Scriitoarea

imagine:Pinterest

Nu sunt un scriitor. Cel puțin nu în această viață. Aș putea trăi doar cu dorința ca într-o alta să mă nasc cu acest har, să fiu mai consecventă. 

Nu sunt un scriitor. Nu unul de cursă lungă care să scrie pagini întregi, să citească, să corecteze, să o ia mereu de la capăt până când rândurile așternute devin perfecte, cel puțin în propria accepțiune.

Pot lăsa, uneori, cuvintele să curgă prin venele mele, să pulseze în ritmul inimii, să străbată epiderma ajungând la lumină, strigându-și propriul adevăr. Și atât. 

Pot să mă bucur, alteori, de o idee bună, ce pare a fi așa în acel moment pentru ca mai apoi să-mi apară ca banală. 

Nu sunt un scriitor. Pot doar să citesc ceea ce ei au scris, să-i admir, să-mi formulez propriile concluzii privitoare la ceea ce tocmai am parcurs și să le păstrez pentru mine.

Lectura mea trece prin suflet și mai puțin prin filtrul rațiunii. Nu vreau să emit păreri. Țin totul închis, cât mai adânc, până când logica ia locul simțirilor și le alungă în colțul lor liniștit. 

Trăiesc alături de personaje, le simt neliniștile și mă răzvrătesc în fața nedreptăților fatale. Las simțurile să filtreze tot ceea ce este necesar, fără a mă pierde în amănunte inutile. 

Nu sunt un scriitor.  

Împături cu mâini nesigure hârtia albă, simplă, pe care scrisese acele rânduri, în trei părți egale, astfel încât atunci când va fi scoasă din plic și  deschisă să fie accesibil începutul. Exact așa cum învățase la școală. Pentru că orice lucru are un început.

Își lăsă apoi privirea să se odihnească asupra pădurii ce se zărea prin fereastra întredeschisă, absorbind cu irisul senin, plin de nesaț, tot verdele acela crud care părea a poposi liniștit acolo , confundându-se cu el.

Ochii i se iveau curioși de sub cascada arămie, neliniștită, veșnic în mișcare, a părului sau plin de personalitate, ce cobora în bucle ușoare pe umerii rotunzi, mângâindu-i delicat. Umerii aceia ai unui copil bine dezvoltat datorită activităților fizice pe care acum îi ridică ușor în semn de nepăsare.

Scrisese scrisoarea aceea, așa, dintr-un imbold de moment, dar cui să o trimită? Oamenii nu mai scriu scrisori acum. Folosesec alte mijloace de comunicare mult mai rapide , mai moderne și mai eficiente.

În verdele senin al ochilor săi se iviseră umbre mici, semne de îngrijorare, pe care le alungă repede cu un gest nerăbdător al mîinii care parcă ar fi vrut să spună că nu are nicio importanță. Ideea ce îi venise în acel moment părea salvatoare.

Își va scrie săptămânal câte o scrisoare pe care o va lăsa în cutia poștală din vale, așezată chiar la răscrucea drumurilor.

Ea trebuia mereu să urce pentru a ajunge acasă, acest nou acasă pe care îl știa de o lună, pe care îl alesese pentru liniștea și depărtarea de orice altă locuință, pentru apropierea de pădure, de lumină, de aer curat.

Zâmbi cu încredere noii găselnițe și se relaxă gândindu-se că viața poate fi și frumoasă.

Aproape că uitase de ritmul tumultuos în care trăise timp de un an. Un an plin, întreg. Un an de la succesul fulminant pe care primul său roman îl cunoscuse. Î se prevăzuseră alte victorii cel puțin la fel de răsunătoare, dar ceva s-a întâmplat la un moment dat.

O fisură, undeva, care se lărgea pe zi ce trece amenințând să o absoarbă în întregime. Avusese inspirația de a se  retrage exact în ultimul moment, atunci când încă se mai putea salva.

Aproape că uitase.

Doar nopțile îi erau bântuite de lumina reflectoarelor, de întruniri, drumuri lungi cu mașina, din  goana căreia nu vedea mai nimic. Uitase să și respire, uitase să trăiască, uitase să fie ea și să facă tot ceea ce îi plăcea mai mult. Uitase.

