Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.
Reclame

Vacanţă, soare, mare…

 

Mare 2016 640

Ultima zi de vacanţă. Soare, vânt, valuri şi gustul acela inconfundabil că s-a sfârşit prea devreme, că ai dori să dureze la nesfârşit. Între doi norişori pufoşi o dâră albă, ca o punte de legătură ce-i ţine să nu se destrame prea curând, asemeni unei alei pe care plutesc gândurile mele atunci când nu ştiu încotro să se îndrepte.

Cu ochii strânşi, privind printre gene spre soarele arzător, prin lentilele ochelarilor, cercuri concentrice de curcubeie dansează de parcă ar vrea să-mi coloreze ultimele ore de vacanţă.

jasmine
imagine

În amintire revine păpuşa aceea cu păr de abanos, trăsături de prinţesă orientală, care ştiu sigur că seamănă cu ea, Cris, fata minunată pe care am cunoscut-o, un amestec de simplitate şi bun simţ (aşa cum nu mai au tinerii din ziua de azi, ar spune mulţi), cu ochi strălucitori şi un început de zâmbet ce-i înfloreşte în colţul buzelor.

Cred că într-o altă viaţă, galaxie, timp, spaţiu, ne-am cunoscut mult mai bine, am fost apropiate, poate, chiar am făcut parte din aceeaşi familie, altfel nu s-ar explica legătura ce am simţit că mi-o aduce aproape din primele clipe.

Să fie «vinovat» doar felul ei cald şi înţelegător de a fi sau… ?!?

Întrebările nu-şi mai au rostul. E bine aşa cum e, mă bucur că am cunoscut-o şi mulţumesc ei, prietenei mele dragi din anii de liceu şi surorii sale că au contribuit la reuşita vacanţei noastre.

În rest…

Mare 2016 1724Marea cu sclipiri argintii mă aştepta de mult, cu licăriri încă somnoroase ale zilei ce era la început, pentru ca spre asfinţit razele soarelui să se oglindească asemeni aurului topit, în oglinda lucioasă a apei, ce avea culori diferite, spre mal a jadeitului tulburat de amestecul nisipului, a aventurinului sticlos la doar câţiva metri şi a topazului strălucitor în larg. Greu de prins în imagini! Toate acestea mi-au încântat privirile, dând sufletului puterea aceea nemărginită de a plana deasupra a orice.  Mare 2016 898

Chemările albatroşilor spre zbor avântat, acelaşi pui de pescăruş cu un peştişor în cioc fâlfâind din aripi, la aproximativ aceeaşi oră şi în acelaşi loc de pe faleză, zilnic, întăreşte convingerea că exact acolo trebuia să mă aflu, că aşa trebuia să se întâmple, că acesta a fost momentul perfect pentru întâlnirea cu marea şi tot ce ţine de ea şi de zile de relaxare perfecte.

Ultima zi de vacanţă. Soare, vânt, norişori pufoşi şi speranţa că se va repeta cât mai curând.

Mare 2016 682

Am să mă întorc, i-am şoptit fără glas. Negreşit.

Aniversare, surprize, oameni frumoşi

Astăzi e ziua fiului meu, Alex, care împlineşte frumoasa vârstă de 10 ani şi bineînţeles că nu putea trece, aşa, ca o zi oarecare, chiar dacă e marţi, o zi de lucru, program de şcoală cu teme pentru a doua zi şi alte lucruri obişnuite.

Surpriza cea mare a venit încă de aseară, de la oameni dragi, care au ales cel mai potrivit moment pentru a ne bucura.

Am primit un colet, iar nerăbdarea nu l-a lăsat să desfacă ambalajul cu atenţie, aproape sfâşiindu-l, iar uimirea prindea proporţii cu fiecare lucruşor descoperit. Le-a pozat, pe fiecare aşa cum a ştiut pe categorii, iar când i-am citit mesajul ce îi era adresat, scris pe prima pagină a uneia dintre cărţile primite, ochii i s-au umezit de emoţie, căci acolo stăteau aşternute nu doar simple cuvinte ci şi o parte din sufletul celei care le-a scris.

847851848853859

10mai2016-Braşov

La mulţi ani, Alex!

Un semn că şi oamenii care nu te cunosc îţi pot fi aproape, prin alţi oameni. Îndrăzneşte în orice vei dori să faci! Eşti mare… de-acum!

Cu drag, din Braşov, Adriana Tîrnoveanu!”

Ochii i s-au umezit de emoţie şi bineînţeles că am împrumutat şi eu starea lui.

Tati a intrat tiptil în cameră, a subtilizat din pachet ceea ce a crezut că i se cuvine şi a dispărut rapid, probabil de teama de a nu se molipsi şi el.

Apoi din ce în ce mai vesel îmi înmâna ceea ce era al meu zicându-mi: „Uite, mami, astea sunt pentru tine! „

Dintr-o „gentuţă trendy-fancy”, au ieşit la iveală o brăţară cu bile mari din cuarţ fumuriu şi agate multifaţetate în culoarea carneolului, piatra norocoasă a zodiei mele, o broşă nostimă ce poate scoate din anonimat orice ţinută şi alte surprize.

858

Dar cadoul cel mai drag sufletului meu, a fost cartea pe care mi-am dorit-o de când am aflat că a luat calea tiparului, dar pe care nu mai speram să o primesc, deoarece ştiam că are un tiraj limitat, numărul persoanelor care o doreau fiind mult mai mare.

