Parfumul unui nou început

Pământul se mistuia în nuanțele curcubeului estompându-și contururile clare, de parcă vagi iluzii fuseseră absorbite de valuri tulburi, răsturnate, afundate în hăuri de necuprins. Tot ceea ce fusese cunoscut se transformase într-o incertitudine sâcâitoare. Un petec stingher de verde stins rămăsese mușcat de curgerea  neoprită întărind infailibilitatea vremelniciei. Deasupra lui, agățat parcă de o minusculă insulă plutitoare, un ram golaș prinsese în treacăt timpul între rame sferice încrezător în puterea sa de a-l ține captiv. Doar inima, sărmana, se ostenea a-și păstra ritmul neschimbat și lucirea neatinsă, aninându-se pe aceeaşi ramură. Habar nu avea de cicatricile ce fuseseră destinate a o brăzda odată ce prizonierul se va fi eliberat continuându-și curgerea impasibil în fața meandrelor apărute în cale.

Timpul îşi aştepta descătuşarea, inima îşi etala inocenţa, mâini sigure răsfoiau pagini cu litere uşor reliefate ale căror informaţii apăreau afişate pe un ecran imens ce avea capacitatea de a le stoca, transformându-le mai apoi în amintiri. Era singura carte rămasă în potopul necuprins. În ea descoperisem neșteptat că în Japonia, când un vas de ceramică se sparge , unii olari umplu crăpăturile cu aur, alăturând cât mai armonios fragmentele din care se ivește apoi un întreg. Ei văd închegările acestea ca pe ceva necesar, ştiind că fisura s-a făcut în mod neaşteptat. Își dau seama că nimeni nu trece prin această lume într-o singură bucată, dar asta nu trebuie să ne diminueze frumusețea sau rezistența. Fisurile fac parte din istoria noastră, vor fi mereu cu noi. Ne-au făcut mai buni, mai puternici, ne-au adus ceva nou.

De câte ori am încercat să ne adunăm cioburile împrăștiate, să lipim fisurile cu tot ce avem mai de preț, să îndreptăm discontinuitățile şi, în urma acestor eforturi, din lutul vlăguit au înmugurit lăstarii unui nou început?!?

Un verde crud și-a slobozit spre înalt nuanța proaspătă, amestecând azuriul cu galbenul amețitor, rănind privirea nedeprinsă cu strălucirea prin profunzimea sa necunoscută până atunci.

Am mers mai departe, de fiecare dată. Ne-am purtat cu mândrie cicatricile încă pulsând, am strâns din dinți și-am continuat. Am învățat din înfrângeri sau victorii lecția ce ne-a fost predată, uneori cu teama că va reveni iar și iar până când ne vom deprinde să tragem concluziile necesare, să nu mai repetăm aceleași greșeli, să privim lucrurile din alt unghi, cu alți ochi.

Argila ce ne alcătuiește a devenit mai rezistentă la provocări, la ciocniri neașteptate, la mânuiri neîndemânatice. Firișoarele acelea aurii îi conferă trăinicia pe care nu am fi crezut că o va avea.

Amestecăm lut, culoare, strălucire, atingere neștiută, emoție și uimire, reușind a realiza o sferă imensă ce ne absoarbe-n vidul său, populând-o cu visuri calde, aurii.

Amețiți de ceea ce pare a fi o izbândă ne deșteptăm ca dintr-un vis agasant, ce seamănă cu o rugă păgână care te-ndeamnă să-ți schimbi radical concepțiile,    principiile, viața însăși în totalitatea ei şi-atunci ştii că e vremea unui nou început înmiresmat cu arome floral-acvatice, ce te-ajută să curgi odată cu tot ceea ce îți va fi adus în cale, într-o continuă legănare de hamac agățat deasupra valurilor peste care ning flori de lotus, dezvăluind un buchet olfactiv alb, delicat, floral-fructat, energic, tineresc, îndulcit cu un strop de miere.

imagine: Pinterest

Creat de Pierre Bourdon și lansat de Davidoff în 1996, parfumul Cool Water are o bază ușor pudrată, lemnos-vanilată, care-și păstrează prospețimea datorită unui plus de savoare adus de zmeură și mure.