Și-n visurile ei agitate părea că se afundă într-o apă tulbure. Deschidea atunci gura trăgând aer cu aviditate, ca pentru a se pregăti de scufundare și brațele le desfăcea larg, lăsându-le mai apoi să cadă inerte de-a lungul corpului știind că nu are de ce să se prindă. Singura salvare era ea însăși,  puterea ei de a rămâne lucidă. Se trezea  scăldată în sudori reci încercând să-și amintească unde se află și ce făcuse în ziua care  tocmai se încheiase.

Reclame

Amintiri pentru viitor

agenda

Îşi amintea cu oarecare nostalgie casa copilăriei sale, încarcătă de amintiri dragi, de culorile inconfundabile ale toamnelor târzii, de zilele ploioase petrecute cu fruntea lipită de geamul rece al ferestrei dinspre stradă, pândind venirea tatălui.

La orice zgomot inima îi pornea în pas alert, de parcă ar fi vrut să ajungă ea prima la poartă, pentru a primi îmbrăţişarea braţelor viguroase.

Încerca să numere stropii ce se prelingeau tăcuţi pe fereastră, gândindu-se că dacă ar fi reuşit cu siguranţă aşteptarea avea să-i fie mai scurtă.

Într-un târziu se ridica din locul în care veghease şi încerca să citească ceva, de fiecare aceeaşi carte, ce nu reuşea să-i stârnescă interesul, rămânând uitată într-un colţ, neterminată.

Pe masa din lemn masiv, din mijlocul sufrageriei, trona sfeşnicul acela masiv din bronz cu intarsii de fildeş ale cărui lumânări cu parfum de lavandă aruncau contururi nedesluşite pe pereţii zugrăviţi în cenuşiu de umbrele înserării.

Îşi aşeza tot timpul alături o farfurie cu turtă dulce, din care ronţăia cu poftă, privind cu ochi critic silueta ce i se dezvăluia în oglindă, promiţându-şi de fiecare dată că de mâine…

Screensaverul porni a intona acordurile unui cântec vesel menit să-i amintească începutul de weekend şi că iar făcuse ore suplimentare pe care nu i le va plăti nimeni. Deschise agenda, aceea pe care o numise „amintiri pentru viitorîncă din momentul în care o zărise pe rafturile librăriei şi îşi notă să caute cele două turturele ce an de an îi împodobeau bradul de crăciun.

Erau păstrate în cutiuţa cu minuni, ce-i adăpostea fărâme de amintiri, singurul obiect salvat din incendiul ce le mistuise casa şi în timpul căruia se alesese cu semnul acela, pe obrazul stâng, pe care îl purtase la început, ca pe un stigmat al neputinţei, făcându-o să se simtă bătrână.

Acum aproape că abia se mai zărea, conferindu-i o aură de senzualitate şi mister, iar ea era conştientă de asta când privea vreun bărbat în ochi, derutându-l cu seninătatea căutăturii sale.

Începuse să se vindece, semnul şi sufletul, reuşind a trece peste toate momentele neplăcute ce îi marcaseră existenţa.

Fredonând aceeaşi melodie ce o scosese din letargie, îşi luă pardesiul şi porni în pas de dans spre liftul ce o va duce mai aproape de forfota oraşului.

Tocurile îi răsunau cadenţat pe marmura rece, ca un adagio nesfârşit, părându-i-se bizar că nu-şi are alături partenerul de dans.

Ieşind din clădire fu întâmpinată de un aer rece, ce-i trimise un fior în tot trupul, limpezindu-i gândurile.

Inspira cu nesaţ parfumurile toamnei târzii încărcate de mistere, şoapte, bronz lichefiat, abundenţă.

Era o seară cu cer senin, iar stelele sclipeau parcă zâmbind unui nou început.

În minte îi încolţi un gând năstruşnic…

Imagine:

Aroma Orientului

Lumina timidă îşi risipise încercările de a pătrunde prin draperiile grele de brocart. Aerul era încărcat de aromele exotice, aproape palpabile ale fisticului, florilor de portocal, santalului, scorţişoarei, peste toate plutind inconfundabilă mireasma cafelei proaspăt râşnite, ameţitoare şi revigorantă.

