Doar amintirile rămân

imagine: Pinterest

Ne mor iubirile
Și dusă-i cenușa lor pe aripi de vânt
Doar amintirile
Rămân și tot  mai frig se face-n noi, în gând.

Purtam în inimă
Parfum, mirări și zâmbet de veseli copii
Auzul mai animă
Ca pe o șoaptă, clinchete de clopoței.

Ne amintim cu drag
Și azi, de tot ce a rămas ca bibelou
Oprindu-ne în prag
Cu dor, mai priveghem trecutul din tablou.

Ne mor iubirile
Și-s duse precum o frunză galbenă în vânt
Doar amintirile
Rămân, pe banca sufletului suspinând.

 

Ce versuri, șoapte, a ivit
Duzina nouă de cuvinte
Găsiți, în mod obișnuit,
La Eddie și-ale lui arhive.

Anunțuri

Strada de poveste

 

Era praf şi zăpuşeală în jur, de parcă toată căldura verii s-ar fi ascuns acolo, în încăperea cu tavanul scund şi duşumele zgâriate de unghii înfipte adânc în trecerea timpului, vrând, parcă, a o opri. Nu se putea obişnui deloc în noua sa locuinţă care ar fi avut nevoie de resuscitare cât mai curând. Azi nu se simţea în stare nici măcar să zâmbească singurei flori ce-i înfrumuseţa ambientul, ca o pată de culoare rătăcită în acea mare de alb îngălbenit de trecerea timpului.

Căldura zilei o alungă, până la urmă, din încăperea în care aerul părea să nu mai fie suficient. Gândurile îi alergau indecise. Îşi număra paşii şovăitori, ca şi cum abia acum coştientiza câtă importanţă au cifrele în viaţa de zi cu zi. Unu, doi, trei… până când realiză că se află în faţa unei răscruci, de drumuri străbătute sau nu, de zile cu nuanţe cenuşii întretăiate cu cele de un alb pur, a căror strălucire îi mai rănea încă retina sufletului sensibil. Ar fi vrut să poată renunța la învelişul care începea să o strângă din ce în ce mai mult, asemenea crustaceelor ce-şi leapădă carcasa neîncăpătoare. Alese să cutreiere o străduţă pe care nu mai trecuse până atunci, din cauza anotimpului rece, a ploilor abundente din ultima vreme care umpluse cu ochiuri înşelătoare de apă toate gropile mai mari sau mai mici din asfaltul cariat.  Nu cunoştea, încă, oraşul şi orice nouă descoperire îi părea oportună.

Era atâta linişte în jur, atâta frumuseţe înmiresmată, încât se opri pe o băncuţă, la umbra unui tei bătrân, simţind că, în sfârşit, poate respira în voie.

Aici credea că ar putea scrie pagini întregi, de-ar fi avut o peniţă fermecată, cu poveşti de iubire adevărată, iubirea aceea ce i-a încălzit sufletul ani la rând, despre un om care i-a luminat zilele, cândva, demult, într-o altă existenţă parcă, despre un drum luminos pe care-l străbătuse alături de el, despre tot ce nu se poate cuprinde în cuvinte, ci doar în gânduri şi doruri sfâşietoare.

Ar fi avut nevoie doar de o cantitate mică din seva acelui tei, pe care ar fi păstrat-o ca pe o poţiune magică, sorbind din ea câte o picătură, atunci când sufletul s-ar fi cerut alinat.

Ar fi putut rămâne acolo, ca într-un spaţiu atemporal, bucurându-se de liniştea abia descoperită, fără a mai fi nevoită să facă cei câţiva paşi până la locul pe care, de puţin timp, îl numea acasă.

imagine: Pinterest

De la una din ferestrele clădirii de vis a vis îi zâmbea vesel o floare, soră geamănă a celei din camera ei şi luă asta ca pe un semn, ca pe o promisiune a unui nou început.

Ar putea măcar să încerce.

