Eeei, asta-i viaţa!

pinterest

Se gândise  că ar mânca vreo câteva pârjoale, iar eu ştiam că i se vor părea mai gustoase dacă ar participa la prepararea lor. Îl rog să mă ajute şi îl simt ezitând, pentru că e mai interesant să-ţi petreci timpul la calculator, cu unul din jocurile preferate, decât cu mama în bucătărie, dar argumente precum: în viaţă trebuie să ştii să faci de toate, mă ajuţi şi pe mine, vezi şi tu cum se face,… par să-l convingă.

Curăţă morcovul cu dispozitivul acela special pentru legume, pe care eu nu l-am folosit niciodată. E aproape bine, dar la cartofi pare să nu mai dea acelaşi randament. Îi dau un cuţit mai mic, ca pentru el, şi observ că aproape jumătate din cartof e înlăturat cu tot cu coajă. Ştiu că sunt cârcotaşă, dar tot îi spun că a aruncat prea mult din el. Eeei, asta-i viaţa!, îmi răspunde cu zâmbetul acela care mă topeşte de fiecare dată.

Luăm altul, pentru a-i arăta cum se face, iar mâinile lui se lasă docile îndrumate de ale mele. Nu-i mai spun că pe mine m-a învăţat tata să curăţ cartofii, îndepărtând coaja în strat subţire, aproape neîntrerupt până la capăt. Asta e altă poveste. Nu-i reuşeşte prea bine, dar eu îl încurajez spunându-i că experienţa se capătă în timp, exersând.

Îl las tot pe el să adauge ouăle în compoziţie şi mare a fost distracţia când, de sub coaja subţire a ţâşnit albuşul vâscos, urmat de gălbenuşul împrăştiat sub presiunea degetelor.

În timp ce adaug condimentele, pentru definitivarea gustului, fredonând o melodie doar de el ştiută, începe a curăţa cu temeinicie părţile componente ale robotului de bucătărie. De sub apa caldă, împânzită cu norişori de spumă, mânuţele lui pufoase par să-mi zâmbească.

Din tigaia încinsă se aricesc vreo câteva bucăţele mai mărişoare de usturoi, dându-le un aspect ciudat. Ar fi trebuit să pun sita mai mică. Eeei, asta-i viaţa!-vorba lui Alex– îmi spun, în gând, zâmbind, în acelaşi moment realizând că nu e cea mai importantă forma perfectă, ci gustul delicios pe care îl au, deoarece cuprind în ele dragoste, curiozitate, zâmbete.

O portocală dulce, parfumată şi zemoasă mă ademeneşte cu nuanţa ei solară.

Prin fereastra larg deschisă pătrunde un aer răcoros.

E atât de cald şi bine… în suflet!

Imagine: Pinterest

 

Scrisorile familiei către Moş Crăciun

cute

Pentru a fi în trend cu vremurile pe care le trăim,  fiecare dintre membrii numeroasei mele familii s-a gândit că l-ar putea ruga pe Moş să-i aducă ceea ce ar avea nevoie, mai mult sau mai puţin urgent.

Tata scrie:

Dragă Moşule,

Eu am fost un băieţel cuminte, harnic şi ascultătoe. Ştiu că vine Crăciunul şi eşti foarte ocupat, dar poate îţi faci timp să vii şi pe la mine.
Aş dori, dacă ai putea, să-mi aduci niscaiva cadouri, pentru o tiriplişcă, şi anume:

  • ulei Castrol 5w40-4l-diesel,
  • filtru ulei,
  • filtru aer,
  • filtru habitaclu ,

astea la prima pedală.
Dacă îţi mai rămâne ceva prin sac mi-aş mai dori…, sănătate şi fericire pentru toată familia şi pentru întreaga lume.

Cu stimă şi respect al tău tovarăş de arme,
G

Crăciun fericit!
Un an nou fericit!
La mulţi ani!   🙂 „

Mama (eu) scrie:

Dragă Moş Crăciun,

Pentru că am fost harnică şi muncitoare întreg anul (modestă rău) aş vrea să te rog să îmi aduci o perie cu aer cald Philips, niste papucei de casă din catifea roşie, pe care ştii tu unde i-am văzut şi câteva dulciuri.

Te mai rog să nu-l uiţi pe băieţelul meu, care a învăţat foarte bine, a fost, oarecum, ascultător (spun oarecum deoarece a mai făcut unele „prostioare”) şi îşi doreşte o pereche de căşti cu microfon, o kendama şi, bineînţeles, dulciuri.