M-ai prins de mână şi mi-ai promis că îmi vei purta paşii prin cartierele oraşului tău favorit ce se întinde pe malurile a două continente, vom colinda sub clar de lună  cafenelele ferite de ochii curioşilor şi-mi vei şopti stând relaxaţi pe perne mari de catifea, tu fumând narghilea, iar eu ronţăind bucăţele aromate de lokum, toate poveştile ştiute şi neştiute despre minunile ascunse într-o ceşcuţă.

okke7-250x250

M-ai alintat Arzum (dorinţă) şi mi-ai susurat în auz zi de zi cum din florile albe sub formă de ciorchine cu parfum puternic asemănător celui de portocal sau iasomie, sărutate  de razele blânde ale soarelui se nasc boabele magice mai întâi verzi, apoi galbene, roşii deschis şi apoi de un roşu intens asemănătoare cireşelor pârguite în toiul verii.

Mi-ai spus, într-o îmbrăţişare tainică, cu glasul încărcat de maturitatea toamnelor târzii cum miezul aromat e smuls din învelişul protector, ales cu grijă şi trecut prin multe cazne pentru a ajunge în final materia primă a cafelelor cu parfum de poveste orientală.  Mi-ai umplut fiinţa cu arome perfecte, gusturi neştiute, poveşti nemaiauzite şi şoapte cu aromă de Arabica.

Împreună am admirat moscheile ce păreau că se topesc în razele fierbinţi ale sfârşitului de amiază, dansând fantasmagoric în scânteierile aurii și am privit, înlănţuiţi, minaretele scăldate în luminile asfinţitului în care muezinii îndemnau, cu glas melodios, rugile să se înalţe spre cer. E destul să trăieşti o singură dată aceste minuni pentru a le purta în suflet întreaga viaţă.

Mi te-am numit Okum, padişahul meu, şi te-am citit în fiecare asfinţit la porţile orientului înecat în miresme.

Draperiile grele de brocart s-au mișcat pentru o clipă şi în aer se simțea, mai puternic, mireasma cafelei proaspăt râşnite, de parcă povestea se prinsese în faldurile materialului, pentru vecie. Priveam ceștile de cafea în nuanţe arămii de toamnă târzie, dar licoarea era cea care-și revărsa magia, adânc în mine și îmi doream ca ea să nu dispară. M-ai ghicit, dintr-o privire, am tresărit de aducerile aminte și m-am bucurat când mi-ai spus că în această dimineaţă, ai strecurat în deliciul înmiresmat ingredientul secret “iubirea ajunsă la maturitate” ce transcende viaţa, transformată de trecerea timpului în esenţa cea mai pură, asemeni boabelor de cafea.

De sânzâiene

dragaica

 

Se trezise la ivirea zorilor pentru a le culege încă pline de roua ce avea să le păstreze proaspete mai mult timp.

Ziua a petrecut-o citind despre sânzâiene, legende, tradiţii obiceiuri. Aflase astfel că era cea mai mare sărbătoare a verii, o sărbătoare păgână (avându-şi originea într-un străvechi cult solar) ce s-a suprapus peste cele creştine, fiind ţinută cu sfinţenie pentru sănătatea sufletului şi a trupului, pentru ca plantele şi toate vieţuitoarele să fie fertile.

În noaptea ce precede această sărbătoare se crede că se deschid cerurile, se petrec minuni, atât forţele binelui cât şi cele ale răului ajungând la apogeu.

Sânzâienele sunt preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile neumblate de om,  ce se prind în horă în puterea nopţii, cântând şi împărţind rod holdelor, apărându-le de grindină, aduc tămăduire bolnavilor şi înmulţesc păsările şi animalele. Cei ce au nenorocul să le zărească pot rămâne muţi, strâmbi la gură, sau chiar cu minţile rătăcite.

Din zâne bune ce aduc bunăstarea se pot transforma în Rusalii, împărţind boala şi chiar moartea (prin fulgerare) acelora ce nu le respectă sărbătoarea.

*

Aşezase cu grijă mănunchiul de flori sub pernă, pregătindu-se astfel pentru noaptea magică ce avea să urmeze.

Simţi de îndată o căldură parfumată învăluindu-l şi se cufundă într-un somn adânc.