Ar putea fi un nou început, o renaştere a unei vieţi tihnite, pe o stradă ce părea de poveste, ale cărei căsuţe în culori pastelate răspândeau căldură, senin.

Aici totul ar fi căpătat alte valenţe.

Ce s-a mai scris cu aceeşi duzină de cuvinte (luminos, viata, cuvinte, drum, picatura, atemporal, iubire, om, ani, penita, pagini, pasi) sau pe aceeaşi temă găsiţi la Eddie în tabel.

Licoare şi fantasme

Stătea înfuriată printre  sticluţe cu leacuri neştiind pe care să-l aleagă, care ar putea fi mai eficient pentru o presupusă răceală ce-i dădea târcoale.

Fiecare dintre acestea era inscripţionată cu simboluri ce păreau a veni dintr-o altă lume, din timpuri demult apuse, făcându-i alegerea tot mai grea.

Pereţii parcă ar fi făcuţi dintr-un material permeabil, o plastilină moale sau un calcar absorbant, lăsând zgomotul oraşului să pătrundă până la urechile care acum dădeau dovadă de o sensibilitate neobişnuită, senzaţie de care se voia scăpată cât mai curând.

 Ca la un semn făcut de un dirijor nevăzut ce supraveghea bunul mers al lucrurilor obiectele din jur porniră a-şi schimba forma, pierzându-şi contururile obişnuite, iar ea începe să intre la idei. Un colţ al casei îi atrage atenţia fiindcă părea supravegheat de o umbră neprietenoasă, iar părerea că vreo câţiva gardieni, instalaţi acolo, i-ar alunga senzaţia de insecuritate, începuse a-i încolţi în minte. Ca şi cum ar fi fost de ajuns doar să se gândească la asta, aceştia îşi făcură simţită prezenţa printr-un zgomot uşor de paşi,  rămânând tăcuţi, în colţul cu pricina, doar privindu-o, de parcă aşa s-ar fi simţit mai liniştită.

Nici vorbă!

Îşi îndreptă privirea spre fereastră, căutând priveliştea cu care se familiarizase de-a lungul vremii şi observă că aceasta dispăruse, locul ei fiind luat de o alta, ciudată, ştearsă, în cu totul alte dimensiuni decât cele ştiute. Clădirile, şoselele, parcurile, grădinile, erau mult reduse, ca într-un orăşel cu locuitori liliputani, chiar şi distanţele dintre ele micşorându-se considerabil. Le percepea ca fiind adunate într-o depresiune mărginită de dealuri, ca şi cum un copil scăpând coşul cu jucării reuşise a le aşeza într-o oarece dezordine ordonată, iar ea se afla cocoţată pe cea mai înaltă creastă, şansele de a fi cuprinsă de vertij fiind din ce în ce mai mari.

Se întoarse spre camera aflată în penumbră fiindcă tulburarea aceasta neştiută prindea proporţii considerabile.

Ar fi vrut să poată urni timpul, să-i imprime o viteză mult mai mare, să-l împingă, cumva, într-o spirală care ar fi putut să o poarte spre punctul iniţial, acolo unde toate erau normale, aşa cum le ştia de-o viaţă.

Nisipul clepsidrei  încremenise într-o poziţie nefirească, oblică, râzându-şi de fantasmele oricui s-ar fi simţit ispitit să îi arunce vreo privire.

Bătrânul timp părea că a obosit şi s-a transformat într-un melc ancestral. Unul tare, tare lent, cu un ritm mult mai scăzut decât cel al melcilor obişnuiţi, purtându-şi căsuţa scorojită în spate din care se ivea o trompă. A cui o fi fost oare?

O fi luat-o drept suvenir din călătoriile sale nesfârşite, o fi doar una dintre acele componente ce alcătuiesc angrenajul atât de precis care-l pune-n mişcare sau era doar percepţia ei deformată asupra lucrurilor?!?

Încerca să se dezmeticească, să părăsească toate acele himere, simţind că un colţişor din creier încă îi mai funcţiona în parametri normali, dându-şi seama că ar avea nevoie de o licoare magică, că doar ea i-ar putea fi de ajutor, că fără aceasta şansele de a-şi reveni erau… zero.