Adu-i soţului meu, pe lângă dulciurile de rigoare, tot ceea ce crezi tu că merită…

Îţi mulţumesc pentru tot ce ne vei aduce! Cu drag, D „

Fiul scrie:

Moş Crăciun,

Mă numesc… Alex şi locuiesc…

Am fost foarte cuminte, am ascultat de părinţi şi de doamna. (modest ca maică-sa)

Să trecem la cadouri. Aş vrea o kendama şi căşti gaming Sonic G923 blue. Pentru mama dulciuri, o pijama şi o brăţară roşie.(şi-a amintit că am pierdut-o, era din coral)

Pentru tata în primul rând o nuia (tocmai îl certase pentru nu ştiu ce nimic), un parfum, dulciuri, calm şi răbdare.

Cu drag, A”

Scurt şi la obiect. Eu cred că nu suntem tare pretenţioşi, cu excepţia miliardelor şi a serviciului de director (completarea scrisorii tatălui).

Voi i-aţi scris moşului?

Ce dorinţe ascunse sau nu aţi avea?

Să vă aducă tot ce vă doriţi! 🙂

 

 

 

Vizita neaşteptată a unei veri întârziate

 

fluturas

Se aşezase pe piatra aceea albăstruie ca valurile tulburi într-o zi ploioasă culeasă de pe ţărmul mării în acea vară, care tocmai trecuse. Părea o apariţie ce nu-şi avea locul în peisajul tomnatic, musafir întârziat dintr-o zi fiebinte, ce voia să simtă gustul sărat al valurilor spumegânde, să respire puţin din aerul iodat pe care acea bucată de vacanţă ar fi putut să o păstreze.

Oare ce l-o fi atras mai mult, acolo, pe pervazul ferestrei scăldat în raze vesele de soare tomnatic? !?

Ar fi putut poposi oriunde, pe petale multicolore de flori, pe firul ierbii încă verde, pe steluţele violacee ce-mi răsfăţau privirea în dimineţile senine, dar nu, el alesese crâmpeiul albăstrui, cu o curiozitate pornită din cine ştie ce instinct al culorilor necunoscute. Se completau foarte bine, ce-i drept, nuanţele calde ale aripilor sale catifelate cu asprimea colţuroasă a pietrei de-un albastru cenuşiu, mai mult un turcoaz stins, întunecat, de fapt.

Venise pentru o vizită scurtă, doar cât să-l prind într-un cadru menit a-mi aminti momentul în care alesesem să culeg acea bucăţică din stâncile ce stăvileau valurile în avântul lor spre ţărm, despre care crezusem că sunt vopsite înainte de a le studia mai atent, un calcar ce contrasta plăcut cu acela alb lăptos, reuşind să-mi aducă un dor acut de mare, soare, vacanţă, libertate.

Mi-aş fi împreunat palmele, dacă aş fi ştiut că acest gest avea să -mi readucă foşnetul valurilor,  mângâierea sărată a nisipului lipit de pielea încă umedă de spuma mării. Aş fi căutat să regăsesc toate senzaţiile acestea trecute în orice lucruşor rămas neatins de atunci şi, poate,  aş fi reuşit să dau peste vreun fir rătăcit de nisip între filele cărţii care mă însoţise zilnic pe plajă.

Eu nu mi-aş fi îngrădit zborul liber pe niciun pervaz, fie el şi scăldat în soare, nu aş fi poposit pe niciun colţişor de piatră, fie ea şi albăstruie, culeasă de pe ţărm de mare neagră.

De parcă mi-ar fi citit gândurile se îndreptă spre raza de soare ce zâmbea dincolo de ferestre, nu înainte de a plana lin deasupra pietrei, ca pentru a-şi lua rămas bun. Mai e mult până vara viitoare, păru să spună, strecurându-se spre ultimele luciri ale toamnei, ştiind cumva că de a doua zi  ne vor vizita frigul, norii, ploile.

M-aş fi oprit şi eu din orice îndeletnicire să mă aşez pe un colt de stâncă albăstruie dacă aş fi ştiut că asta îmi  poate aduce vara înapoi.

Coşmar sau… ?

