Încorsetări. Prea strâns legaţi de anumite tipare

Şi uite-aşa izbucneşti necontrolat, încorsetat de o cutumă sau alta, în clipa când comportamentul de copil ce se-ndreaptă spre adolescenţă, care nu şi-a găsit încă rostul, tatonând neştiutor, îţi devine neînţeles. Îţi vine să exclami „Pe vremea mea!…”  şi nu găseşti suficiente cuvinte clare, adevărate, care să convingă că statul lipit de monitorul calculatorului sau touch-ul telefonului, ore în şir, prea multe, nu e benefic.

Ai vrea să-i spui că mult mai bine i-ar face socializarea cu alţi copii de vârsta lui, nu on line, joaca, alergatul, mersul cu bicicleta sau chiar o simplă plimbare, într-o zi însorită aşa cum este cea de astăzi, prin parc, respirând aer  curat, bucurându-se de natură.

Nu ştii în ce categorie poţi încadra aceste porniri şi-ţi pare o risipă imensă a calmului ce te stăpânea cu câteva momente în urmă. Este o păcăleală de neconceput petrecerea timpului în acest fel. Ştii că şi tu o faci, dar nu pentru o perioadă atât de îndelungată sau atât de des şi-ţi dai seama de puterea pe care o are exemplul dat.

Te-ndrepţi fără să vrei spre o zonă sensibilă în care nervii ajunşi la paroxism tind să-i transmită şi lui aceeaşi stare. Şi i-o transmit. Ai vrea să-i insufli tărie de caracter, un dram de organizare înţeleaptă a timpului, pe categorii: şcoală, teme, învăţat, timp liber, joacă şi peste toate astea bucurie, copilărie ce trebuie trăită la vremea ei.

Ai putea să-i spui că o să-i fie mai uşor în viaţă, atunci când are un crez, o cale mai lină de urmat, dar taci şi asta duce la o ruptură, la închiderea în camere separate, muţenie. Mai bine aşa, decât strigăte şi reproşuri, ca-ntr-un pictorial nereuşit, caragialesc.

Să-i spui o părere, a ta, proprie, e tardiv acum şi-aştepţi îngândurat să se destindă atmosfera. Ai putea face o paralelă între copilăria ta şi a lui, dar crezi că deja a auzit-o de prea multe ori şi i-a ajuns. Să te calmezi e cel mai bun lucru, să-i spui că îl iubeşti, să-l îmbrăţişezi cu drag şi să-l convingi că tot ceea ce faci e spre binele său.   

Asta ar putea fi o victorie. 

 

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte (categorie, parc, paroxism, cutuma, pacaleala, risipa, crez, pictorial, zona, paralela, victorie, parere) găsiţi la Eddie în tabel.

Anunțuri

Zâmbetul unui spirit rebel

imagine: Pinterest

După îndelungi căutări fusese găsit şi scos în lume ultimul rătăcitor sihastru.

Avea un zâmbet clar, o anumită blândeţe imprimată pe chip de viaţa aceea petrecută în tăcere, iar în priviri i se putea citi o anume inteligenţă nativă. Mulţi credeau că a dus o viaţă tristă, dar el ştia că, în esenţă, chiar şi atunci când eşti cu cineva sau în mijlocul mulţimii tot singur eşti.

Doar pe tine te poţi baza. Doar la tine poţi găsi sprijin şi ajutor. Nu ai ce face. După ce reuşeşti să afli asta şi să o înţelegi, singurătatea poate deveni o alegere. Nu mai ai nevoie de o altă voce, reală sau nu, care să-ţi transmită un anumit mesaj atemporal. Capeţi o anumită siguranţă în gesturi, în atitudine, ţi-e suficientă o clipă de tăcere care se poate prelungi atât cât vrei tu sau chiar la nesfârşit. Ţi-e bine cu tine şi cu gândurile tale pe care le auzi din ce în ce mai clar, iar forfota şi alergarea după lucruri efemere îţi devin străine, cu totul.

