Păcălici

De-o fi doar o păcăleală

Mi se pare amuzant  

Şi-o să ronţăi ciocolată

Într-un ritm mai relaxat.

Plină chiar de optimism

M-am apucat de jucat

Cu o undă de lirism

Jocul eu l-am atacat.

Partener aveam un june

Cam pictat, cam fistichiu,

Începuse chiar a spune

Că-i din fire cam zbanghiu.

Nu prea ştie a face farse,  

Pe pomeţi are pistrui,  

Glumele îi sunt cam stoarse

De umor, nu plac oricui.

I-aş fi oferit cadouri

Puncte, atu, nu gândiţi

C-aş fi cumpărat platouri,

Prăjituri sau biscuiţi.

Poate el să se încreadă

Că-i deştept, c-are lipici

Însă ştiu după o ocheadă

C-al său nume-i Păcălici.

Joc de cărţi, un privilegiu

La-ndemână, de ai umor

Poţi câştiga chiar şi meciul

Înaintea tuturor.

Nu am putut rata provocarea celor douăsprezece cuvinte (pacaleala, Pacalici, amuzant, optimism, pistrui, farse, cadouri, prajituri, carti, privilegiu, umor, ciocolata). Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină găsiţi la Eddie în tabel.

 

Gânduri de duzină

verde

Rămăsese, cumva, agăţată în lumea poveştilor, a copilăriei. Ştia că gândurile îi zburau ca nebunele în direcţii diferite, imaginile se succedau cu repeziciune, ca şi cum filmul ar fi fost dat pe repede înainte, neputându-le prinde în cuvinte şi oftă pentru a nu ştiu câta oară “Dacă ar exista un reportofon pentru gânduri!”

Realiză cât de importantă e viteza cu care tasta literele, atenţia la diacritice sau greşeli gramaticale, simţind cum gândurile scap din hăţişuri în timp ce ea se pierdea în atâtea detalii şi ar fi vrut să le poată aşterne aşa cum vin fără a se împiedica de atâtea amănunte minore. Sau poate că nu erau atât de nesemnificative, căci mult mai mult timp ar fi pierdut pentru a corecta ceea ce ar fi scris în grabă fără atenţia cuvenită.

Ar fi putut desena cu o carioca un personaj, întreaga poveste aşa cum o vedea în acele momente, mai apoi încercând să o descrie. Ar fi putut, poate, dacă ar fi fost înzestrată cu acest talent aparte, dar era sigură că această încercare ar fi avut aspect de caricatură şi concentrându-se la detaliile desenului ar fi pierdut, în mod sigur, firul poveştii. Această imprudenţă ieşea din discuţie.

În niciun fel nu era bine, soluţia salvatoare rămânea ascunsă, iar ele, gândurile, păreau să-şi urmeze nestingherite drumul lor fără contur.

Pot să înţeleg de ce un câine urlă

ca înnebunit la lună,

Pot să simt oricare floare cu mireasmă

De iubire şi de rouă,

Şi o energie pură, neştiută, deci astrală

Cum învăluie fiinţa, în spirală.

Pot s-aud vântul albastru rău bătând,

Prin unghere şuierând.

Însă nu pot înţelege cum  falanga

Unui deget inflamat

Poate pe-oricine să facă

A zbiera ca un turbat. 🙂

Gata, s-a dus pe copcă povestea ce i se creionase în minte, cu astfel de versuri fistichii, iar acum nu mai are niciun rost să continuie a-şi stoarce creierii în regăsirea ei. Ştia că ar fi modificată, dacă nu chiar schimbată total.

Şi ar fi putut creiona nişte « Excentricităţi în alb-roşu… ! »

Ce a mai ivit aceeaşi duzină de cuvinte (minoreimportantaimprudenta,  scapfalanga, inflamat, carioca, personaj , inteleg, filmul, turbat, astrala) sau tema săptămânii „ Excentricităţi în alb-roşu„, găsiţi, ca de obicei, la Eddie în tabel.