Se făcea că se rătăcise într-o pădure deasă, întunecată, împiedicându-se în ierburile tot mai înalte, lăsându-se ghidat de un cântec ce se auzea din ce în ce mai clar. Zări  marginea unei poieniţe luminată de razele lunii, ce parcă presărase pulbere de aur peste întregul cuprins. Undeva, spre mijlocul acesteia, nişte făpturi diafane, se prinseseră într-un dans ritualic de început de lume, şoptind descântece pe o melodie nemaiauzită. În mijlocul lor, cea mai frumoasă împrăştia flori de aur şi argint ce se transformau în fluturi multicolori înainte de a atinge pîmântul. Avea un zâmbet cald ce-l fermecă pe dată. Degeaba încercase să se ascundă după trunchiul unui copac, Ea îl zărise şi-l învălui cu privirea-i de peruzea. Ar fi vrut să-i spună că e cea mai frumoasă, dar buzele întredeschise nu lăsau nici un sunet să se audă, gâtul îi era încordat dureros, trupul îi părea amorţit. Se simţi scăldat în râuri reci de sudoare, „sudorile morţii” gândi şi apoi se cufundă într-o toropeală adâncă.

*

Razele jucăuşe ale soarelui îi zâmbeau în ferestre anunţând o zi minunată. Se ridică să le deschidă, umplându-şi plămânii cu aerul răcoros al dimineţii, de parcă ar fi vrut să scape de o apăsare, de un gând stăruitor.

Printre florile multicolore din glastrele ferestrei de vis-a-vis îi simţi privirea de peruzea învăluindu-l.

Ar fi vrut să îi spună că e cea mai frumoasă…

 

Viaţa e frumoasă

 

papad

Îşi duse mâna tremurândă spre fruntea brăzdată de riduri adânci de parcă ar fi vrut să oprească goana nebună a gândurilor.
Întrezărea o fetiţă bălaie cu o rochiţică verde crud ca primele fire ale ierbii, brăzdată de un brâu cu păpădii pufoase, inocente ca şi chipul ei, ce muşca cu poftă dintr-o îngheţată cu fistic. Cosiţele blonde îi săltau pe umeri în ritmul paşilor ei zglobii. Din când în când zâmbea şi tot seninul părea să se fi adunat în privirile ei.

La câţiva paşi zăcea îngheţata strivită, transformată într-o pastă lăptoasă, sub razele soarelui dogoritor. Lacrimi mari i se adunaseră pe obraji, guriţa mică tremura într-un început de rictus, ochii senini începuseră a semăna cu cerul înaintea furtunii, iar obrajii îi deveniseră trandafirii.

Simţea şi acum gustul inconfundabil al fisticului, aroma lui întipărită în cerul gurii, iar măna i se relaxă, uitând tremuratul de acum câteva clipe, ridurile frunţii i se destinseră, ochii îşi recăpătaseră seninul de altă dată. Culese o păpădie şi la fel ca în zilele copilăriei suflă în coroana-i pufoasă, împrăştiind umbreluţele vesele peste tot.

În fond… viaţa e frumoasă !

 

Legenda peruzelei (amintirea)

O văzuse amestecată printre alte pietre de diferite mărimi şi culori, prăfuita, fără pic de strălucire şi totuşi o simţea emanând o energie binefăcătoare ce o atrăgea. A prins-o în căuşul palmelor şi atunci a ştiut că vor fi nedespărţite, că îi va afla povestea aşa cum a fost ea cu adevarat. A simţit-o pulsându-i în mâini, ca o vietate speriată ce ar vrea să plece şi totuşi să rămână pentru a-şi dezvălui secretele, pentru a se simţi protejată.

Înserarea îşi aşternea umbrele peste toată suflarea, iar ea, fata cu ochi mari şi luminoşi nu-şi putea descleşta degetele de pe piatra de care fusese aleasă, de parca o legătura tainică, ancestrală, le-ar fi unit, regăsindu-le.

Se simţea din ce în  ce mai molatică, alunecând spre visare, atrasă de o lume a fantasmelor. Nu opunea nicio rezistenţă, ba dimpotrivă, îi plăcea starea ce o cuprinse.

***

Cândva demult, pe când zeităţile locuiau pe pământ, în locul unde întinderea nesfârşită a apelor se uneşte cu infinitul de azur al cerului, se născuse o fiinţă cu ochi de un albastru nemaivăzut. Nu mică a fost bucuria parinţilor ce au exclamat în acelaşi timp Firusa (fericire) şi aşa i-a rămas numele.

