, zilele-nsorite
Ne vor zâmbi deodată.
Și toată vremea asta-nnegurată
Își va purta amarul înfricoșată
Departe, spre o sferă mai înaltă
Iar verdele va fi în stăpânire
Peste un gând, un zâmbet, o iubire
De blândă primăvară.
Parfumul cel de verde nou mi-aduce
În inimă iertarea ca o cruce
Pe care-am răstignit ciudată,
Aridă, tâmpă și înfrigurată o iarnă
Ce nu se mai sfârșea.
Azi zâmbetul mi-i de un verde crud
Timid a îmbobocit în colț de gând
Și-așteaptă înflorirea.
Și vesele-mi sunt vorbele ce se aștern
Ca picurii de rouă într-un poem
Doar de amândoi știut.
Și-i primăvară iar cu verde nou
Culorile ne-mbie ca un halou
Retina mângâind.
Mi-i verde crud și verde nou
O primăvară prinsă ca trofeu
În colț de gând.
***
Dintre miresmele cele mai pure
Azi am ales doar câteva anume
Ce-alcătuiesc parfumul drag primit
În zi de sărbătoare ca un mit
Al primăverii.
Nu e creat de-un parfumier celebru
Dar poartă în flacon revigorantul echilibru
De limoncello chiar și nectarină,
Frezie, lotus, flori de portocal, grădină
În nebunia înfloririi.
***
Alerg cu versu-mi ticluit fără de veste
Să ne înscriem în tabelul de poveste
Ce multe alte scrieri găzduieşte.
El s-ar fi vrut plin de miresme şi parfum
Dar gândul a zburat precum un fum
Şi dus a fost, râzând nebun.
Pământul se mistuia în nuanțele curcubeului estompându-și contururile clare, de parcă vagi iluzii fuseseră absorbite de valuri tulburi, răsturnate, afundate în hăuri de necuprins. Tot ceea ce fusese cunoscut se transformase într-o incertitudine sâcâitoare. Un petec stingher de verde stins rămăsese mușcat de curgerea neoprită întărind infailibilitatea vremelniciei. Deasupra lui, agățat parcă de o minusculă insulă plutitoare, un ram golaș prinsese în treacăt timpul între rame sferice încrezător în puterea sa de a-l ține captiv. Doar inima, sărmana, se ostenea a-și păstra ritmul neschimbat și lucirea neatinsă, aninându-se pe aceeaşi ramură. Habar nu avea de cicatricile ce fuseseră destinate a o brăzda odată ce prizonierul se va fi eliberat continuându-și curgerea impasibil în fața meandrelor apărute în cale.
Timpul îşi aştepta descătuşarea, inima îşi etala inocenţa, mâini sigure răsfoiau pagini cu litere uşor reliefate ale căror informaţii apăreau afişate pe un ecran imens ce avea capacitatea de a le stoca, transformându-le mai apoi în amintiri. Era singura carte rămasă în potopul necuprins. În ea descoperisem neșteptat că în Japonia, când un vas de ceramică se sparge , unii olari umplu crăpăturile cu aur, alăturând cât mai armonios fragmentele din care se ivește apoi un întreg. Ei văd închegările acestea ca pe ceva necesar, ştiind că fisura s-a făcut în mod neaşteptat. Își dau seama că nimeni nu trece prin această lume într-o singură bucată, dar asta nu trebuie să ne diminueze frumusețea sau rezistența. Fisurile fac parte din istoria noastră, vor fi mereu cu noi. Ne-au făcut mai buni, mai puternici, ne-au adus ceva nou.
De câte ori am încercat să ne adunăm cioburile împrăștiate, să lipim fisurile cu tot ce avem mai de preț, să îndreptăm discontinuitățile şi, în urma acestor eforturi, din lutul vlăguit au înmugurit lăstarii unui nou început?!?
Un verde crud și-a slobozit spre înalt nuanța proaspătă, amestecând azuriul cu galbenul amețitor, rănind privirea nedeprinsă cu strălucirea prin profunzimea sa necunoscută până atunci.