Se deschide în note de lotus, crin, lămâie, ananas, gutuie, coacăze negre; lăsând locul celor de lăcrămioare, iasomie, păducel, trandafir, miere; liniștindu-și năvala în acorduri de lemn de santal, mosc, vetiver, piersică, zmeură, mure și rădăcină de violete.

Este un adevărat impuls spre descătușarea energiilor latente, evocând o zi de vacanță, odihnitoare, în acel atât de necesar  „dolce far niente”, sub soarele cald,  la țărmul mării.

***

Astăzi Clubul Condeielor Parfumate împlineşte 8 ani  de  activitate, cu poveşti parfumate uimitoare, condeie măiastre ce ştiu a dansa printre  cuvinte făcând din  asta o adevărată sărbătoare. „La mulţi    ani, Club, condeieri, cititori! La mulţi  ani, Mirela dragă, iniţiatoarea acestui proiect şi gazdă minunată!” 🙂 

 

Reclame

Parfumul unui Crăciun de poveste

Cine ești?

Ce planuri mărețe pentru viitor construiești?

Ce ai făcut cu viața ta de până acum?

Hei, cum mai stai cu fantomele?

-Aseară unele-mi dădeau târcoale

Și-mi trimiteau iluzii care mai de care ,

Iar eu mă afundam ușor în ele

Știind destul de clar că nu sunt ale mele.

E bun răspunsul la ultima întrebare

Sau vrei  să îți răspund la fiecare?

-Vorbești în versuri. De astea-mi faci?!?

Uneori îmi pare mai facil așa. Cuvintele curg fără a le putea opri ritmul. De fapt, cred că nici nu aș vrea.

Dar ce-ți veni tocmai astăzi, în ziua sfântului al cărui nume îl port, să-mi pui astfel de întrebări existențiale?

Se făcu o tăcere deplină din care răzbăteau doar bătăile întețite ale inimii, ca fâlfâirile aripilor unei păsări colibri. Aha, deci nu-i convin întrebările!

Prin ferestrele largi puteam admira dansul necontenit al fulgilor pufoși. Păreau atât de aproape și atât de perfecți încât nu puteau fi, așa cum bine știam, unici. Câte bizarerii ascunde lumea și viața! Cum căutăm perfecțiunea din celălalt uitând că dacă am fi cu toții  la fel, în desăvârșirea noastră, zilele ne-ar fi un șir lung de tristeți uniforme. Ne-ar lipsi stropul acela de ”je ne sais quoi” care dă frumusețe și originalitate fiecăruia.

Ne împiedicăm adesea de frustrări, de negativitate, pe care inconștient o revărsăm asupra celor din jur. Ar fi de ajuns, în momentul în care ne bântuie astfel de gânduri să spunem ”Stop” și să ne obișnuim a gândi pozitiv.

Astăzi am o zi minunată.

Astăzi aleg să mă bucur de binecuvântările pe care viața mi le oferă.

Astăzi împrăștii în jurul meu lumină și iubire.

Eu sunt dintotdeauna bucurie…

O creangă a liliacului alb din fața ferestrei, împodobită cu zăpadă,  lovi în geam ca pentru a-mi aminti că viața e bucurie, viața e frumusețe, viața e iubire. Că traversez cea mai frumoasă perioadă din an în care veselia, darurile, zâmbetele, ne umplu zilele cu magia de neegalat a sărbătorilor ce urmează.

Mi-am lipit fruntea de geamul rece bucurându-mă de căderea fulgilor exact ca în zilele de demult și, atunci, mi-am dat seama că ar fi suficient un simplu surâs pentru ca ea, copilăria, să se exteriorizeze pe loc, pentru ca sufletul acela mic și firav să fie scos la iveală. Am mulțumit în gând acestei minuni simțind recunoștința învăluindu-mi întreaga fire. Poate fi atât de ușor!

imagine: Notino

Neașteptat, începură a se insinua arome senzuale de fructe și flori cu note picante; miresme cunoscute cumva de mandarină și zmeură care se stingeau ușor pe note de gardenia, iasomie, flori de ghimbir și chihlimbar; lăsând locul acordurilor, puțin lemnoase, calde și nostime de santal, lapte și cardamon în așa numitul amestec ”Spicy Cremoso”. Recunoscusem esența fermității, a independendenței, destinată femeilor gata oricând să își recunoască bucuria de a trăi, independența, fermitatea alegerilor în care cred, în el, ”Yes I am” de la Cacharel, flaconul vrăjit cu vârful în culoarea puternică a pasiunii.