Lacul de unghii în culoarea nisipului începuse a se exfolia, iar bucăţile căzute se măreau din ce în ce mai mult, semănând cu plăci de tencuială desprinse de pe exteriorul clădirilor.

girafe Zebrele care până atunci îmi vegheaseră somnul o luaseră la sănătoasa, într-un galop haotic. În acelaşi moment o mână nevăzută prinse de unul din capetele patului meu zgâlţâindu-l cu putere, dar nu ca într-o legănare, stânga-dreapta, ci de la cap spre picioare, mişcare deloc confortabilă.

Am deschis ochii, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă, dar nedumerirea îmi era şi mai mare. Puiul meu dormea alături fără ca somnul să-i fie tulburat. Din camera alăturată se zărea lumina albăstruie dată de ecranul televizorului. Mă îndrept într-acolo, doar doar voi găsi ceva care să-mi lămurească îndoielile, dar îmi găsesc soţul adormit buştean cu telecomanda în mână. O sustrag încetişor, închid televizorul şi mă îndrept spre camera de unde venisem, deschizându-l pe celălalt. Pe programele care difuzau ştiri la ora aceea rulau doar reluări, nimic de ultim moment. Îl închid şi pe acesta, mă ghemuiesc în aşternut spunând repede o rugăciune în gând, fac semnul crucii cu limba, ca în momentele acelea când te simţi paralizat de teamă, prea rău pentru a-ţi mai folosi membrele, şi încerc să fac un rezumat.

Plecasem dimineaţă la serviciu cu lacul sărit abia perceptibil de pe vârful unei unghii zicându-mi că nu se va observa, dar subconştientul pare să nu fi fost de acord, aducând momentul la nivel de tragedie. Doamne, oare asta să se fi întâmplat?

Nu cred că o asemenea banalitate să capete asemenea proporţii.

Dimineaţă aveam să mă lămuresc. Nu fusese subconştientul cel care îmi jucase feste, nici vreun coşmar, ci DOAR un cutremur.

Bănuielile mi-au fost confirmate, iar ora 2 şi 11 minute, aceea la care s-ar fi produs mişcarea tectonică, îmi aminti că mă uitasem la telefon şi era 2 şi 14 minute. Da, oricât m-am chinuit în ultima vreme să-l reglez pare că timpul de pe telefonul meu are propriul său sistem de măsură, dar eu nu mă supăr pentru atâta lucru, căci mă ajută să ajung la timp la serviciu.

Voi aţi simţit cutremurul sau aţi avut vreun coşmar noaptea trecută? 😀

 

Frânturi din istoria urbei

Paşii m-au purtat de nenumărate ori pe străduţele pietruite care duceau spre pădurea de pini, bifurcându-se într-un punct din care puteai alege să ajungi la Cimitirul Evreiesc, iar norii de praf, ce se ridicau ori de câte ori trecea o maşină, par să aibă farmecul lor aşezat ca un cadru peste amintirile copilăriei.

Mi s-ar fi părut un sacrilegiu să păşesc dincolo de porţile înalte, spre locul în care îşi duc somnul de veci cei care făcuseră parte din comunitatea evreiască a micului nostru oraş, dar curiozitatea învingea de fiecare dată, iar printre ochiurile largi ale zidului din beton reuşeam să zăresc pietre cu forme necunoscute, nouă, celor ce intrasem doar în cimitire ortodoxe sau catolice.

cea mai veche parte a cimitirului
cea mai veche parte a cimitirului

Revăd, în amintire, o fată frumoasă, cam, de aceeaşi vârstă cu mine, talentată şi silitoare, cu drag de sportul minţii, şahul; o doamnă întreprinzătoare a cărei afacere a fost înfloritoare, atâta timp cât ea i-a ţinut frâiele şi o profesoară de franceză care veşnic purta pantaloni albi, largi, bluze vaporoase, iar bogăţia părului de abanos şi-o ascundea, aproape în întregime, sub pălării cu boruri generoase, şi care lăsa în urma ei o boare de parfum necunoscut, parfumul copilăriei curioase, iscoditoare, nefiind sigură dacă, nu cumva, greşesc asociind-o acestei comunităţi, dar amintirile mele asta vor să creadă acum, fiind destul de sărace în această privinţă.