Am mers mai departe, de fiecare dată. Ne-am purtat cu mândrie cicatricile încă pulsând, am strâns din dinți și-am continuat. Am învățat din înfrângeri sau victorii lecția ce ne-a fost predată, uneori cu teama că va reveni iar și iar până când ne vom deprinde să tragem concluziile necesare, să nu mai repetăm aceleași greșeli, să privim lucrurile din alt unghi, cu alți ochi.
Argila ce ne alcătuiește a devenit mai rezistentă la provocări, la ciocniri neașteptate, la mânuiri neîndemânatice. Firișoarele acelea aurii îi conferă trăinicia pe care nu am fi crezut că o va avea.
Amestecăm lut, culoare, strălucire, atingere neștiută, emoție și uimire, reușind a realiza o sferă imensă ce ne absoarbe-n vidul său, populând-o cu visuri calde, aurii.
Amețiți de ceea ce pare a fi o izbândă ne deșteptăm ca dintr-un vis agasant, ce seamănă cu o rugă păgână care te-ndeamnă să-ți schimbi radical concepțiile, principiile, viața însăși în totalitatea ei şi-atunci ştii că e vremea unui nou început înmiresmat cu arome floral-acvatice, ce te-ajută să curgi odată cu tot ceea ce îți va fi adus în cale, într-o continuă legănare de hamac agățat deasupra valurilor peste care ning flori de lotus, dezvăluind un buchet olfactiv alb, delicat, floral-fructat, energic, tineresc, îndulcit cu un strop de miere.
imagine: Pinterest
Creat de Pierre Bourdon și lansat de Davidoff în 1996, parfumul Cool Water are o bază ușor pudrată, lemnos-vanilată, care-și păstrează prospețimea datorită unui plus de savoare adus de zmeură și mure.
Se deschide în note de lotus, crin, lămâie, ananas, gutuie, coacăze negre; lăsând locul celor de lăcrămioare, iasomie, păducel, trandafir, miere; liniștindu-și năvala în acorduri de lemn de santal, mosc, vetiver, piersică, zmeură, mure și rădăcină de violete.
Este un adevărat impuls spre descătușarea energiilor latente, evocând o zi de vacanță, odihnitoare, în acel atât de necesar „dolce far niente”, sub soarele cald, la țărmul mării.
***
Astăzi Clubul Condeielor Parfumateîmplineşte 8 ani de activitate, cu poveşti parfumate uimitoare, condeie măiastre ce ştiu a dansa printre cuvinte făcând din asta o adevărată sărbătoare. „La mulţi ani, Club, condeieri, cititori! La mulţi ani, Mirela dragă, iniţiatoarea acestui proiect şi gazdă minunată!” 🙂
Uneori îmi pare mai facil așa. Cuvintele curg fără a le putea opri ritmul. De fapt, cred că nici nu aș vrea.
Dar ce-ți veni tocmai astăzi, în ziua sfântului al cărui nume îl port, să-mi pui astfel de întrebări existențiale?
Se făcu o tăcere deplină din care răzbăteau doar bătăile întețite ale inimii, ca fâlfâirile aripilor unei păsări colibri. Aha, deci nu-i convin întrebările!
Prin ferestrele largi puteam admira dansul necontenit al fulgilor pufoși. Păreau atât de aproape și atât de perfecți încât nu puteau fi, așa cum bine știam, unici. Câte bizarerii ascunde lumea și viața! Cum căutăm perfecțiunea din celălalt uitând că dacă am fi cu toții la fel, în desăvârșirea noastră, zilele ne-ar fi un șir lung de tristeți uniforme. Ne-ar lipsi stropul acela de ”je ne sais quoi” care dă frumusețe și originalitate fiecăruia.
Ne împiedicăm adesea de frustrări, de negativitate, pe care inconștient o revărsăm asupra celor din jur. Ar fi de ajuns, în momentul în care ne bântuie astfel de gânduri să spunem ”Stop” și să ne obișnuim a gândi pozitiv.
Astăzi am o zi minunată.
Astăzi aleg să mă bucur de binecuvântările pe care viața mi le oferă.
Astăzi împrăștii în jurul meu lumină și iubire.
