Cafeaua de dimineaţă

 

O să ne bem cafeaua împreună

În fiecare dimineață de acum

Pentru că-n această cană a rămas

Părticică din sufletul tau senin

Care colindă acum nestingherit.

Douăzeci de zile la porțile Raiului

Și alte douăzeci la cele ale Iadului.

Apoi se va înfățișa la Dreapta Judecată

De care va trece zâmbind ușor

Și ne va îndulci diminețile și cafeaua.

O sa ne bem cafeaua împreună

În fiecare dimineață.

 

 

Reclame

Drum lin, Elena dragă!

Am ajuns prea târziu. Nu mai erai acasă. Făcusei deja primul pas pe drumul spre cele veșnice. Crizantemele albe pe care le țineam strâns în mâna dreaptă mai purtau încă răcoarea dimineții. În cealaltă se încălzeau lumânările care aveau să-ți fie aprinse la căpătâi. Auzisem clopotul cu dangăt jalnic ceva mai devreme și m-am rugat în gând: Doamne, să nu fie pentru Elena!, dar era chiar pentru tine.

Te-ai stins ușor. Te-ai topit ca o lumânare care a ars doar pentru a-i lumina și încălzi pe cei dragi. Amintirea chipului tău frumos, a zâmbetului cald și privirii senine vor rămâne mereu în inimile noastre.


Revăd în gând clipa în care te-am întâlnit…
Purtai un costum roșu ce-ți evidenția trăsăturile, erai timidă, cu un zâmbet crispat întipărit pe buze din cauza necunoscutului ce ți se așternea în față, dar lumina din ochii tăi străpungea semiîntunericul încăperii. Și a fost bine. S-a înfiripat o prietenie trainică de-a lungul căreia s-au adunat bucurii și momente de neuitat.  Au trecut anii peste noi, dar tu ai rămas acelaşi om frumos şi bun.
Acum ai lăsat în urma ta tristețe și un gol ce nu va putea fi umplut niciodată de nimeni și nimic. Doar gândul că ai scăpat de chin și durere ne mai alină puțin. Așa cum zicea o prietenă de-a noastră: S-a îndurat Sfânta (Cuvioasa Parascheva) și a luat-o în paza ei.
Zbor lin printre stele, suflet frumos!
Dumnezeu să te odihnească în pace!

Cu Diana în vis

imagine: Pinterest

În camera Dianei era cald și bine, cu toate că o pâclă cenușie învăluia totul. Colțul în care ea se afla părea scăldat într-o lumină difuză. Își lăcuise unghiile cu o nuanță asemena celei a sticlei sablate, ireal de frumoasă. Era fericită și le admira în tăcere. M-am bucurat să o văd atât de mulțumită și atunci, în visul neașteptat prin care a ales să comunicăm, am știut că sufletul ei e liniștit, scăpat de orice griji și apăsări sau dureri, zburdând în voie prin locurile străbătute odinioară.

În fereastra slab luminată bat ramurile unui copac mişcate de vânt, ca o adiere, ca o urare de rămas bun rostită în şoaptă. Aş vrea să o alint, măcar din priviri, dar zidul de lumină ţesut în juru-i nu mă lasă. Aş vrea să fac doar câţiva paşi, pentru a mă apropia, însă vocea ei ca un murmur reuşeşte să mă ţintuiască în pragul încăperii, de parcă mi-ar fi spus că locul meu nu e acolo.

A lăsat în urma ei amintiri cu iz de poveste neterminată care pătrund printre noi, dintr-o altă lume, cu fiecare zbatere a unei aripi de înger, aducându-ne în suflet surâs de om drag, apropiat cândva, o mirare că toate par schimbate, sărăcite de încă o bucată de timp ce s-a scurs neştiut, parcă în zadar.

Au trecut deja două săptămâni de când a ales să treacă într-o altă dimensiune. Furia primelor momente de la aflare veștii pare să ardă mocnit, la fel și nedreptatea de a ne simți insignifianți, rămânând doar acceptarea tacită a faptului  împlinit. Aș fi vrut să aflu mai multe amănunte, să mai stăm la povești depănând amintiri, însă măcar știu că e bine acum, că și-a încheiat toate conturile cu viața, că spiritu-i este liber de a se bucura nestingherit, de a ne apărea în vise, nouă celor ce ne numim oameni, suflete zbuciumate.

Cuvintele-mi par goale, lipsite de sens, incapabile de a umple deșertăciunea rămasă, de a ajuta, de a aduce o alinare cât de mică.

I-a rămas sufletul pereche, pe care a avut șansa de a-l întâlni, îndurerat, dar asta e altă poveste.

Zbor lin, Diana, oriunde te-ai afla!

Ce s-a mai scris pentru jocul cuvintelor 151,cu aceeaşi duzină, găsiţi la Eddie în tabel.

Astăzi, Nichita…

Cu 33 de ani în urmă, la ora 2 după miezul nopţii de 12 decembrie, pleca spre o lume mai bună, El, Nichita Stănescu.

Ne-a lăsat mai săraci în gânduri şi simţiri, de parcă le-ar fi luat pe toate, neputându-se despărţi de ele.

Am putea doar să agăţăm cuvinte de un colţ de curcubeu şi să-i urăm: Zbor lin, Nichita, oriunde te-ai afla!

