de crăciun – La capatul curcubeului

Fantoma Crăciunului trecut

Și acum parcă mă bântuie fantoma Crăciunului trecut.

– Ție ți-e frică de fantome? Da, ție, celui care citești. Mie, nu, că nu am văzut niciuna. Da’ Crăciunul de anul trecut încă mă terorizează. Păi, cum altfel când toate mi-au ieșit numai de-a-ndoaselea?

Ouă umplute am vrut? Ouă umplute am avut. Dar din ce-o fi fost făcută umplutura aceea, de credeai că a rămas și coaja prin ea, nu-mi pot da seama, că, de, am avut ajutor destoinic și calificat în bucătărie.

Cârnații, faini de tot. Parcă erau niște grămăjoare incerte de culoare roșiatică, că i-a afumat de le-a pleznit mațul, da’ de gustoși au fost gustoși, dacă i-o fi gustat cineva, că eu m-am saturat numai cu mirosul.

Friptura, a fost bună, numai ciocănele alese pe sprânceană, de zici că erau tacâmuri din vremea lui nea Nicu. Da’ bune, ce sa zic? Cine le-o fi gustat…

Piftia. Asta a fost preferata tuturor. Se întindea gumată și te gândeai pe dată la o caracatiță ce își dă duhul și cu ultimele zvâcniri mai încearcă să-și atingă prada lăsând în urmă iz de usturoi.

Cozonac? Am avut și de ăla. De la o firmă renumită. Savuros, nu glumă, da’ n-am încercat să-l savurez că n-am avut curaj. Mi-a fost milă de dantura abia schimbată. Am scăpat, din greșeală, o felie și țăndări s-a făcut. Gresia.

Sărmăluțele au fost într-adevăr de vis. Că am rămas visând la ele. Puține și bune. Nici nu am apucat să le degust.

Da’ ce vin am avut! O bucurie. O bucurie a fost când s-a terminat, că atunci când am desfăcut sticla a început sa bolborosească și să-și împrăștie parfumul de sulf, de ziceai că ești rătăcit într-o mofetă. Bun vin! Noroc de chiuveta din bucătărie că m-a ajutat să-l dau gata într-o clipă. Sper să nu se fi îmbătat vietățile ce mișunau prin canalizare.

Toate ca toate, dar cel mai mult mi-a plăcut bradul.Găsit cine știe pe unde de vecinu’, ambalat frumos și legat bine, părea în regulă, dar când l-am desfăcut, săracul de el, îmi venea să plâng. De ce nu l-or fi lăsat acolo, în mediul lui să se dezvolte normal? De ce l-au tăiat asa de pricăjit și ciunt? O ramură ici, una mâine. Cam așa arăta, săracul.

Da l-am umplut cu beteală și lumânări, beculețe și globulețe, de-ți era mai mare dragul.

Nu, anul ăsta nu mai petrec acasă Crăciunul. Mă duc și eu la alții mai norocoși și experimentați, că vorba ceea: Crăciunul e despre bucurie și emoție și bunatate și eu nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Anul ăsta nu mai am nicio așteptare, nu-mi mai fac nicio speranță. Le las pe toate să vină așa cum or veni și sunt sigură că va fi mai bine.

La voi cum a fost? Dacă v-a fost mai bine poate mă invitați și pe mine.

Să vă fie Crăciunul lumină și bucurie! Sărbători binecuvântate!

Azi, Paștele blajinilor

Prin legendele străvechi se amintea de un popor străvechi, Blajinii sau Rohmanii, care au trăit pe aceste meleaguri, pornindu-se de la crezul că în interiorul Pământului s- ar ascunde o adevărată civilizație.

Blajinii erau urmașii lui Shith, cel de-al treilea copil al lui Adam și al Evei, fratele mai mic al lui Cain și Abel, a căror învățătură este de la Fiul Oii, un popor de oameni calzi, buni și evlavioși, mari ca statură, dar care nu foloseau niciodată arme și, care datorită acestui fapt, au fost alungați de pe pământurile lor, nevoind să se războiască.

Fiind urmăriți de cotropitori, neștiind încotro să se îndrepte. Simțindu-se fără speranță, o fecioară frumoasă s-a rugat la Miel să-i scape poporul, chiar de-ar fi ca ea să plătească cu propria viață și atunci, pe un nor rozaliu, a apărut Oaia sub forma Fecioarei care i-a arătat zâmbind in trarea într-o peșteră. Fata a fost aleasă regina poporului ei, după ce aceștia au pătruns în măruntaiele Pământului, într-o lume scăldată într-o blândă lumină aurie, cu plante și animale nemaivăzute și o veșnică primăvară.

Rohmanii, după moarte, merg direct în rai, fiind feriți de orice păcat în lumea lor. O singură dată pe an, timp de o săptămână, se întâlnesc cu femeile lor și stau împreună doar în acest răstimp, care începe astăzi, de Paștele lor.