Povestitorul

 

18fa4b2dbc02881c945698f51a1d7f93Sunt povestitorul hoinar
De prin stele mi-adun
Gând pribeag, gând de jar
Care nu-i încă scrum.
Am păţit multe-n zori
Când pe cerul arzând
Se adună din nori
Cântecul suspinând.
Mulţumire-am avut
Printre zâmbete calde
Ce s-au strâns neştiut
În buchet, colonade.
Nu e musai să ştiu
Ce în viaţă se spune
Despre tot ce e viu
Sau e o pasiune.
Catastrofă am văzut
Unde nu e iubire,
Chip pustiu suspinând
După vreo amintire.
I se spune sistemul
Cel de azi, de valori,
Ce te prinde, iar sternul
Ţi-l preface-n fiori.
Am surprins chiar călare
Pe un roib zburător
Povestiri cu mirare
De om viu, nu decor
De chirpici sau hârtie
Amintind de o scenă
Simplă butaforie
Ce se pierde-n arenă.
Am salvat chiar un suflet
Al celui mai bun amic
Afectat de-un pamflet,
Transformat în nimic.
Înarmat până-n dinţi
Cu poveşti despre viaţă,
Despre psihic, credinţi
Ce minuni te învaţă,
Ştiu doar să dau un sfat
Chiar de nu e nevoie
Povestind repetat
Cu a mea bunăvoie.
Iau totul în serios
Nu ca pe o distracţie
Ce te prinde frumos
Într-un cerc de atracţie.
Sunt doar povestitorul
Care umblă hoinar
Ascunzând tot umorul
În al său buzunar.
Să nu-l ningă  tristeţea
Ce încă nu s-a depus
Ca o zgură-n reţea
Când se cerne de sus.

Cei ce s-au jucat pe aceeaşi temă a săptămânii „Povestitorul” sau cu aceeaşi duzină de cuvinte (sfatpatit, distractie, multumire, musai, sistemul, amic, inarmat, salvat, calare,  psihic, catastrofa) şi-au aliniat scrierile la Eddie în tabel.

Imagine: Pinterest

Mai aproape de pol

pinterest-1 Da, știu că șansele sunt aproape inexistente, dar am pornit, totuși, să te caut, orbecăind prin albul strălucitor. La fiecare colț de stradă întâlneam alt zâmbet, altă uimire, alt început și atunci m-am rătăcit printre ele lăsându-mă furată de vraja lor.

Chiar şi umbrele tăceau pitite după stâlpi de telegraf, dându-le de gol doar licărul din priviri.

O altă stradă, un alt colţ, o altă poveste.

De niciunde răzbătea o larmă asurzitoare, iar drumurile toate duceau într-acolo .

Un zâmbet mi-a prins mâinile reci între ale sale. Mă privea atât de adânc încât mi-a fost teamă să îl refuz şi, atunci, mână în mână, am ajuns la locul cu pricina. O insulă a zburdălniciei şi veseliei fără graniţe, ai cărei locuitori nu aveau habar de vreo responsabilitate şi nici nu căutau vreun pretext pentru a fi prea scorţoşi.

Mi se părea amuzant să privesc acel grup de copii, parcă veniţi din alte galaxii, toţi acoperiţi de mantii strălucitoare, purtând coroniţe şi baghete magice, cuprinşi de importanţa momentului, crezându-se magi sau magicieni, începând să povestească, toţi în acelaşi timp, cu mare pasiune, despre miracolul din anul cel nou. O ceată animată de pitici însufleţiţi, a căror voci deveniseră din mici mari, vrând să-şi dovedească înţelepciunea  mai presus, chiar, decât buna înţelegere dintre ei care, acum, părea pierdută. Gălăgioşi, au dispărut care încotro, vociferând continuu. Odată cu ei au luat toată voiciunea ce domnise la acea răspântie de drumuri.

Din nou, paşii tăcuţi se îndreaptă spre nicăieri.

Umbrele par să prindă curaj, înmulţindu-se, aruncând licăriri stranii în întunericul străpuns uneori de razele palide ale unui felinar.

O melodie cunoscută sparge cadenţa liniştită a paşilor nesiguri.

Aş fi putut să dansez, să mă bucur de mirosul de gogoşi vanilate ivit de niciunde, să trăiesc minunea copilăriei adusă în cale de o ceată gălăgioasă, să-mi înfing dinţii cu poftă în tarta aceea fragedă cu fructe pe care o lăsasem într-un colţ al mesei.

Aş fi putut să râd, să fac un om de zăpadă mai mare decât mine, să mă aflu cât mai aproape de pol, acel pol al copilăriei, fără reguli ce nu pot fi încălcate sau inhibiţii.

Aş fi putut…

Cei care s-au mai jucat pe aceeaşi temă, folosind aceeaşi duzină de cuvinte (amuzant, anul, magi, stralucitoare , minunea, frageda , gogosi, responsabilitate, povesteasca, pasiune , intelepciunea, coronite) şi-au aliniat scrierile la Eddie în tabel.

imagine: Pinterest

Clepsidra timpului

 

clepsidraÎncercase să-şi ascundă durerea pe care o percepuse atunci când realizase care îi era adevărata vârstă, pe care, ce-i drept, nu o simţea.