Astăzi las în urmă îndoielile, îmi iau inima în dinţi şi păşesc pe aceleaşi străduţe, acum asfaltate, îndreptându-mă spre locul ce îmi va deveni cunoscut, fără a mai crede că săvârşesc ceva nepermis, ci, dimpotrivă, că-mi voi astâmpăra curiozitatea, reuşind, în sfârşit, să privesc din alt punct de vedere acest aşezământ, cu ochiul omului matur, ca pe o parte din istoria orăşelului dintre coline devenit municipiu.

leolam

Se pare că unul dintre preoţii ortodocşi ai urbei noastre, vizitând aşezământul, ar fi exclamat: „Mă aflu, parcă, în Grădina Ghetsimani!” atâta pace şi linişte e în jur, fără sentimentul acela, straniu  cumva, că ai fi într-un cimitir, unde ar străbate hohote înăbuşite, suspine sau şoapte încărcate de regrete, ci, mai degrabă, s-ar putea crede că eşti într-un muzeu aflat în aer liber, încărcat cu fragmente de istorie uitată în negura timpului. Pietrele funerare cu forme şi decoraţiuni diferite, cu palmele împreunate – simbol al rugii, închinăciunii,  cei doi lei faţă în faţă – simbol al puterii, Menora-sfeşnicul cu şapte braţe – unul dintre cele mai vechi simboluri evreieşti, întâlnit şi pe stema naţională a statului Israel; au rămas mărturie a unui trecut important al acestei comunităţi, aici odihnindu-se nu numai evrei din Moineşti, ci şi din localităţile alăturate.

Tot aici, s-ar fi aflat şi casele rabinilor ale căror urme au fost şterse definitiv de trecerea timpului.

cim-evr

Impresionantă este aşezarea făcută după anumite criterii Pe un rând bărbaţii, pe un altul femeile, într-o latură copiii, în centru aflându-se mormintele celor mai bogaţi.

c-eO construcţie din cărămidă roşie, netencuită, bine păstrată, atrage imediat privirile, de la distanţă. În loc de ferestre străjuiesc două pietre mari (cea din stânga fiind căzută şi recompusă din fragmente, aşteaptă să-şi reia locul), pe cea din dreapta dăltuită cu litere ebraice, interesante, necunoscute, neobişnuite pentru neavizaţi, stau inscripţionate versuri care se presupune că ar fi fost scrise de tatăl Dr. Moses Rosen.

Minutele au trecut pe nesimţite transformându-se în ore, nu multe dar frumoase, iar pe „cartea de vizită” va rămâne scrisul meu, oarecum şcolăresc, încărcat de emoţia descoperirilor.

047

Perfect imperfect

Hai să zdrobim un colţ al acestei zile
Ce se anunţă a fi perfectă
Pentru că „perfecţiunea nu atrage atenţia”
Aşa cum spunea Nichita cândva.

Hai să-i pocim, puţin numai, figura,
Figura aceea pe care o credem perfectă
Cu o lacrimă ivită din emoţii neştiute
Sau din prea plin sufletesc.

Hai să ne jucăm de-a perfectul imperfect
Într-o zi care se vrea puţin şchioapă
Pentru că a călcat în cioburi de nemurire
Ce vor fi înrămate în suflet.

Hai să ne costumăm în clovni
Cu zâmbet puţin strâmb, imperfect
Şi ochi măriţi de uimiri neştiute
Privind spre amintiri viitoare.

Hai să zâmbim, cu zâmbetul ştirb
Al unui copil ce se bucură de începerea şcolii
Ca de o taină ce aşteaptă a fi descifrată
Dintre coperţi colorate de vreme.

Hai să fim noi cei dintâi veşnic îndrăgostiţi
De măreţia acestei lumi,
De perfecţiunea imperfectă
A cuvântului, a sunetului, a culorii!

Versuri iscate de un clip postat de Adriana. 🙂

… pe care nu pot să-l puuuun aici 😀

L. E. … Evrika! :))

E vremea ta

elena

Dacă vrei să fii tu, cu adevărat, să schimbi înfăţişarea lumii, nu a lumii întregi, ci pe aceea a ta, interioară, de care nu ai avut timp niciodată, altele fiind mereu prioritare, ar trebui să te iubeşti mai mult.

Iubeşte-te şi acordă-ţi credit!

Iubeşte-te şi fii tu, pentru tine, cea mai importantă persoană!

Ai grijă de tine! Alină-ţi rănile, alintă-te, dă copilului tău lăuntric tot ceea ce îşi doreşte. Timp de visare, timp de poveste, timp de a se bucura din orice şi pentru orice.

Iubeşte-te fără complexe! Cu tot ceea ce reprezinţi ca fiinţă, cu rădăcinile ştiute sau neştiute, cu bune şi mai puţin bune.