Eu sunt dintotdeauna bucurie…
O creangă a liliacului alb din fața ferestrei, împodobită cu zăpadă, lovi în geam ca pentru a-mi aminti că viața e bucurie, viața e frumusețe, viața e iubire. Că traversez cea mai frumoasă perioadă din an în care veselia, darurile, zâmbetele, ne umplu zilele cu magia de neegalat a sărbătorilor ce urmează.
Mi-am lipit fruntea de geamul rece bucurându-mă de căderea fulgilor exact ca în zilele de demult și, atunci, mi-am dat seama că ar fi suficient un simplu surâs pentru ca ea, copilăria, să se exteriorizeze pe loc, pentru ca sufletul acela mic și firav să fie scos la iveală. Am mulțumit în gând acestei minuni simțind recunoștința învăluindu-mi întreaga fire. Poate fi atât de ușor!
imagine: Notino
Neașteptat, începură a se insinua arome senzuale de fructe și flori cu note picante; miresme cunoscute cumva de mandarină și zmeură care se stingeau ușor pe note de gardenia, iasomie, flori de ghimbir și chihlimbar; lăsând locul acordurilor, puțin lemnoase, calde și nostime de santal, lapte și cardamon în așa numitul amestec ”Spicy Cremoso”. Recunoscusem esența fermității, a independendenței, destinată femeilor gata oricând să își recunoască bucuria de a trăi, independența, fermitatea alegerilor în care cred, în el, ”Yes I am” de la Cacharel, flaconul vrăjit cu vârful în culoarea puternică a pasiunii.
Simțisem, oarecum, aceste adieri aproape, tot mai aproape în ultimele zile, ca și cum ar fi fost încununarea Crăciunului perfect care se apropie cu pași ușori, dar siguri, plin de iubire, căldură, pace coborâtă din înalt asupra sufletului, bucurie și stropul acela atât de necesar de fascinație, magie pură stropită din belșug cu sclipiri argintii.
imagine: Pinterest
Crăciun fericit!
Poveștile parfumate s-au aliniat frumos în tabelul Mirelei și ne așteaptă să le citim. Este o ediție dedicată Crăciunului, ultima din acest an, la care am participat cu drag.
Catifea şi mătase. Odată ce le-ai simțit moliciunea și finețea, a uneia caldă și pufoasă, a celeilalte rece, oarecum distantă, dar în același timp atât de lin unduitoare, cum ai putea spune care din cele două e mai plăcută la atingere?!? Nu cred că se pot compara. Fiecare e deosebită în felul său propriu. Simțindu-le aproape de trup e imposibil a mai renunţa la ele, atingerea lor rămânând și în suflet ca un tatuaj etern pe umăr. Zâmbeşte şi fii fericită că te-ai ales cu o perpetuă bucurie.
Iartă-te pentru gândul posac ce ți-a umbrit ziua și ți-a stins surâsul. Iartă-te pentru tot ce ai vrut și nu ai putut fi sau face. Iartă-te pentru aripile frânte ale crezului pe care l-ai avut și fă-ți din altul o sărbătoare. Găsește-ți drumul de urmat fără umbre și meschinărie. Zâmbește larg spre calea cea nouă ce ți se așterne cu pace, liniște și bucurii. Picură-ți parfum în suflet și iartă-te.
Fă-ţi din ziua de azi o sărbătoare cu miresme de mătase– albe, delicate, proaspete din flori de portocal, tuberoză şi iasomie Sambac, suprapuse peste o catifea neagră, seducătoare şi misterioasă compusă din patchouli, ambroxan şi vetiver; apoi încearcă să le defineşti pe fiecare în parte, de poţi.
imagine: Pinterest
E zâmbet şi mister cuprins într-un flacon, umbră şi lumină, magie albă şi neagră laolaltă, bucurie şi senzualitate, yin-yang. L’Interdit. Parfumul a fost creat în 1957 de către fondatorul casei franceze – Hubert de Givenchy, pentru muza sa – Audrey Hepburn. Plin de contraste şi rafinament, este un elogiu adus femeii ce se ştie liberă, sigură pe sine în jungla urbană care o înconjoară, încărcată de motivaţia succesului care o aşteaptă după primul pas făcut. Este parfumul care-ţi conferă curajul de a o lua de la început, ori de câte ori este nevoie şi siguranţa reuşitei.