Copila a crescut înconjurată de dragostea şi admiraţia celor din jur, ceea ce a ajutat-o să aibă un suflet bun şi să întoarcă înzecit sentimentele de care era înconjurată. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe pe ţarmul mării, lăsându-şi gleznele mângâiate de valurile înspumate, adâncindu-şi tălpile în nisipul umed ce îi da o stare de uitare. Visa cu ochii deschişi la un suflet generos ca al ei care să-i fie alături pentru totdeauna pe drumul vieţii. În acea seară asculta zbuciumul valurilor izbindu-se de stânci şi i se păru că nu doar acest zgomot se aude, ci încă ceva, ca o muzică divină  ce-i pătrundea în simţiri. În acea clipă ştiu că acel ce cânta atât de frumos nu putea avea decât un suflet bun şi ar fi vrut să se lase legănată de acele sunete pentru totdeauna. Din pricina înserării nu putu distinge cine cânta, dar îşi promise că numai acela ii va fi pereche pe veci. O lacrimă de fericire i se prelinse pe obrajii calzi şi căzu pe o piatră ce îşi schimbă culoarea în albastrul acela ce cuprindea în el seninul cerului de vară oglindit în valurile limpezi ale mării. Era prima ei lacrimă izvorâtă din preaplinul inimii. Luă piatra şi o strânse cu putere în căuşul palmelor, împrumutându-i din căldura sa, pulsând împreună în acelaşi ritm, regăsindu-se parcă, ducând-o cu ea oriunde, chiar şi in vis.

***

Soarele îi zâmbea în fereastră şi ziua ce începea se anunţa a fi una din acele zile reuşite.

Acum îşi amintea… era născuta din zei, purta în ea puterea lor de a renaşte iar şi iar, de a ieşi  victorioasă din orice încercare.

Culoarea ochilor de demult, ce rămăsese întipărită în piatra care purta numele fericirii, se schimbase, dar îi plăcea cum erau acum, fiind mai lumeşti, mai atrăgători.

peruzea

Somnul (peruzea)

Avea ochii blânzi  de căprioară rănită, iar părul purtând în el tainele nopţilor fără lună se ondula mângâiat de briza caldă. Genele lungi aruncau umbre înşelătoare peste obrazu-i palid, de care se aninau sclipirile diamantine ale picăturilor cu acelaşi gust ca al talazurilor ce se spărgeau de ţărm, aveau zbateri de aripi frânte în zbor.

Îl mai aştepta şi acum cu sufletul strâns la gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă nicicând. Ochii altădată însufleţiţi de dragostea ce i-o purta deveniseră reci şi goi, cu o căutătură aspră asemeni vântului ce ridica dune în nisipul timpului. Ascunsese în cel mai tainic colţ al inimii povestea lor de iubire înfăşurată în văluri luminoase de speranţă. Se născuse iar şi iar cu acelaşi dor mistuitor, trăind doar pentru clipa când se vor regăsi.

Nu-i lipseau niciodată brăţările cu intarsii preţioase ce-i acopereau în întregime incheieturile fragile, ca nişte cătuşe purtate de bună voie, pentru a-i reaminti, parcă, povestea peruzelei ce trona în mijlocul lor.

Ştia aproape totul despre acea piatră ce-şi trăgea denumirea din cuvântul persan firusa care însemna piatră a fericirii, sau din pirouzeh ce însemna victorie. Era una din cele mai vechi pietre semipreţioase cunoscute de om, purtată chiar şi de regina Egiptului –Zar- acum mai bine de 5000 de ani.

Aztecii credeau despre ea că ar proveni din lacrimile zeităţilor cereşti, iar persanii că s-ar forma din oasele celor care au murit din dragoste.

Denumită şi turcoaz după cuvintele franceze pierre turquoise (piatra turcească), datorită faptului că a fost adusă in Europa din Orientul Mijlociu (Liban, Iran) prin Turcia.

Purtată aproape de piele absoarbe energiile negative şi o serie de substanţe, îşi poate schimba culoarea, devenind ternă şi poate fi încărcată cu energii benefice de razele blânde ale soarelui de dimineaţă sau de la asfinţit.

Dar acum era mai hotărâtă ca oricând să-şi înfrunte destinul, să fie victorioasă în lupta aceasta nedreaptă cu soarta ce parcă nu voia să-i redea fericirea. Smulse piatra din filigranul fin ce o înconjura şi o îngropă adânc în nisipul umed. Apoi se întinse în leagănul valurilor care-i promiteau, parcă, să-i transforme aşteptarea într-o peruzea, pereche pe veci a celei ce tocmai îşi găsise sălaşul în pântecul cald al nisipului…

 

scoica