Unde zburaseră atâţia ani, splendoarea tinereţii, misterul clipelor fără umbre de resentimente?

Pe unde se rătăciseră altruismul, mâna întinsă întru ajutor fără a aştepta recompense, puterea de a muta şi munţii din loc pentru a împlini ceea ce îşi dorea ?

Cât de uşor putuse exclama cândva ador, simţind într-adevăr asta, iar acum cât de îndepărtat şi străin i se părea acest cuvânt, de parcă un imens burete- asemeni celui galben-cenuşiu, poros, prin de praf de cretă cu care în copilărie stregea tabla atunci când îi era rândul- ar fi voit să-l şteargă definitiv din vocabularul său.

I se părea imposibil ca asta să se întâmple, dar iată că se întâmpla.

Din ce în ce mai des uita cuvinte, nume, denumiri.

Din ce în ce mai des îşi dădea seama că toate obiectivele propuse, la fiecare început de an, fuseseră bifate în cea mai mare parte a lor, dar că, acum, rezoluţiile nu-şi mai aveau rostul, deoarece vor fi amânate, iar şi iar, până când vor fi lăsate de izbelişte, aşa cum se tot întâmpla în ultimii ani.

Realiză asta calm, la rece, de parcă o pâclă care îi învăluise memoria, în ultima vreme, se ridicase lăsând în urma ei o claritate de cleştar.

Curios lucru, se trezi făcând un gest nervos cu mâna mătrăşind, parcă, gândurile supărătoare ce nu-i dădeau pace.

Amintirile aveau un farmec aparte, dar acum nu-şi aveau rostul.

Nu părea a-i displace mobilizarea ce trebuia să aibă loc, nici părul argintiu care-i împodobea tâmplele. Ar fi trebuit să fie mândră că anii trecuseră cu blândeţe pe lângă ea, că, exceptând perioada aceea cuprinsă de negură, era puternică, aşa cum fusese tot timpul, iar asta o ajutase să treacă cu bine peste toate încercările la care viaţa o supusese de-a lungul timpului.

Se anunţa a fi un an al noilor începuturi şi fiecare început are un farmec aparte.

Un nou început în care ar fi putut răsturna clepsidra timpului, întorcând trecerea acestuia în favorea ei, profitând din plin de înţelepciunea dobândită, de cunoştinţele asimilate, de puterea de a accepta totul aşa cum vine.

Se vede treaba că era timpul clarificărilor, împăcărilor cu viaţa însăşi, a repaosului acela în care va sta faţă în faţă cu însăşi adâncurile fiinţei sale, lăsând spre sedimentare răzvrătirile, lupta, căutările, acceptându-şi alegerile fără a le clasifica în bune sau rele, fără a le judeca, doar primind ceea ce îi va ieşi în cale, trăind.

Clepsidra timpului… Un nou început…

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă, folosind aceeaşi duzină de cuvinte (durerea, misterul, ador, splendoarea, imposibil, rasfatate, farmec , curios, matrasind, argintiu, displace, treaba) găsiţi la Eddie în tabel. 

imagine: Pinterest

Magia sărbătorilor

sarbatori

 

Toată agitaţia din ultimele zile părea să fi stors de vlagă pe toţi cei din jur.

Planeta întreagă cred că ar fi strălucit misterios, la o vedere din spaţiu.

Timpul părea că goneşte mai iute decât de obicei, lăsând în urma sa nedumeriri. Minutele, orele chiar, se transformaseră în clipe ce aduceau tot mai multă nerăbdare, a ceva ce trebuia să se întâmple, negreşit şi fiecare părea că ar căuta ceva greu de găsit.

Prin buzunare mai rămăseseră doar câteva monede strălucitoare ce, parcă, făgăduiau dorinţe împlinite.

Crăciunul era la un pas distanţă de căsuţa lor care fusese împodobită cu instalaţii strălucitoare, dându-i un aer feeric.

Noaptea coborâse brusc, iar Moş Ene o îmbia la visare.

În mintea ei de copil se născuse, totuşi, o dilemă. «Oare cineva le va aduce brăduţul împodobit şi darurile?!? Acel cineva, e chiar Moş Crăciun sau… », însă întrebările îi rămăseseră fără răspuns căci somnul o purta pe aripi largi de visuri multicolore.

A doua zi părea că încă mai visează. Moşul fusese darnic, mai darnic decât sperase, căci îi adusese tot ceea ce îşi dorise, şi încă ceva pe deasupra. Pe una din crenguțele bradului, printre decorațiunile strălucitoare, regăsi brățara aceea roșie, cu cinci rânduri de mărgeluțe din coral, pe care o crezuse pierdută definitiv datorită închizătorii cu magnet care îi dăduse atât de furcă. Fusese dispărută de la sfârșitul iernii trecute și își pierduse speranța de a o mai găsi, iar acum stătea acolo în fața ei, bucurând-o nespus. Un zâmbet fericit i se întipări pe chip, părând că nu avea să o părăsească prea curând.