Simțisem, oarecum, aceste adieri aproape, tot mai aproape în ultimele zile, ca și cum ar fi fost încununarea Crăciunului perfect care se apropie cu pași ușori, dar siguri, plin de iubire, căldură, pace coborâtă din înalt asupra sufletului, bucurie și stropul acela atât de necesar de fascinație, magie pură stropită din belșug cu sclipiri argintii.

imagine: Pinterest

 

 

Crăciun fericit!

 

 

 

Poveștile parfumate s-au aliniat frumos în tabelul Mirelei și ne așteaptă să le citim. Este o ediție dedicată Crăciunului, ultima din acest an, la care am participat cu drag.

Parfum de catifea şi mătase

Catifea şi mătase.  Odată ce le-ai simțit moliciunea și finețea, a uneia caldă și pufoasă, a celeilalte rece, oarecum distantă, dar în același timp atât de lin unduitoare, cum ai putea spune care din cele două e mai plăcută la atingere?!?  Nu cred că se pot compara. Fiecare e deosebită în felul său propriu. Simțindu-le aproape de trup e imposibil a mai renunţa la ele, atingerea lor rămânând și în suflet ca un tatuaj etern pe umăr. Zâmbeşte şi fii fericită  că te-ai ales cu o perpetuă bucurie.

Iartă-te pentru gândul posac ce ți-a umbrit ziua și ți-a stins surâsul. Iartă-te pentru tot ce ai vrut și nu ai putut fi sau face. Iartă-te pentru aripile frânte ale crezului pe care l-ai avut și fă-ți din altul o sărbătoare. Găsește-ți drumul de urmat fără umbre și meschinărie. Zâmbește larg spre calea cea nouă ce ți se așterne cu pace, liniște și bucurii. Picură-ți parfum în suflet și iartă-te.

Fă-ţi din ziua de azi o sărbătoare cu miresme de mătase– albe, delicate, proaspete din   flori    de portocal, tuberoză şi  iasomie Sambac, suprapuse peste o catifea neagră, seducătoare şi misterioasă compusă din patchouli, ambroxan şi vetiver; apoi încearcă să le defineşti pe fiecare în parte, de poţi.

imagine: Pinterest

E zâmbet şi mister cuprins într-un flacon, umbră şi lumină, magie albă şi neagră laolaltă, bucurie şi senzualitate, yin-yang. L’Interdit. Parfumul a fost creat în 1957  de către fondatorul casei franceze – Hubert de Givenchy, pentru muza sa – Audrey Hepburn. Plin de contraste şi rafinament,  este un elogiu adus femeii ce se ştie liberă, sigură pe sine în jungla urbană care o înconjoară, încărcată de motivaţia succesului care o aşteaptă după primul pas făcut. Este parfumul care-ţi conferă curajul de a o lua de la început, ori de câte ori este nevoie şi siguranţa reuşitei.

Vindecă-ţi toate nesiguranţele cu iubire. Acoperă-ţi sufletul cu mantia de catifea în culorile  ruginii ale toamnei, debordând de bunătate, bucurie, bunăvoinţă şi nu-ţi uita eşarfa din mătase tivită cu lumină, linişte, libertate.

Vindecă-te de toate amintirile, tristeţile, neîmplinirile, aşteptările ce ţi-au  înnegurat zilele, respiră cu nesaţ aerul tare al dimineţii, zâmbeşte şi fii fericită cu alegerile tale, cu trăirile tale.

Iartă, iartă-te şi vindecă tot cu puterea iubirii   depline!

Ar fi trebuit să fie o poveste parfumată, dar a ieșit așa, ca o aducere aminte pentru mine, pentru Eul trufaş ce-şi semeţeşte fruntea uneori şi are nevoie de vindecare.

Ea (povestea fără de poveste),  se înscrie printre celelalte surate parfumate în tabelul  de pe blogul Mirelei, pentru un loc de suflet numit Clubul Condeielor Parfumate, a cărui temă  aleasă de Adriana este „Parfum de catifea şi mătase„. 

Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.

Parfumul unui film, nedifuzat. Crâmpeie din viață

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred, dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Elena mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor care aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi. Dintr-una se distingea turcoazul turbanului unei copile cu trăsături orientale care dansa cu mâinile înălțate spre un cer mohorât, a rugă. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Ceva mai încolo se zărea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate lângă piciorul strâmb al unui fotoliu, îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă care cunoscuse și vremuri mai bune, o carte deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care zăceau pensule de diferite mărimi și culori.

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi întregul tablou, căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente, pentru ca, mai apoi, să obosească brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, răsucind-o mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta, conștientizând gestul, scutura cascada arămie a părului buclat, răspândind în jur miresme picante și dulci, îngemănate.

Aș fi vrut să aflu secretul acestor adieri și l-am aflat întâmplător, dând peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obisnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi foarte grav pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci am știut că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor fi mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Și am primit complimentul Elenei cu un zâmbet luminos, simțind, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete, de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, atunci deșteptat dintr-un somn adânc. Și mi-a fost bucuria întreagă, și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență, puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele momente vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Pleoapele se întredeschid cu greu poate pentru că nu aș fi vrut ca visul să se încheie nelămurit. Mă visasem în camera Elenei care, între timp, suferise oarece schimbări. Fotoliul fusese acoperit cu o husă din in, schițele dispăruseră de pe lângă pereți, la fel borcanul cu pensule, revistele, peste tot domnind o ordine devăsârșită. Pe masa mică se odihneau tăcute crengi de liliac alb, lipsind însă acea exuberanţă, viaţa însăşi, parcă.  Trebuie să o vizitez, neapărat, îmi spun în gând întinzându-mă, pășind agale spre bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Din vaza cu inserții de vișine putrede îmi zâmbesc parfumat narcise. Galbene. Sunt dintre cele plantate sub fereastră, acum câțiva ani. Albișoarele nu au înflorit, nu încă, le mai aștept. O privire fugară în oglindă îmi dezvăluie un chip străin, oarecum posac, cu fruntea brăzdată de un rid vertical, exact între sprâncene, semn de încruntare și-ncrâncenare permanentă.

E o străină pe care nu o cunosc, nu vreau să o cunosc. E ca și cum aș urmări secvențe dintr-un film alb-negru, mut. Mă ştiam o fire veselă, deschisă, cu zâmbetul pe buze și glumele în buzunar. Privind cu mai multă atenție încep a desluși contururi știute. Da. Asta e, viața! Calea ce ne este stabilită dinainte sau pe care alegem să ne purtăm pașii. Cu uimire constat că timpul a modelat binișor trăsăturile. Câți ani să fi trecut, cincisprezece, douăzeci?!? Nici nu mai are importanță. Peste toate plutește o stare de calm, liniște, binecuvântare.
Candelele răspândesc parfumul familiar, îndrăgit. Cafeaua își face simțită aroma, amestecându-se cu cea a florilor. E o combinație interesantă. Deschid fereastra și-n casă năvălește parfum de pământ reavăn, după ploaie, lemn umed-cel al băncii vechi, mușchi pitit pe scoarța unui mesteacăn bătrân coborât din pădure, aici, în curtea blocului. Vântul adie ușor, iar soarele îmi zâmbește timid promițând o zi frumoasă.

O nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat.

Rezultatul este mulțumitor.

Printre tufele de frunze verzi, ascuțite, ițite spre senin cu trufie, zăresc un boboc. E singurul. Când mă voi reîntoarce, spre seară, voi avea prima narcisă albă de anul acesta. A mea.

Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua putea să-și urmeze cursul obișnuit. Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre pubertate cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe, însă viața, viaţa are planurile ei!

Descoperisem de curând

imagine: Pinterest

Parfumul. Acela care îmi amintea   adolescenţa cu  visurile ei.  Narcisse Noir, creat de Ernest Daltroff, parfumierul casei Caron, în anul 1911, aduce cu el,  în notele de vârf, portocal african şi narcisă, ce lasă locul aromelor de iasomie, portocală şi tinctură de trandafiri, stingându-se apoi în miresme de vetiver, mosc, lemn de santal, patchouli şi civet, note de bază ce dăinuie. Un parfum floral, cu acord oriental, o  tușă finală calmată în tonuri de pământ lemnos și-atingeri senzuale. Mi l-am dăruit într-o zi însorită și i-am rămas fidelă, chiar și după atâta timp.

Această poveste parfumată vrea să se încadreze în tema atât de aşteptată- Parfumul unui film îndrăgit, propusă de Mirela pentru Clubul Condeielor Parfumate. 

Semnătura mea parfumată

Aş fi vrut să scriu o poveste alcătuită din cuvinte frumoase şi simțăminte alese, aşa cum se cuvine la o astfel de aniversare, dar o gripă rebelă, după ce a trecut pe la majoritatea dintre noi, s-a gândit să se oprească şi pe la mine, sper că doar pe fugă.

Şi inspirația e pe coclauri, nicio muză nu vrea să mă viziteze, aşa că am rămas doar eu şi gândurile mele. Scrisesem două povestiri, ieri, în gând, în somnul care m-a toropit imediat ce am ajuns de la serviciu şi apoi, în cel de azi noapte, dar au zburat de cum am deschis ochii fără a lăsa măcar o idee în urma lor.

E aniversarea de 7 ani a Clubului condeielor parfumate, un loc unde se împletesc cuvinte frumoase cu parfumuri, care mai de care mai vii, proaspete, unice.

În treceri de-o clipă
Pe-a timpului aripă
Se împletesc surâsuri
Pe chipuri şi în gânduri
Cu tuşe personale
De piele sau florale
Ce pot a lumina
Condeie şi privirea.

Am să vă spun, astăzi, despre ultima mea descoperire în materie de parfumuri- Si Giorgio Armani. Este un amestec de sălbăticie, dată de aroma frunzelor de coacăze negre, cu adieri suave de frezie şi trandafiri în notele de mijloc, cuminţindu-se apoi în notele de bază ce lasă loc miresmelor de ambroxan, vanilie, tonuri lemnoase şi patchouli exotic.

Este parfumul unei femei puternice, sensibile şi senzuale în acelaşi timp, care are o doză de hotărâre ce nu poate fi înduplecată cu una, cu două, dar care, în acelaşi timp, ştie să se bucure de viață şi să aleagă tot ce-i mai bun din ea.

Şi ce compliment poate fi mai mare decât acela adresat de un glas mic, puțin alintat, care-ți şopteşte: Ce bine miroşi, mami! ca şi cum atunci ar fi simțit pentru întâia dată mireasma care te învăluie zi de zi, de ceva timp.

De poveste poate fi orice zi din viața noastră dacă ştim şi vrem să ne-o facem aşa. E ca şi cum am deschide ochii, într-o bună dimineață şi am hotărî că astăzi este o zi specială, independentă de ziua de naștere, 8 martie sau alte sărbători cunoscute. Pur și simplu te uiți în oglindă și vezi o imagine nouă, aceea la care ai jinduit mult timp, iar asta îți dă încredere în forțele proprii şi puterea de a trece peste orice obstacol.

Astăzi te accepți aşa cum eşti, cu bune, cu rele şi te iubeşti. Prin fereastra întredeschisă pătrunde un aer primăvăratic, chiar de temperaturile sunt negative, ce aduce cu el ceva din acceptarea totală, ca o mântuire a sufletului, parte din semnătura ta parfumată, puțin sălbatică, puțin senzuală, plină de momente dragi şi împliniri. Şi atunci ştii că toate aceste bucățele se vor potrivi perfect, formând un tot unitar, ca şi cum din puzzleul acela imens numit viață nu ar lipsi nici măcar o piesă infimă care ar fi putut duce la neîmplinire.