Vindecă-ţi toate nesiguranţele cu iubire. Acoperă-ţi sufletul cu mantia de catifea în culorile ruginii ale toamnei, debordând de bunătate, bucurie, bunăvoinţă şi nu-ţi uita eşarfa din mătase tivită cu lumină, linişte, libertate.
Vindecă-te de toate amintirile, tristeţile, neîmplinirile, aşteptările ce ţi-au înnegurat zilele, respiră cu nesaţ aerul tare al dimineţii, zâmbeşte şi fii fericită cu alegerile tale, cu trăirile tale.
Iartă, iartă-te şi vindecă tot cu puterea iubirii depline!
Ar fi trebuit să fie o poveste parfumată, dar a ieșit așa, ca o aducere aminte pentru mine, pentru Eul trufaş ce-şi semeţeşte fruntea uneori şi are nevoie de vindecare.
Ea (povestea fără de poveste), se înscrie printre celelalte surate parfumate în tabelul de pe blogul Mirelei, pentru un loc de suflet numit Clubul Condeielor Parfumate, a cărui temă aleasă de Adriana este „Parfum de catifea şi mătase„.
E zi de sărbătoare. Mare. De pioasă recunoștință și aducere aminte de cei dragi, care nu mai sunt printre noi, de șoapte adânci ale sufletului înălțate cu sfială în privirile ce se îndreaptă spre senin.
E zi de liniște și împlinire sufletească, iar eu vreau să vă spun câte ceva despre un locușor magic încărcat de poveste și miresme, culoare și drag de cuvânt scris, citit, frământat de zor prin toate cotloanele minții pentru a prinde forma finală cea mai potrivită din punctul de vedere al celui care le-a așternut pe pagini virtuale.
Citeam cu mirare, și drag, și curiozitate tot ce găseam despre lanuri de rapiță sau lavandă, parfumuri sau parfumieri, miresme note de vârf sau de bază și alte componente neștiute ale unui parfum. Apoi am aflat că nenumăratele „Povești parfumate” sunt adunate într-un tabel găzduit de blogul Mirelei și pagina cu minunății denumită- ”Clubul Condeielor Parfumate” care este prezent on line de mai bine de 7 ani.
L-am descoperit mult mai târziu, dar am găsit aici “condeie” din care izvorăsc poveşti înmiresmate pe care ai tot sta să le citeşti, oameni frumoşi de care nu ai cum să nu prinzi drag, chiar dacă îi cunoşti doar virtual. E ca şi cum aş fi regăsit o persoană pe care o întâlnesc din când în când, suficient de des pentru a nu o uita definitiv, dar pe care o port mereu în gânduri.
Avem consemn periodic pe o temă aleasă de unul dintre participanţi, aviz amatorilor, şi atunci, ca prin magie, tastaturile prind viaţă, ideile se îmbulzesc care mai de care, începând a contura poveşti vesele sau triste, versuri năstruşnice, trăiri, gânduri.
Toate se aliniază cuminţi în tabel, după care începe forfota. Ne citim, recitim şi comentăm cu drag, iar toate astea reuşesc a ne induce sentimentul de apartenenţă la un grup organizat, de oameni care reuşesc a face loc printre preocupările zilnice, indiferent de acestea, momentelor încărcate de culoare, poveste, parfum.
Sosise vremea să scriu câte ceva despre toate astea şi am reuşit să o fac astăzi, după o absenţă nemotivată, cu excepţia vacanţei, de pe blog şi bloguri. 🙂
Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred, dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.
Elena mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor care aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi. Dintr-una se distingea turcoazul turbanului unei copile cu trăsături orientale care dansa cu mâinile înălțate spre un cer mohorât, a rugă. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Ceva mai încolo se zărea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate lângă piciorul strâmb al unui fotoliu, îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă care cunoscuse și vremuri mai bune, o carte deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care zăceau pensule de diferite mărimi și culori.
„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi întregul tablou, căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente, pentru ca, mai apoi, să obosească brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.
Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, răsucind-o mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta, conștientizând gestul, scutura cascada arămie a părului buclat, răspândind în jur miresme picante și dulci, îngemănate.
Aș fi vrut să aflu secretul acestor adieri și l-am aflat întâmplător, dând peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.
Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obisnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi foarte grav pentru o persoană atât de volubilă.
Atunci am știut că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor fi mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.
Și am primit complimentul Elenei cu un zâmbet luminos, simțind, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete, de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, atunci deșteptat dintr-un somn adânc. Și mi-a fost bucuria întreagă, și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.
Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență, puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele momente vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.
Pleoapele se întredeschid cu greu poate pentru că nu aș fi vrut ca visul să se încheie nelămurit. Mă visasem în camera Elenei care, între timp, suferise oarece schimbări. Fotoliul fusese acoperit cu o husă din in, schițele dispăruseră de pe lângă pereți, la fel borcanul cu pensule, revistele, peste tot domnind o ordine devăsârșită. Pe masa mică se odihneau tăcute crengi de liliac alb, lipsind însă acea exuberanţă, viaţa însăşi, parcă. Trebuie să o vizitez, neapărat, îmi spun în gând întinzându-mă, pășind agale spre bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Din vaza cu inserții de vișine putrede îmi zâmbesc parfumat narcise. Galbene. Sunt dintre cele plantate sub fereastră, acum câțiva ani. Albișoarele nu au înflorit, nu încă, le mai aștept. O privire fugară în oglindă îmi dezvăluie un chip străin, oarecum posac, cu fruntea brăzdată de un rid vertical, exact între sprâncene, semn de încruntare și-ncrâncenare permanentă.
E o străină pe care nu o cunosc, nu vreau să o cunosc. E ca și cum aș urmări secvențe dintr-un film alb-negru, mut. Mă ştiam o fire veselă, deschisă, cu zâmbetul pe buze și glumele în buzunar. Privind cu mai multă atenție încep a desluși contururi știute. Da. Asta e, viața! Calea ce ne este stabilită dinainte sau pe care alegem să ne purtăm pașii. Cu uimire constat că timpul a modelat binișor trăsăturile. Câți ani să fi trecut, cincisprezece, douăzeci?!? Nici nu mai are importanță. Peste toate plutește o stare de calm, liniște, binecuvântare.
Candelele răspândesc parfumul familiar, îndrăgit. Cafeaua își face simțită aroma, amestecându-se cu cea a florilor. E o combinație interesantă. Deschid fereastra și-n casă năvălește parfum de pământ reavăn, după ploaie, lemn umed-cel al băncii vechi, mușchi pitit pe scoarța unui mesteacăn bătrân coborât din pădure, aici, în curtea blocului. Vântul adie ușor, iar soarele îmi zâmbește timid promițând o zi frumoasă.
O nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat.
Rezultatul este mulțumitor.
Printre tufele de frunze verzi, ascuțite, ițite spre senin cu trufie, zăresc un boboc. E singurul. Când mă voi reîntoarce, spre seară, voi avea prima narcisă albă de anul acesta. A mea.
Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua putea să-și urmeze cursul obișnuit. Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.
Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre pubertate cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.
Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.
Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.
Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.
Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe, însă viața, viaţa are planurile ei!
Descoperisem de curând
imagine: Pinterest
Parfumul. Acela care îmi amintea adolescenţa cu visurile ei. Narcisse Noir, creat de Ernest Daltroff, parfumierul casei Caron, în anul 1911, aduce cu el, în notele de vârf, portocal african şi narcisă, ce lasă locul aromelor de iasomie, portocală şi tinctură de trandafiri, stingându-se apoi în miresme de vetiver, mosc, lemn de santal, patchouli şi civet, note de bază ce dăinuie. Un parfum floral, cu acord oriental, o tușă finală calmată în tonuri de pământ lemnos și-atingeri senzuale. Mi l-am dăruit într-o zi însorită și i-am rămas fidelă, chiar și după atâta timp.
Această poveste parfumată vrea să se încadreze în tema atât de aşteptată- Parfumul unui film îndrăgit, propusă de Mirela pentru Clubul Condeielor Parfumate.
Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”
Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.
La capatul curcubeului 