Doar ceşcuţa plină cu cacao fierbinte şi aromată pe care o strângea între palme o ajuta să înţeleagă că nu visează, transmiţându-i o căldură parfumată exact atunci când credea că nu s-a trezit încă.

Se refugiase în bula ei magică de fericire şi ar fi răspândit în juru-i toate aceste trăiri ce o încercau, doar doar or ajunge şi la cei mai puţin norocoşi.

Afară  ningea ca şi cum se pornise Potopul, un potop alb, strălucitor, cu vise împlinite.

Din oaza aceea de calm şi linişte, privind la ambientul, oarecum demodat, ştia că primise un dar de preţ, unul atipic, nefiind de natură materială, realizând că sărbătorile nu sunt neapărat despre cadouri, podoabe şi alte accesorii, ci despre clipele acelea împodobite cu magia căldurii sufleteşti, a celor dragi alături, a înţelegerii din priviri fără prea multe vorbe sau gesturi inutile.

Îi era bine, tare bine şi ar fi dorit ca întreaga lume să aibă parte de aceleaşi momente preţioase.

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte (dilema, instalatii, planeta, demodat, Potopul, Craciunul, oaza, atipic, buzunare, agitatia, goneste, cauta) , găsiţi la Eddie în tabel.

imagine: G+

 

 

Intuiţie sau raţiune?

curcubeu

Cred că gândurile nu au nevoie de nici un îndemn atunci când se hotărăsc să hoinărească dezlegate prin toate ungherele minţii.

Uneori sunt dictate de raţiune, aceea care le încorsetează să facă aşa, să fie altfel, într-un anume fel, că ar fi mai bine cum crede ea.

Se revoltă?

Spun că nu ar face aşa cum e mai bine?

Da. De cele mai multe ori.

Demonul acela care stă la pândă în orice colţişor mai întunecat se zbate să iasă la iveală, ori de câte ori are ocazia, iar raţiunea are de dus o luptă, poate chiar un adevărat război, pentru a izbândi.

Dar ele se vor libere, fără constrângeri, chiar şi în bătăliile pe care sunt nevoite a le duce, vor să simtă libertatea de mişcare, spaţiul fără limite, zborul cu aripi de mătase, nu cu acelea dintr-o ceară care se va topi în apropierea oricărei surse de căldură.

Alteori obosesc. Ar avea nevoie de alinare, blândeţe, încurajări, clipe de răgaz în liniştea deplină, căldura şi binecuvântarea pe care le pot afla doar într-un teritoriu sacru,  acela din centrul fiinţei care atât de greu se lasă deschis.

Prind nuanţe de castane arămii coapte sub învelişul acela ţepos ce pare un arici supărat, parfum de pământ reavăn şi ierburi uscate, împrumutate dintr-un flacon uitat deschis care-şi revarsă miresmele ca o halbă umplută în grabă cu revărsări de spumă catifelată, doar doar vor putea să convingă fortăreaţa în a-şi desfereca porţile încătuşate.

Deghizarea fiind deplină, înduplecarea le reuşeşte căci, cine ar putea rezista în faţa unei asemenea ispite?!?

creioane-colorateDe cele mai multe ori se folosesc de culori, dar nu oricare, ci acelea izbucnite din miezul fraged al unor creioane, împrumutând nuanţe de curcubeu, lăsând totul fără etichetă, într-o învălmăşeală teribilă, o abrambureală lipsită de orice logică, al cărui rost doar sufletul îl ştie.

Acela pare a fi timpul intuiţiei, un segment de veac petrecut în deplinătatea acordului dintre zbatere şi calm, echilibrul perfect între simţuri şi spirit, înţelepciune şi patimă, ca un miez perfect copt al unui fruct de avocado cu toate binefacerile lui.

În aceste momente totul e lipsit de vreo defecţiune, perfect fiabil, ardoarea înfruntărilor se îndulceşte în tuşe perfecte de împăcare cu sine, cu centrul fiinţei, cu întreaga lume.

Nu mai are loc nici o contrazicere, orice discuţie încetează, oricare răzvrătire pare inutilă.

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă, folosind aceeaşi duzină de cuvinte (indemn, discutie, castane, creioane, halba, flacon, teritoriu, blandete, defectiune, avocado, eticheta, fiabil), găsiţi la Eddie în tabel.

Imagini: Pinterest