E cu autograf, bineînţeles şi pe prima pagină stă scris: „Tu îmi alungi deseori fluturii tăcerii, prin curcubeiele cuvintelor şi îmi dai puterea de a merge mai departe. Pentru toate acestea şi pentru multe altele în plus îţi mulţumesc. Ţie, fata mea curcubeu, cu drag, Povestitoarea, Adriana Tîrnoveanu. 25 martie 2016-Braşov.

Am rămas fără cuvinte, chiar dacă nu era prima dată când mă alinta în acest fel şi-mi transmitea astfel de cuvinte.

Abia aştept să smulg zilelor nebune clipe de răgaz, care vor fi doar ale mele, ale mele şi ale ei, prin tot ce voi descoperi în interiorul acestor coperţi deosebite.

  PovestitoareaAr mai fi multe de spus, dar mă alătur sărbătoritului pentru a încheia o zi minunată cu tort, pizza, suc, invitaţi surpriză şi altele menite să-i facă ziua de neuitat.

La mulţi ani, pui iubit, să-ţi păstrezi zâmbetul cald şi privirea luminoasă mereu!
Nici nu ştiu când au zburat zece ani, dar ştiu că am adorat fiecare clipă petrecută în preajma ta de când ai luat fiinţă şi până acum. 

alex637

Mulţumim, Adriana!

Pentru tot, toate clipele frumoase, toate vorbele bune, încurajările, susţinerea pe care mi le oferi şi abia aşteptăm să vă întâlnim. (Pe tine şi pe Mihai, bineînţeles)

A fost o „invitaţie la visare”

Acum doi ani vă invitam să-i apreciaţi operele, astăzi nu pot spune decât „Să-ţi fie somnul lin şi sufletul liniştit! Odihneşte-te în pace oriunde te-ai afla!”

Invitatie-expozitie-Galeriile-de-Arta-Geneza-655x360

Asta se întâmpla exact cu doi ani în urmă, iar eu mă bucuram, alături de cei care îl cunoşteau mai mult sau mai puţin, că în sfârşit picturile sale vor fi scoase la lumină, fiind apreciate de mult mai multe persoane decât până atunci.

Pe omul si pictorul Constantin Ciuperca l-am cunoscut acum ceva timp. Este o balanta care nu crede in horoscop si rosteste vorbele in dulcele grai moldovenesc, de care majoritatea dintre noi ne-am indepartat, din pacate. Am avut privilegiul sa ii admir o parte din lucrari, indragostindu-ma pe loc de peisajele si portretele lui. Mi-am propus sa-i vizitez atelierul, pentru a vedea locul in care gandurile si sentimentele acestuia prind culoare. As fi vrut deasemenea sa intru intr-o biserica pictata de dumnealui. Am tot amanat, dar o voi face. Sunt sigura ca as auzi sfintii din icoane soptindu-mi ca ”totul va fi bine”.
Iti doresc draga CIUPI (asa cum ii spun cunoscutii) ca tu si operele tale sa va bucurati de faima si recunoasterea pe care le meritati din plin.
Daca v-am suscitat interesul, va invit sa va umpleti sufletele de lumina si culoare vizitand expozitia. 

Acum aşteptăm o nouă expoziţie cu lucrările sale „in memoriam”.

 

Astăzi, Nichita…

Cu 32 de ani în urmă, la ora 2 după miezul nopţii de 12 decembrie, pleca spre o lume mai bună, El, Nichita Stănescu.

Ne-a lăsat mai săraci în gânduri şi simţiri, de parcă le-ar fi luat pe toate, neputându-se despărţi de ele.

Am putea doar să agăţăm cuvinte de un colţ de curcubeu şi să-i urăm: Zbor lin, Nichita, oriunde te-ai afla!

Nichita gând/ Cuprins în cuvânt/ Cu aer boem/ Nichita poem.

nichita

… şi unele din versurile ce m-au obsedat de-a lungul timpului…

Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

cântate de Nicu Alifantis

 

 

 

 

Fărâme de secunde

2902

Te-am aşteptat de-a lungul unei întregi mişcări de revoluţie, cu îndoială şi speranţă, dar paşii ţi s-au rătăcit.

M-am mutat apoi undeva aproape, în aceeaşi galaxie, între Pământ şi lună, în aşa fel încât să nu mai existe niciodată vreo eclipsă.

Acum număr secundele ce mă despart de sosirea ta, trecându-mi clipele pe răbojul astrelor.

Mă însoţeşte bătrânul gramofon ce-mi picură în auz muzica şoaptelor tale, iar vechiul felinar îmi luminează cadranul din ce în ce mai opac al ceasului, ale cărui tic-tacuri sunt tot mai lente.

O fi obosit şi el de atâta aşteptare… sau, doar eu ?

Dacă n-ai aflat, să știi că încă mai citesc și te descifrez la lumina lunii. Am vrut să te găsesc în stele, dar au pălit toate la vederea ta. Așează-mi-te pe palme și nu mai pleca!

Te păstrez într-o fărâmă de lut ars.

Cum? Si tu ai obosit? Păcat!

Mesaj de 1 iunie

 

« Toţi oamenii mari au fost cândva copii, dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte. « Antoine de Saint- Exupery.

Să îmbrăcaţi hăinuţa Micului Prinţ şi să retrăiţi măcar pentru o zi cea mai frumoasă poveste din viaţa fiecăruia – copilăria.

Să fiţi copilăroşi şi veseli, energici şi puşi pe şotii, optimişti şi plini de speranţă.

Să zâmbiţi şi să vă bucuraţi !

 

1 iun