Ceasul nu îţi mai arată ora, o oră oarecare care-şi pierde valoarea, însemnătatea şi atunci poţi renunţa cu uşurinţă la el. Redevii copil ori de câte ori vrei să o faci, sau, mai bine zis, redescoperi copilul acela interior care, până atunci, aşteptase resemnat să-i acorzi atenţia cuvenită. Lumea privită prin ochi de copil are întotdeauna o altă valenţă, o altă dimensiune, culori şi sunete mai puternice, emoţii mai vii, mai sincere, mai autentice.

Ţi-e bine aşa şi starea aceasta ai vrea să dăinuie la nesfârşit. Reuşeşti să o porţi cu tine, să o ţii aproape de suflet atâta timp cât vacarmul exterior nu te ajunge. Revezi cu ochii minţii toate acele cărţi citite cu sufletul la gură, care te-au purtat prin atâtea şi atâtea lumi, iar zâmbetul prinde a înmuguri timid, la început, pentru ca mai apoi să aibă tot mai mult curaj, punând stăpânire pe întreaga ta fiinţă. Şi ce bine e să zâmbeşti prin toţi porii!

Poţi fi smuls, cu brutalitate uneori, din starea aceasta de autosuficienţă şi trimis înapoi în lumea prea grăbită pentru ritmul tău, prea avidă de senzaţional şi efemer, iar zâmbetul se stinge, puţin câte puţin, lăsând în urma lui o grimasă, falsă amintire a ceea ce a fost.

Şi toate merg mai departe, într-un iureş care te absoarbe zi de zi, făcându-te să uiţi care sunt cu adevărat valorile de care sufletul tău are nevoie pentru a zâmbi. Te încăpăţânezi să regăseşti starea aceea perfectă şi, poate, pentru scurt timp, reuşeşti. Apoi, îţi dai seama că timpul nu poate fi oprit, că nu tu eşti stăpânul său, oricât de mult ai încerca să-l amăgeşti.

Viaţa dăinuie. Găseşte mereu o cale să perpetueze.

Ultimul rătăcitor sihastru a fost scos în lume, iar chipul său radia de zâmbet. Zâmbetul unui spirit rebel.

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte (voce, mesaj, atemporal, siguranta, clar, blandete, tacere, minute, inteligenta, carti, ora, copil) sau pe aceeaşi temă, găsiţi la Eddie în tabel.

Când soarele zâmbeşte

imagine: Pinterest

Rămăsese dusă pe gânduri în faţa ceaiului ce-şi împrăştia mireasma din ceşcuţa albă cu dungă aurie, preferata Elenei. Elena era prietena ei de care, acum, o despărţeau mii de kilometri, dar asta nu o împiedica să-şi amintească zilnic privirea ei albastră, luminoasă, zâmbetul senin şi faptul că acele ceşti din porţelan alb cu dungă aurie i se păreau un adevărat rafinament, în materie de servicii pentru ceai sau cafea, de aceea le şi cumpărase. Cu gândul la ea.

imagine:

Temperatura din termometre crescuse simţítor faţă de acum două-trei zile, când, se anunţase un fenomen unic în ţară, cel puţin de când se ştia ea „zăpada portocalie”, fenomen datorat unui ciclon puternic care ar fi adus praf saharian asupra sudului ţării.

Ştirea aceasta o pusese pe gânduri şi şi-ar fi dorit, măcar pentru câteva ore să se afle în una din zonele menţionate a fi afectate de acest fapt neobişnuit.

„Dar dacă nu e să fiu acolo, nu e. Mă voi mulţumi cu imaginile de pe siteuri sau de la ştiri.” îşi spuse în timp ce storcea gânditoare câteva picături de lămâie în ceaiul aburind parfumat.