Iubeşte-te! Cu tot ceea ce ai făcut bine, frumos, din suflet, sau cu tot ceea ce ai crezut a fi bine, în acel moment, chiar dacă ceilalţi nu au considerat a fi aşa.

Dă-ţi voie să greşeşti! Învaţă câte ceva din greşelile tale, trage concluzii pertinente, aşternându-ţi în cale pavăză împotriva următoarelor greşeli.

Ţi-ai ales un suflet alături de care să-ţi trăieşti viaţa, aşa cum ţi-a fost dăruită, cu sinuozităţi, urcuşuri şi coborâşuri, iar când ai crezut că are nevoie de ajutorul tău, l-ai oferit fără reţineri, lăsându-te pe tine deoparte.

Desprins din sufletul tău, parte din fiinţa ta, a venit el, fiul mult dorit, iar toată atenţia, răbdarea şi mai ales iubirea, au fost canalizate spre el, tu, nemaiavând altă grijă, ale tale rămânând pentru mai târziu, fiind fericită aşa.

Mai apoi au fost părinţii, ajunşi la anii senectuţii, transformându-se în copii ce au nevoie de ajutor, încurajări, iubire şi le-ai oferit aşa cum ei, la rândul lor, ţi le-au oferit ţie, boţul acela de om, atunci când ai avut nevoie de ele.-

Acum este timpul tău, vremea în care laşi totul deoparte, te aşezi în capul listei, îţi extragi forţa din înţelepciunea, din blândeţea ancestrală şi te iubeşti.

Iubeşte-te şi dă-ţi voie să fii frumoasă, să umpli lumea cu zâmbetul tău, cu puterea ta nemărginită!

Iubeşte-te, căci numai iubindu-te din adâncul fiinţei tale îi poţi iubi pe ceilalţi fără oprelişti!

imagine: G+

 

Viaţa merită trăită

citate_despre_viata

 

Când curajul şi încrederea ne sunt scut, ne avântăm în necunoscut, în tot ceea ce ne ofera viaţa zi de zi, fără a pune ceva la îndoială.

Încrederea în propriile forţe, în capacitatea de a accepta şi trăi totul, exact aşa cum vine, este dată de o inteligenţă nativă, ce nu pune la îndoială puterea de a trece cu bine peste orice provocare care ne apare pe cărările vieţii.

Curajul de a răspunde acestora, orice s-ar întâmpla, este, de asemenea, o forma de inteligenţă.

Atunci când neîncrederea apare, ridicând un zid în jurul nostru, curajul şi încrederea îşi pierd din forţă, lăsându-ne mai slabi, fără vlagă, ca şi cum am orbecăi în căutarea unei raze de lumină salvatoare. Tot ceea ce ni se întâmplă, tot ceea ce ne provoacă, acum, în acest moment, va dispărea curând fără urmă.

Cu mintea deschisă să avem curajul să ne trăim viaţa, răspunzând oricaror provocări, să zâmbim, să iubim, să fim fericiţi.

Să îmbrăţişăm cu încredere clipa de acum, dezlegându-i misterul pas cu pas, fără a căuta explicaţii în afara noastră, simţind totul în adâncul inimii.

Deci: curaj şi încredere!

Viaţa merită trăită, fără tipare fixe ce ne-ar arăta drumul cel bun, este în continuă mişcare, este un mister, o provocare ce trebuie acceptată. 🙂

imagine:

Cum arată de fapt sufletul meu

baloane

Baloane colorate înălţându-se spre cer, ce amintesc de ciubucurile pe care le ronţăiam în copilărie.

Poate că mi-e dor de copilărie, sau, poate că, din adâncuri, copilul lăuntric vrea atenţie, aprecieri, să iasă cumva la suprafaţă, să se bucure de viaţă, să se joace, să viseze, să râdă, sau chiar să plângă, dacă asta simte el.

Se zice că acest al şaselea simţ pe care îl posedăm se mai numeşte şi „copilul minune” care nu îmbătrâneşte odată cu trecerea timpului, ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, să ne bucurăm de noi experienţe şi surprize, dându-ne spontaneitatea de atrăi în prezent, fără vinovăţia zilei de ieri sau teama zilei de mâine.

 Să avem grijă de copilul lăuntric şi vocea sa mică ce se vrea auzită.

 

Texte pe față

Zic ce-am de zis

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

La porțile Atlantidei

Dincolo de teamă se află toate răspunsurile

%d blogeri au apreciat: