De sânzâiene

dragaica

 

Se trezise la ivirea zorilor pentru a le culege încă pline de roua ce avea să le păstreze proaspete mai mult timp.

Ziua a petrecut-o citind despre sânzâiene, legende, tradiţii obiceiuri. Aflase astfel că era cea mai mare sărbătoare a verii, o sărbătoare păgână (avându-şi originea într-un străvechi cult solar) ce s-a suprapus peste cele creştine, fiind ţinută cu sfinţenie pentru sănătatea sufletului şi a trupului, pentru ca plantele şi toate vieţuitoarele să fie fertile.

În noaptea ce precede această sărbătoare se crede că se deschid cerurile, se petrec minuni, atât forţele binelui cât şi cele ale răului ajungând la apogeu.

Sânzâienele sunt preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile neumblate de om,  ce se prind în horă în puterea nopţii, cântând şi împărţind rod holdelor, apărându-le de grindină, aduc tămăduire bolnavilor şi înmulţesc păsările şi animalele. Cei ce au nenorocul să le zărească pot rămâne muţi, strâmbi la gură, sau chiar cu minţile rătăcite.

Din zâne bune ce aduc bunăstarea se pot transforma în Rusalii, împărţind boala şi chiar moartea (prin fulgerare) acelora ce nu le respectă sărbătoarea.

*

Aşezase cu grijă mănunchiul de flori sub pernă, pregătindu-se astfel pentru noaptea magică ce avea să urmeze.

Simţi de îndată o căldură parfumată învăluindu-l şi se cufundă într-un somn adânc.

Se făcea că se rătăcise într-o pădure deasă, întunecată, împiedicându-se în ierburile tot mai înalte, lăsându-se ghidat de un cântec ce se auzea din ce în ce mai clar. Zări  marginea unei poieniţe luminată de razele lunii, ce parcă presărase pulbere de aur peste întregul cuprins. Undeva, spre mijlocul acesteia, nişte făpturi diafane, se prinseseră într-un dans ritualic de început de lume, şoptind descântece pe o melodie nemaiauzită. În mijlocul lor, cea mai frumoasă împrăştia flori de aur şi argint ce se transformau în fluturi multicolori înainte de a atinge pîmântul. Avea un zâmbet cald ce-l fermecă pe dată. Degeaba încercase să se ascundă după trunchiul unui copac, Ea îl zărise şi-l învălui cu privirea-i de peruzea. Ar fi vrut să-i spună că e cea mai frumoasă, dar buzele întredeschise nu lăsau nici un sunet să se audă, gâtul îi era încordat dureros, trupul îi părea amorţit. Se simţi scăldat în râuri reci de sudoare, „sudorile morţii” gândi şi apoi se cufundă într-o toropeală adâncă.

*

Razele jucăuşe ale soarelui îi zâmbeau în ferestre anunţând o zi minunată. Se ridică să le deschidă, umplându-şi plămânii cu aerul răcoros al dimineţii, de parcă ar fi vrut să scape de o apăsare, de un gând stăruitor.

Printre florile multicolore din glastrele ferestrei de vis-a-vis îi simţi privirea de peruzea învăluindu-l.

Ar fi vrut să îi spună că e cea mai frumoasă…

 

Curcubeul

curcu

Si pentru ca tot mi-am schimbat denumirea site-ului, acum la inceput de an, va las aici cate ceva despre curcubeu.

Incaşii credeau despre curcubeu ca era un dar de la Zeul Soare.

Arabii vedeau curcubeul ca pe o tapiţerie cerească ţesută de vântul ce bătea dinspre sud.

-Potrivit unei credinţe populare poloneze, îngerii lăsau aur la capetele curcubeului, dar numai un om gol puşcă îl putea găsi.

-O legendă kenyană spune că Dumnezeu a creat două curcubee, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuiind să lucreze împreună pentru a opri ploaia.

-În mitologia africană se crede despre curcubeu ca este un şarpe uriaş ce iese la păscut după ploaie, şi care va devora pe nefericitul pe care îl va întâlni în cale.

-Germanicii au un mit în care curcubeul este vasul pe care Divinitatea l-a folosit atunci când a colorat penajul păsărilor.

Indienii nord-americani credeau despre curcubeu că era Calea Sufletelor, interpretare pe care o întâlnim la multe alte popoare.

– Pentru japonezi curcubeul este „podul plutitor al cerurilor”.

Exista si o interpretare biblica a curcubeului.

Legenda spune că atunci când a început ploaia, n-au început să cadă picături, ci s-au deschis jgheaburile cerului şi curgeau râuri din nori si a plouat 40 de zile şi 40 de nopţi, iar corabia s-a ridicat pe apă. Şi s-a ridicat corabia lui Noe deasupra tuturor munţilor.

După şase luni au început să se retragă apele şi să se vadă vârful munţilor celor mai mari din lume. Iar după ce s-au retras apele, corabia a poposit pe muntele Aarat, aproape de Armenia, lângă Caucaz.

Şi n-a ieşit Noe din corabie. După 9 zile Noe a dat drumul unui porumbel să vadă dacă a dat de pământ. Porumbelul a zburat şi văzând că nu are de ce se agăţa s-a întors la Noe.

Şi a dat drumul la un corb. Corbul a găsit nişte hoituri, simbolul omului păcătos şi nu s-a mai întors nici în ziua de azi.

Când a dat drumul porumbelului a doua oară, acesta s-a întors cu o mlădiţă de măslin în cioc şi atunci a coborât Noe din corabie, aducând mai întâi jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Când a adus jertfa de mulţumire, ploile au încetat şi deodată a apărut un curcubeu şi a auzit glasul lui Dumnezeu : Nu te mai teme, Noe, acesta-i semn de legătură veşnică între mine şi neamul omenesc. Curcubeul meu va străluci pe cer întotdeauna, când vor înceta ploile.

Prima dată s-a arătat curcubeul când a ieşit Noe din corabie.

S-ar mai spune si ca la capatul fiecarui curcubeu se afla o comoara ascunsa acolo si pazita de spiridusi si oricat am incerca sa ne apropiem de el, acesta pare sa se indeparteze tot mai mult.

Indiferent de interpretarile si credintele pe care le au popoarele lumii, curcubeul ne face sa zambim, sa intelegem ca dupa orice ploaie se arata soarele, ca suntem unici, speciali si putem fi cu fiecare zi ce trece mai buni.