Rămăsese conectată, cumva, la povestirea unui scriitor cunoscut care aducea cu ea arome de mir, aer sărat cu mireasmă de mare, mai puţină cramponare de  realităţile zilnice, dintr-o epocă ce avea un fel de a fi mai liber, necenzurat, plin de o altă bucurie de a trăi tot ceea ce viaţa aduce în cale.

Şi-ar fi dorit să fie putut da timpul înapoi, să se fi aflat într-un salon în care s-ar fi desfăşurat o seară literară obişnuită, fără prea mari rigori artistice, cu prieteni buni alături şi discuţii elevate pe marginea scrierilor vremii. Şi aerul acela greu de parfumuri orientale şi miros de ţigări de foi sau tutun bun, muzica în surdină, ţinutele elegante şi toate celelalte detalii, mai mult sau mai puţin semnificative, ar fi putut alina dorul neostoit de preaplin sufletesc.

Se agăţă de imaginea aceea ca o bărcuţă de hârtie aflată în derivă ce îşi opreşte trecerea prea iute peste valurile învolburate datorită unui pai nesemnificativ aflat chiar atunci, la momentul oportun, în cel mai potrivit loc.

Visă aşa o vreme, fiind adusă la realitate de o rază jucăuşă care se încăpăţâna să-i tot intre în ochi, scimbându-i percepţia culorilor, oricât de mult şi-ar fi schimbat, în mod involuntar, poziţia capului. „Hmm, nimicuri!” mormăi ca pentru sine, realizând în acelaşi moment că începuse să se plângă tot mai des şi să găsească în orice cusururi, exact ca o băbuţă veşnic nemulţumită.

Tot aşa îi răspundea şi fiul ei atunci când era la grădiniţă, iar ea îl întreba curioasă ce mai făcuse peste zi. „Hmm, nimicuri!”şi  zâmbi, amintindu-şi.

Raza aceea de soare, încăpăţânată, reuşi să o facă a -şi schimba dispoziţia şi a înţelege că viaţa e nespus de frumoasă, plină de binecuvântări care se ivesc la tot pasul, doar să avem timpul şi prezenţa de spirit de a le descoperi, adunându-le în albumul cu clipe magice.

Ce s-a mai scris cu aceleaşi 12 cuvinte impuse (temperatura, lamaie, scriitor, mir, putina, salon, alina, pai, epoca, liber, aer, mare) sau pe aceeaşi temă, găsiţi, ca de obicei, la Eddie în tabel.

Secunde de rătăcire

Uneori pare necesar a pierde calea. O pierdem pentru ca, mai apoi, să o regăsim. O regăsim pentru a o rătăci, din nou şi oricâte măsuri de precauţie ne-am lua nu reuşim a ne pierde mereu.

Stăm şi privim la un lucru ştiut, gândindu-ne la tot ceea ce putem lăsa în urmă. Ne împăcăm cu gândul că putem porni pe un alt drum. Putem doar să tragem aer în piept şi să pornim din nou, indiferent unde ne va duce viaţa.

Asta se întâmpla şi cu ea. Trecea prin una din acele stări confuze în care totul părea să-şi fi pierdut contururile obişnuite, sensurile veritabile. Ţinea în mână o tabacheră cu monogramă, rămasă de la el, ca zestre,ar fi putut zice, şi un monoclu ce ieşise de multă vreme din uz, uitat într-un sertar care rămăsese nedeschis. Până astăzi. S-ar fi putut ascunde în el multe comori pentru un suflet neconsolat, aşa că se hotărî să mai scotocească puţin.

Mai găsi acolo o integramă, începută şi neterminată. Nici măcar un singur careu nu era complet, iar asta şi caligrafia ar fi putut spune multe despre persoana care încercase a le dezlega misterul. Însă acum chiar nu era în dispoziţia necesară pentru a face pe spioana.