Nichita gând
Cuprins în cuvânt
Cu aer boem
Nichita… poem.

nichita

… şi unele din versurile ce m-au obsedat de-a lungul timpului…

Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

cântate de Nicu Alifantis:

Memento mori

Se păşea pe vârfurile picioarelor în interiorul încăperii ce adăpostea o parte din lucrările care făceau obiectul unei expoziţii, aşa, ca un omagiu pios adus celui ce a fost pictor Constantin Ciupercă.

autoportret

Am fost întâmpinaţi de un autoportret din care zâmbea cu seninătate, iar apoi am început să desluşim vocile, aproape şoptite, ale celor ce au avut doar cuvinte frumoase despre omul care a fost şi despre lucrările sale, diversificate ca temă, atent alese de persoane avizate, aşezate pe categorii: grafică, peisaje, natură statică, capete de expresie.

peisajnat statica1

Razele jucăuşe ale soarelui împrumutau lumini şi umbre, mai ales lucrărilor de grafică, dându-le sensuri noi, nebănuite.

grafic[

Într-un colţişor, ascuns parcă, zărisem „o lume întreagă într-o înghiţitură” aşa cum s-ar fi putut numi, pe loc, acea lucrare, fără a şti dacă titlul este potrivit, sau nu, cu ceea ce a vrut să exprime autorul prin ea.

915

De undeva, de acolo de sus, am fost priviţi cu un zâmbet ce ar fi vrut să ne asigure că totul este bine.

Nu îi plăcea să fie în centrul atenţiei, dar printre picturile sale, care exprimă atâtea emoţii, sentimente, amintiri dragi, se simţea în elementul său.

Acum pare că le ocroteşte şi este de acord să fie expuse ochilor curioşi ce până mai ieri nu le-au privit.

Mare parte din timp a acordat-o picturii bizantine, pictând biserici, neuitând pictura de şevalet atât de diferită faţă de ceea ce făcea în mod obişnuit.

Celor ce au făcut posibilă această expoziţie, respect, pentru că şi-au onorat promisiunea făcută în urmă cu un an.

pictura

Cuvintele sunt de prisos, emoţiile se schimbă în faţa fiecărei lucrări, vorbele rostite în şoaptă prind, parcă, alte înţelesuri, iar un îndemn pare să planeze asupra noastră : „Memento mori!”

peisaje

 

Cu gândul la Luceafăr

emin

Ce alt omagiu mai potrivit i s-ar putea aduce, decât cuvintele marelui Nichita?

Cum l-aş putea numi mai minunat decât cei  care l-au cunoscut şi iubit?

Rămâne în amintirea noastră, ca un pios moment de reculegere, pentru tot ceea ce a simbolizat, simbolizează şi încă va mai simboliza atât cât neamul acesta nu-şi va renega valorile autentice.

Au curs fluvii de cerneală, tot scriindu-se despre Eminescu, iar părerile privitoarea la viaţa, sănătatea mintală sau trupească şi modul în care a murit (sau a fost ucis), sunt împărţite.

Că s-a stins prea devreme, asta ştim cu toţii, că ar mai fi putut lăsa comori nepreţuite, încă multe altele alături de cele pe care le-a lăsat, că a avut o viaţă plină de trăiri de tot felul, în care a ars cu patimă, nu mocnit, ceea ce a dus după părerea unora la „un surmenaj cerebral, o oboseală precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”,  că a fost apreciat, adulat, invidiat, pe toate le-am aflat de-a lungul vieţii.

Acum nu ne mai rămâne decât să ni-l amintim ca pe adevăratul nostru „Luceafăr”, comemorându-l,  măcar în ziua în care, cu 166 de ani în urmă, lua fiinţă.

Una din poeziile sale, pe muzică, altfel decât romanţele.

 

Pictor Constantin Ciupercă pe ultimul drum

Pe 25 septembrie ar fi împlinit 55 de ani, dar se pare că DESTINUL a avut alte planuri pentru el. 

Născut  în judeţul Neamţ, „răzăş al lui Ştefan” aşa cum îi plăcea să se numească, a absolvit Arte Plastice în Bucureşti, la clasa Ion Moraru, atestat gr.III în pictura religioasă la Patriarhia Română, aducând lumină şi culoare nu numai în pictură ci şi în vieţile celor care l-au cunoscut.

S-a stins în somn, aprope zâmbind ca un copil fără griji, sfidând moartea cu seninătatea sa, la căpătâi străjuindu-i o candelă aprinsă.

IMG_20150509_124417_150

În atelierul său… picturi pe teme şi din perioade diferite, atrăgând atenţia ultimul autoportret, terminat în această primăvară, prin dimensiunile mult mai reduse şi culorile mai stinse, aproape sumbre. Pe şevalet schiţa unei icoane…

IMG_20150509_120259_677  IMG_20150509_124551_522

A fost condus pe ultimul drum de un sobor de 7 preoţi, familia îndurerată, rude, prieteni, cunoscuţi şi gândurile cernite ale celor ce nu au putut fi prezenţi.

Putem doar să mai sperăm că sufletul lui se va reîntoarce printre noi în aceeaşi combinaţie perfectă de bun simţ, generozitate şi talent.

Vei rămâne veşnic în amintirea celor ce te-au cunoscut şi în sufletele celor ce te-au iubit.

Să-ţi fie odihna veşnică!