Fiindcă nu au noțiunea timpului, știu când este Paștele după cojile de ouă roșii aruncate de către creștinii pe ape și care ajung după o săptămână în lumea lor. Acolo, cojile se transformă în ouă mari, care abia pot fi ținute cu ambele mâini ale unui bărbat, iar de Crăciun află atunci când cojile de nuci de la cozonaci sunt duse de râurile subterane în lumea din centrul Pământului.

Intrarea în lumea lor este cunoscută doar de Lupul Șchiop, care, când vrea să se odihnească își lasă blana de lup la intrare, împreună cu fioroșii colți de aur, transformându-se într-un cățeluș blând și jucăuș, care nici nu mai șchiopătează și este vesel pentru că acolo nu are pe cine să pedepsească.

Dacă ascultaţi cu atenţie pământul, o să auziţi cum Rohmanii lucrează pământul lor, cocoşii lor cântă şi Lupul Şchiop latră voios ca un căţelandru!

Miracolul din suflet

Pe straduța mărginită de doar patru blocuri, câte două pe fiecare parte, tăcerea se instalase brusc, neașteptat. Glasurile vioaie ale copiilor ce strigaseră vesel, în timp ce-și construiau cazemate pentru a se feri de bulgării afânați din zăpadă care zburau în toate direcțiile, până cu doar câteva minute înainte, tăcuseră. Mașinile parcate pe marginea șoselei erau acoperite cu o manta albă, pufoasă, care le transformase în valuri cu unduiri înghețate în mișcare. Un soare roșiatic agățat de ultimele rămășițe ale zilei se căznea să arunce ultimele raze peste întinderea albă, împrumutându-i reflexii stacojii.

În curtea unui bloc un om de zăpadă, nu mai mare de-un cot, se căznea să-și păstreze fesul așezat într-un echilibru precar zâmbind strâmb. Larma copiilor și veselia din ochii lor îl făcuseră să se simtă important, dar acum doar fularul multicolor îi mai aducea alinare și speranța că mâine va fi din nou personajul principal.

Deodată, în scurta clipă fugară, doar atât cât genele se lăsă peste iriși, adumbrindu-i, un clinchet zglobiu se auzi în depărtări și o fulgerare aurie, ca o cometă cu o traiectorie bine definită, străbătu cerul brăzdat de nori, iar inima ei ce visa încă la poveștile copilăriei, se umplu de un freamăt știut. O fi fost o cometă, o stea căzătoare sau altceva mult mai plin de semnificații și mister?!?

Știa din copilărie că atunci când vezi o stea căzătoare e bine să-ți pui o dorință căci se va împlini, iar mai târziu aflase că aceasta anunță că un om și-a încheiat misiunea pe acest pământ. Acum credea că acestea două au o legătură între ele. Sufletul care se înalță spre ceruri, în timp ce steluța se îndreaptă spre pământ, are puterea de a mai împlini o dorință. Și-i făcea bine să știe că e așa.

Nu-l întâlnise niciodată pe Moș, cu toate că îl așteptase mereu, mai întâi cu ochii mari acoperiți de gene lungi, părând închiși în serile târzii, dar care pulsau abia simțit de atâta strâns și cu auzul încordat la orice zgomot cât de mic care ar fi putut să-i vestească prezența celui ce se lăsa așteptat an de an, dar nu fusese surprins. Mai apoi, cu uimirea și răzvrătirea specifică adolescenței crezându-se netemătoare, dar care încă mai păstrează seninul copilăriei ce se vrea ascuns de ochi străini, curioși, plini de reproș.

L-a așteptat și încă îl mai așteaptă știind că ziua aceea va veni oricum. Darurile multe, felurite, surprizele nu i-au lipsit, nici poveștile, indiferent de vârstă, ci prezența lui tangibilă, certitudinea că l-a găsit.

În liniștea aceea ciudată, în timp ce ochii îi erau încă ațintiți spre cer, i se păru că fesul buclucaș se mișcase, alunecând spre o ureche inexistentă. Privi cu atenție câteva secunde, dar nimic nu se mai întâmplă. Aproape că îi întoarse spatele când fularul alunecă și el dezgolind gâtul la fel de inexistent al omului de zăpadă. Creanga uscată care imagina un braț prinse a se mișca în semn de bun rămas. E doar vântul și imaginația mea bogată își spuse atunci hotărâtă să intre în casă. Dar zâmbetul?!? Putea să jure că zâmbetul acela nu existase pe fața bucălată cu doar câteva minute înainte. Hotărât lucru, ceva nu se potrivește în acest tablou își zise în timp ce pătrundea în casă. Și, totuși, dacă omuletul acela ar fi… Nu, nu este posibil.

Pătrunse ca o furtună în casă și de pe hol își imploră sora să arunce o privire pe fereastră.