Cu un aer stingher cotrobăi cu înfrigurare în toate colţurile sertarului. Era sigură că ar trebui să găsească ceva mult mai interesant, dar obiectele care păreau aruncate într-o doară acolo, nu mai ofereau nicio surpriză pentru că rămăsese doar un capăt de creion, neascuţit şi ceva ce începuse a străluci în momentul în care îşi mişcă puţin capul, cu un gest nemulţumit, lăsând astfel să treacă o rază de soare răzleaţă spre interiorul acela prăfuit.

Începu gestul de a întinde mâna spre acel obiect, dar acesta rămase neterminat pentru că şi-o retrase speriată în momentul în care auzi fluieratul insistent al ceainicului uitat pe foc.

imagine: Pinterest

Da, era ora ceaiului, momentul favorit al oricărei zile care nu era amânat sub nici un pretext. Aproape că începuse a alerga, îndreptându-se spre locul din care se auzea sunetul strident. Opri focul, puse pliculeţul aromat, de ceai verde cu iasomie, la infuzat în ceşcuţa albă cu o dungă fină aurie, preferata Elenei şi ca aflată în transă, atrasă de o forţă necunoscută se întoarse la sertarul a cărui enigmă nu fusese dezlegată, încă, mormăind ca pentru sine: „ceaiul mai poate aştepta si aşa e prea fiebinte”.

Soarele strălucea din ce în ce mai puternic, iar lumina lui dădea contururi noi obiectelor, făcând ca bucăţica metalică din interiorul sertarului să capete noi scânteieri. Abia atunci o străfulgeră un gând. „Sertarul ar putea avea fund dublu”, ceea ce se dovedi adevărat în momentul în care atinse pârghia micuţă, metalică.

Ieşi la iveală un teanc de hârtii îngălbenite de vreme printre care descoperi o patalama care atesta faptul că un anume Costache Ionescu era licenţiat în drept, o poză-bust a unui domn foarte scorţos ce-şi purta ochelarii demodaţi cu un aer stingher stând alături de o doamnă pe ai cărei umeri strălucea o capă de hermină. Fracul lui ar fi putut trece drept elegant şi astăzi, iar rochia ei, de o fineţe aparte, în mod sigur ar fi foarte apreciată. Păreau gătiţi pentru un banchet , dar aerul lor era foarte glacial, în ciuda zâmbetelor de complezenţă, de parcă petrecerea ar fi avut loc pe o banchiză şi  locul de desfăşurare ar fi fost anunţat cu doar câteva momente înainte.

Dezamăgită lăsă obiectele să cadă exact în locul din care le luase şi se întoarse la ceaiul şi prăjiturelele cu migdale care o aşteptau în bucătăria luminoasă.

Păi cum să nu fii dezamăgită când descoperi obiecte fără valoare ale unor necunoscuţi în loc să dai de vreo moştenire, ceva. Dar dacă… ?!?

Putem doar să tragem aer în piept şi să pornim din nou, indiferent unde ne va duce viaţa, independent de surprizele ce ne apar în cale.

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă sau cu cele 12 cuvinte (monograma, spioana, zestre, integrama, banchet, banchiza, monoclu, stingher, patalama, tabachera, capa, bust) găsiţi la Eddie în tabel.

Parfumul iubirii

Pinterest

Rămasă lângă călimara din cristal, ce reflecta jocuri de lumini şi umbre pe pereţii îmbujoraţi de atingerea asfinţitului, pana boantă, de ascuţirea căreia nu se mai ocupase nimeni în ultima vreme, se simţea stingheră. Ar mai fi vrut să alerge pe foile goale, purtată de aceeaşi mână fină, ce îi împrumuta cu fiecare atingere mireasma unei livezi înflorite, cu arome de portocal, muşchi umed, proapăt trezit la viaţă din negura iernii şi adieri calde de miere topită, ambră, vanilie, cu o fugară urmă de piele abia tăbăcită.

I se făcuse dor de serile de poveste în care parcă citea gândurile celei care o purtau în înfloriri maiestuoase ale literelor ce se iveau din joaca lor comună. Şi tare-i mai erau dragi acele clipe!

Trecuse prea mult timp de când învăţase a scrie, mai apoi a citi gânduri, valsând cu pas cadenţat peste mătăsoasele pagini pe care se amestecau uimiri şi bucurii, suspine şi certitudini, într-o adevărată declaraţie de iubire a lumii, a oamenilor, a vieţii însăşi.

Desenase toate acestea cu litere egale, măiestrite, curioase şi cuminţi în acelaşi timp, umpluse zeci de pagini cu fiecare trăire de moment ori amintire dragă.

Aştepta mângâierea ştiută ca pe o binecuvântare, ca pe un îndemn de a merge mai departe, de a crea mereu tot mai multă lumină şi frumuseţe în jur, percepând-o ca pe o înnoire a jurămintelor de fidelitate şi uniune la fiecare răsărit.

Şi lipsa aceea din ce în ce mai pregnantă îi da fiori reci, ca şi cum pânza cenuşie a uitării s-ar fi aşternut peste tot ceea ce-i fusese drag, peste bucurii şi amintiri.

Îi rămăsese viu, însă, parfumul, miresmele cunoscute ce vor dispărea doar odată cu ea.

Era parfumul iubirii, impregnat adânc în toată alcătuirea ei plăpândă, singurul care o mai făcea să simtă că încă nu e prea târziu, că totul mai poate fi reluat, dus la stadiul de împlinire fericită a  oricăror dorinţe şi idealuri.

Mai sta şi mai spera că totul avea să fie la fel ca înaintea acestei uitări, chiar dacă nu ştia cât durase, dar, care, putea fi redusă la o clipă, infimă trecere în neant a unui gând nedorit.

Nici lacrimile şi nici umbrele tăcute nu-şi aveau rostul. Nimic nu-i putea încețoşa aşteptarea.

Va fi bine! Trebuia să fie la fel ca până atunci când nesiguranța îşi făcuse simțită prezența. Fantomele îndoielilor nu aveau ce căuta într-o asemenea uniune de suflet. Au  fost momente magice ce nu puteau sfârşi atât de brusc. Va fi bine!

Ce s-a mai scris, în joacă sau în serios, pe aceeaşi temă, folosind aceleaşi 12 cuvinte (pana, calimara, dor, pas, mireasma, sacru, declaratie, multime, traire, innoire, poveste, timp)  găsiţi în tabel la Grişka.

 

Nisipuri mişcătoare

imagine: Pinterest

Păşim spre lume cu paşi egali, monotoni, fără a avea prea mari aşteptări, uneori.

Alteori ne umplem tolba cu visuri noi, reînnoite periodic, le punem aripi de ceară şi încercăm să le ferim de apropierea oricărei surse prea puternice de căldură şi lumină pentru a le păstra intacte cât mai mult timp.

Trecem prin viaţă purtându-le aproape de suflet, dar departe de ochii prea curioşi care ar putea să le imprime energii negative. Le iubim şi dorim să ni se împlinească în curând.

Când aşteptările sunt prea mari şi lupta cu orice vine din exterior pare inegală, simţind că nu ne putem măsura cu o putere mult mai mare decât a visurilor noastre plăpânde, facem un pas înapoi, respirăm adânc, ne reîncărcăm bateriile aruncându-ne, din nou, în vâltoare.

Pe mal, nisipuri mişcătoare unduiesc asemenea unei fete morgana sub raze aurii. Răcoarea undelor ne învăluie plăcut aducând o nouă perspectivă asupra obiectivului dorit.

Intuitiv ştim că cele mai mari comori sunt ascunse în întuneric, sub o piatră mare, mare cât toate zilele, în străfundurile pământului şi, oricât ne-am strădui, fără încredere în propriile forţe, fără  a cunoaşte exact încercările care ne aşteaptă, fără calcule minuţios făcute, am putea da greş în aflarea ei.