Astăzi eşti plină de iubire pe care o reverşi cu dărnicie în jur, alături de cel mai sincer zâmbet al tău şi ştii că eşti binecuvântată cu daruri care altora le lipsesc.

Astăzi este despre tuşa personală pe care o imprimăm vieții noastre şi atingerea pe care o aducem în sufletele şi viețile celorlalți.

Si este un tandru şi sălbatic mister, este puterea de a vedea „la vie en rose”. Lansat în 2013, stă ascuns într-un flacon  elegant şi simplu ceea ce este reprezentativ brandului Armani, are un anume „je ne sais quoi” care atrage şi conferă o anume dependenţă.

Aşa cum spuneam, este o mare aniversare astăzi care merită sărbătorită de toţi aceia care au scris vreodată povesti parfumate sau care doar le-au citit. La mulţi ani lor, condeierilor, cititorilor şi celei care este gazda minunată a acestui club, Mirela, pe care o felicit pentru ideea aceasta, pentru felul în care a adunat în jur atâtea persoane, poveşti, treceri mai mult sau mai puţin grăbite.

Şi ar mai fi un motiv ce merită sărbătorit astăzi- Ziua Mondială a scriitorilor. La mulţi ani! 🙂

imagine:

Poirot, parfumurile şi Moarte pe Nil

Se bărbierea cu aceeaşi atenţie pe care o acorda acestei activităţi, uneori  chiar şi de două ori pe zi, căci părul negru, aspru şi des îi cam dădea de furcă, iar prin hobloul deschis al cabinei sale pătrundeau izuri sălbatice de mâl şi ierburi uscate.

Era un bărbat pedant, care acorda mare interes aspectului său exterior, cu toate că o anumită dezordine studiată ce îi era caracteristică, putea induce uşor în eroare la prima vedere, făcându-i pe cei care nu îl cunoşteau să îşi formeze o impresie greşită.

Reuşea să pară complet absorbit de ceea ce făcea în acel moment, fie că juca dame, citea ziarul sau, pur şi simplu, aţipea, când, de fapt, era atent la orice mişcare sau vorbă din preajma sa. Alterna în vorbire expresii ale limbii franceze, care unora le păreau cel puţin curioase, iar lui mai melodioase, mai expresive, mai familiare, gândind mai detaliat în franceză, fapt care se datora originii sale belgiene.

Întinse mâna spre etajeră, dar gestul îi rămase neterminat, pentru o fracțiune de secundă degetele adunate ca pentru a prinde ceva împrumutând o postură stranie. Nu, astăzi nu va folosi parfumul obișnuit. Era suficient  after shave-ul obținut doar din ingrediente naturale după o rețetă veche pe care o mai avea o singură persoană, vânzătorul din drogheria aceea micuță ascunsă la marginea cartierului într-o clădire cu aspect veșnic proaspăt, ca și proprietarul său despre care se zvonea că ar deține secrete bine conservate din vremuri imemoriale. Produsele sale prindeau viață doar în nopțile târzii cu lună plină, într-o încăpere aflată la subsolul aceleași căsuțe mai mult înaltă decât largă sau lungă, în a cărei mansardă locuia.

 Se gândise că aromele din flaconul opac de cobalt s-ar putea amesteca ușor cu ale altor persoane din jur, derutându-l. Mefisto era parfumul pe care Hercule Poirot îl folosea în acea perioadă, cu miresme amestecate de lămâie, lavandă, bergamotă, trandafir, iris, ce se linişteau curând în note de chihlimbar, cedru, mosc şi lemn de santal.

Avea nevoie de o mare claritate pentru a putea realiza tot ceea ce-și propuse, pentru a descurca ițele atât de încâlcite ale poveștii în care, fără voia lui, fusese târât.