Ce s-a mai ivit din aceeaşi duzină de cuvinte (infuriata, sticlute, batranul, zero, idei, supavegheat, gardieni, licoare, simboluri, componente, obosit, trompa) găsiţi la Eddie în tabel, ca de obicei.

Imagine: Pinterest

Vrăjeală- sau cum să (te) faci (de) râs

gainar
                     foto:

 

Un găinar cam fomist

Tras la meclă, scofâlcit,

Ce stătuse la pârnaie

Fiindcă întorsese o oaie

De la stâna satului

La vremea-noptatului,

Să facă din ea pastramă

Cum văzuse el la cramă,

Se lipise de-un baştan

Care-avea babac cu bani,

Să-l înveţe a şuti

Ce voia de prin vecini.

Furau azi, furau şi mâine

Până într-o zi când vine

Un gabor, ce nu reuşea,

Şi-ncepe a se oftica,

Să trimită la răcoare

Un răufăcător mai mare,

Ca să-i crească şi lui gradul

Să fie mândru băiatul.

Că i-a prins, asta se ştie,

Înfundaţi în puşcărie

Îi visă pe loc curcanul,

Făr’ să ştie că baştanul

Are părinţii cu bani

Chiar de umblă cu golani,

Iar babacul lui cel drag

I-a scos de la ăst’ necaz.

Gaborului el i-a luat

Ca să-şi scape fiul drag

De băut, crăpelniţă,

Ba chiar şi o maşinuţă

De-aia nouă, nu vrăjeală

Să uite de poleială

Şi de gradul ce-l visa,

Totul pentru odrasla sa

Ce-o să plece mai departe

La studii în străinătate

Să uite de găinari,

De fomişti şi chiar de gabori

Să trăiască mai mişto,

Clădindu-şi un viitor.

 

Cum inspiraţia mea a luat-o razna pe coclauri, ce-a ieşit din duzina impusă… 🙂

Simtiri- duzina de cuvinte

prin viata

Mi te-ai lipit de suflet ca un melc

Ce-si poarta cochilia in tacerc,

Cuvintele-au tacut rostogolite-n baletuva,

Asteapta calme evadarea din etuva.

 

Mi-ai rascolit adanc intreaga liniste

Ca stalagmitele tasnind dintr-o saliniste,

Cu mii de brate– ntinse  radacinic,

Tristers, naivoriu, umbre ce rad cinic.

 

Mi-ai comprimat trairile-n storsada,

Ca un stelemn le-ai obligat sa sada,

In gheare prins-ai un firav voltalent,

Ciresenil viseaza sa zboare bivalent.

 

De-al tau vitriolimp cuvintele se sterg

Si linistea de umbre se desparte,

De pe poftaler trairile curg lent,

In dans se-nalta iar spre mai departe…

 

Ce-au scris veteranii ” duzinei„…

Duzina de cuvinte- ganduri

giulgiu

 

Stand in fata unui razboi de tesut cuvinte, mi-am ales urzeala din fir de borangic, pentru a fauri mandru giulgiu gandurilor mele.

Pornisera in mars fortat spre capatul lumii, pline de orgoliu si infatuare ca intr-o fantastica aventura.   Nu se lasau insotite de un recviem glorios, ci se zbateau disperate sa spuna mai mult, mai frumos.

Infinitul a devenit micincompatibil fiind cu linistea impusa.

Ajutata de afet, ochirea a fost buna… un zgomot infernal, nor de fum si apoi nimic… in sfarsit tacerea.

Scufundate in oceanul nesfarsit al nemuririi, imbratisate de ultimele raze de soare, s-au asternut docile, aici pe blog.

 

Tempus est dormire!….

 

Chiar daca nu fac parte din “familia duzinei de cuvinte”, am incercat sa particip si eu la aceasta…joaca.

O “duzina de cuvinte” in multe si minunate interpretari…

Ce au scris “veteranii duzinei” …