Dar când eşti purtat de un crez adânc, de motivaţie, când tot ceea ce este uman în propria-ţi persoană şi cald, şi luminos în toate acele trăiri ale tale, când totul în jur te sprijină, ar fi de neconceput să poţi da greş, să poţi ceda pentru un motiv oarecare.

Zi de zi înfruntăm aceleaşi nisipuri mişcătoare în căutarea stabilităţii, a certitudinii că pasul uşor va fi pe teren stabil, iar pentru asta, nu pregetăm nici un efort. Cu speranţele toate adunate într-o privire îndrăzneaţă ne dăm voie să fim cutezători pe drumul ales, iar tot ce a fost potrivnic rămâne bine ancorat pe ţărmul cu amintiri şi-atunci orice labirint are ieşirea asigurată facil.

Ce s-a mai scris cu aceleaşi 12 cuvinte, pe aceeaşi temă, găsiţi la Grişka în tabel.

 

Un puzzle între obişnuință şi mister

Te crezi o persoană pragmatică. Eşti dependentă de ordine, meticulozitate, precizie şi orice gând este la locul său.

Uneori mai dezlegi un rebus şi o faci rapid, fără corecturi, de parcă tu l-ai fi creat. De obicei,  mintea ta analitică adună cu repeziciune cifre ca şi cum le-ar vedea înşiruite pe coloane ordonate.

Îţi este obişnuinţă aşezarea riguroasă şi orice dezordine are ordinea bine ştiută doar de tine.

Alteori trece prin tine un iz de parfum, o aparentă culoare, nevoia de ceva nou, de altceva şi, atunci, te apropii stingheră de cutia cu piese de puzzle. Unul pe care nu ai mai încercat să-l întregeşti din fărâme. Iei, la alegere o piesă ce-ţi pare mai plină de farmec prin aspectul ei. O evaluezi din priviri, te concentrezi asupra celorlalte, încercând să creezi o poveste şi toate par să se aşeze la locul lor cu uşurinţă.

Înclinaţia spre organizare face totul mai facil.

Începi dintr-un colţ şi laşi jocul să se orânduiască firesc, asemenea unui drum lin, fără sinuozităţi, intuind potrivirea.

Nu te-ai gândit nicicând că ai putea face risipă de gesturi inutile.

În schimb, cu oamenii e mai complicat.

Nu dispui mereu de toate datele necesare şi  nu reuşeşti a le descoperi misterele.

Precizia matematică nu mai are rost în calculele logaritmice ale unor anumite stări, priviri, insinuări. Totul pare complicat, iar tu, în naivitatea ta congenitală, laşi deoparte chibzuinţa şi dai rigurozitatea la schimb pe un zâmbet.

Faci risipă de presupuneri, îţi compui o mască ce nu ţi se potriveşte şi are un efect distonant asupra felului tău de a fi. Nicicând nu-ţi vei ierta asta, aşa că, mai bine renunţi acum, cât nu e prea târziu.

Încerci să te relaxezi. Îşi îndrepţi privirile spre fereastră şi soarele îţi surâde blând dintre nori. Te aşezi pe fotoliu, cu o ceaşcă mare de cafea  pe care o strângi cu ambele mâini pentru a-i prelua căldura binefăcătoare. Mireasma ei proaspătă are darul de a te desprinde dintre gândurile haotice.

Revii la jocul tău de puzzle, îţi dai seama că îi lipseşte o piesă, iar fără ea totul e în zadar. Imaginea nu se compune perfect, povestea nu se leagă şi-atunci îţi pare rău că ai deschis cutia.

Misterul nu te mai atrage. Enigmele nu au mereu o singură rezolvare.

Cele 12 cuvinte au fost alese de Laura şi nu ştiu, încă, dacă s-a rezolvat problema tabelului… 😆