Mintea îi lucra febril, iar asta se putea observa doar în ochii săi ce prindeau întunecimi adânci, cu sclipiri de felină. Mai avea fix 8 minute până când va trebui să se îndrepte spre locul de întâlnire. Toate acțiunile sale aveau o precizie de ceas elvețian, fie că își îndeplinea ritualurile zilnice, își onora invitațiile sau, pur și simplu, așa cum ar fi părut celor care nu-l cunoșteau, își pierdea timpul.

Trase scaunul masiv din fața măsuței de abanos cu incrustații fine de sidef, printr-o mișcare sigură, dar lipsită de orice brutalitate, luă din teancul de hârtii,  așezat în colțul stâng al mesei, câteva coli și începu să aștearnă pe ele cu o exactitate de matematician tot felul de scheme complicate. Numele persoanelor prezente în croazieră erau echivalente cu tot atâtea denumiri ale parfumurilor celebre din acea epocă.

În seara precedentă reuşise a zări, prin deschizătura uşii, un colţ al măsuţei de toaletă din cabina celebrei moştenitoare Linnet pe care tronau nenumărate sticluţe, care mai de care mai preţioase, perii de păr şi oglinzi încastrate în argint cu inserţii de pietre preţioase, nelipsitul şirag de perle, la loc de cinste tronând Shalimar, probabil, parfumul preferat al acesteia.

Deci  numelei ei va fi legat de aromele orientale în care se regăseau citrice, bergamotă cedru cu treceri spre vetiver, patchouli, iasomie, trandafir, stingându-se uşor in miresme de vanilie, tămâie, lemn de santal, mosc, mir dulce şi piele.

La Jaqueline remarcase un amestec de piele, tabac- floral-pudrat, era desigur un parfum lansat în anii `20 ca o emancipare a femeii, acel Caron- Le Tabac Blonde cu miresme de flori de tei, garoafe şi pielărie, având ca note de mijloc stânjenel, ylang-ylang, vetiver, iar ca note de bază mosc, patchouli, cedru de Virginia şi vanilie. Desigur, era foarte potrivit firii ei rebele, hotărâte, mai ales în momentele ei decisive, unul din acestea fiind şi cel în care exclamase cu ochi furibunzi: ”Trebuie să-ţi urmezi steaua orinde te-ar duce, chiar şi spre un dezastru.”, ceea ce arăta cât de multă încredere punea în faptul că totul va avea un final fericit pentru dragostea ei cea mare fără de care nu ar fi putut trăi.

Chiar şi  Louise răspândea urma unui parfum, despre care avea să afle că Linnet se plictisise şi îi spusese că l-ar putea arunca sau face orice cu el,  în schimb Louise îl păstrase, preferând să îl folosescă din când în când, atunci când se gândea la marea ei iubire a cărei împlinire avea să fie curmată de împotrivirile sorţii, numită, bineînţeles,  Linnet.

Caron- Bellodgia, căci despre el era vorba, se deschidea în note de lăcrămioare, iasomie, garoafă, trandafir, ce lăsau locul scorţişoarei şi vetiverului haitian, curmându-se în miresme subtile de mosc, cedru şi lemn de santal.

Umpluse cu denumiri de parfumuri şi săgeţi trasate cu precizie şapte pagini, în total, în cele șapte minute pe care le petrecuse aplecat asupra lor. Le alăturase asemenea pieselor unui puzzle, după logica lui imbatabilă, rămânându-i în ecuaţie o singură necunoscută care ar fi întregit şi desluşit totul. Părea simplu, mai ales că el, Hercule Poirot, era persoana care se baza pe „exerciţiul minţii, norocul lăsându-l în seama altora.” În final scoase un oftat de mulțumire, lăsă totul în cea mai mare ordine și plecă spre a-și îndeplini celelalte îndatoriri ce nu puteau fi amânate sub niciun pretext.

Nu, astăzi nu va folosi parfumul obişnuit!

Alte povestiri parfumate pe aceeaşi temă „Parfumul personajelor  din romanul Moarte pe Nil” găsiţi în tabelul de pe blogul Mirelei.

Moarte pe Nil – Cinemagia

A fost o adevărată provocare!

imagini: Pinterest