-Uită-te puțin în curtea blocului de vis-a-vis și spune-mi dacă omul de zăpadă mai e acolo. Te rooog!

-Ce ai pățit? De ce te agiți așa? Respiră că mă uit imediat.

Ema trase perdeaua de pe fereastră și privi spre curtea blocului învecinat spunând:

-Este un omuleț de zăpadă acolo. E cam șui ce-i drept, dar e acolo. Sper să reziste până dimineață.

-Deci, e acolo. Și eu sper.

Dimineață bătea un vânt năpraznic, iar în locul omului de zăpadă stătea o cutie roșie cu steluțe aurii.

A stiut din prima clipă ca e a ei. Peste pijamaua călduroasă își trase paltonul, se încălță cu prima pereche de ghete ce-i ieșise în cale și traversă strada cu sufletul la gură. Cutia părea legată cu fire invizibile, căci nu se clintise din loc. O ridică cu emoție și, spre surprinderea ei, era mult mai ușoară decât se așteptase.

Se reîntoarse în casă val-vârtej ținând cutia strâns, de parcă i-ar fi fost teamă că vă dispărea.

Ema, cu ochii cârpiți de somn o întrebă cu o voce abia șoptită: – Unde ai fugit așa cu noaptea-n cap? Ce era atât de important încât să ieși înainte de micul dejun?

– Am primit ceva de la Moș. Știusem încă de aseară că el trebuie să fie, sperasem, iar acum sunt singură. Uite ce mi-a lăsat, îi spune arătându-i cutia pitită sub palton.

-Cred că ai luat-o razna, mormăi Ema în speranța că nu va fi auzită.

-O să vezi că am dreptate, mai spuse Ioana înainte de a se repezi în camera ei pentru a desface cutia.

Somnoroasă, Ema o urmă aproape împiedicându-se în papucii blănoși care-i erau prea mari. Ioana desfăcea cu mare grijă ambalajul cutiei, pentru a rămâne intact, apoi scoase din ea o steluță aurie, filigranată decretând cu glas ferm că va sluji de-acum încolo drept vârf de brad și o scrisoare așternută pe o hârtie prețioasă cu mireasma unei întregi păduri de conifere. Nerăbdătoare începu să citească.

Dragă Ioana,

Știu că nu mi-ai scris niciodată pentru că ți se părea că dorințele tale, mai ales una dintre ele care se repeta în fiecare an, ar putea fi irealizabile și totuși ai primit mereu tot ce ți-ai dorit pentru că, vezi tu, eu nu am nevoie de scrisori pentru a ghici tot ce își doresc copiii, mai ales cei cuminți. Să nu-ți pierzi speranța că visurile tale se vor realiza și să depui eforturi în continuare pentru asta. În curând îți vor fi răsplătite. Steluța primită să-ți lumineze calea mereu. Te îmbrățișez cu drag și îți doresc o iarnă de poveste!

– Moșul ăsta are un scris asemănător cu al cuiva. Îmi pare tare cunoscut. Și fraza de la final… Hm, curios lucru, adaugă Ioana oarecum nedumerită.

– Nu lăsa asemenea amănunte să-ți strice bucuria. Hai, mai bine, să bem un ceai, zise Ema îndreptându-se spre bucătărie.

Dar Ioana tot întorcea scrisoarea de pe o parte pe cealaltă, o mirosea, o împacheta și o punea în plic pentru ca în momentul următor să o scoată din nou pentru a o reciti și privi.

– Sper că nu o să faci asta toată ziua, Ioano, strigă sora sa din bucătărie.

– Da și eu sper, îngăimă aceasta lăsând într-un târziu scrisoarea. Mi-ar prinde bine ceaiul ăla cald, mai zise intrând cu o mină confuză.

Și-au luat cănile pline cu ceai aburind, au pus pe o farfurioară turtă dulce și îmbrățișate s-au strecurat în patul mare din dormitorul părinților, exact cum o făceau în copilărie. Au râs la filmele de desene animate, au depănat amintiri și au facut planuri pentru seara cea mare care se apropia tiptil.

Mai târziu, fiecare în camera ei, au împachetat cadouri cu bucuria strălucindu-le în priviri, așezându-le lumină și zâmbete pe chipuri.

Ioana se strecură tiptil afară pentru a duce un plic mare la cutia poștală din colțul străzii. Pusese în el toate scrisorile netrimise ani la rând alături de una nouă în care mulțumise pentru miracolul pe care îl simțea prezent și pentru toate bucuriile de până atunci. Adresa destinatarului lipsea, dar ea era convinsă că va ajunge acolo unde trebuie, apoi se întoarse spre casă agale gândind că fiecare dintre noi l-a întâlnit măcar o dată pe Moș Crăciun doar că nu ne mai amintim cum și când s-a întâmplat.

Steluța din vârful bradului sclipea magic împlinind chiar și cele mai ascunse dorințe.