Zâmbește toamna-n suflet cu parfum de măr

 Pe aleile dintre blocuri se amestecă mirosurile toamnei. Ici, o gospodină pregătește zacusca ce o va ajuta să mai treacă un prânz în postul crăciunului; dincolo o alta combină cu îndemânare culori și arome în borcanele cu murături. Cireșul din colțul blocului s-a îmbrăcat în straie arămii și-i mândru tare, purtând deja la capătul cel mai aproape de pământ al tulpinei manta călduroasă din frunze pe jumătate adormite, celălalt capăt îndreptându-se semeț spre soarele molcom. Apropiindu-mă de scară adulmec mireasmă de măr ”proaspăt storcit în ciubăr de stejar”, ca-n zilele târzii de vară, când vacanța era pe sfârșite, în grădina cea mare a bunicilor. Și se mai simțea ceva nedefinit, ca o livadă înflorită în arșița verii. Curios amestec. De unde or fi venind miresmele acestea?!? Aveam să aflu după doar câțiva pași. La ieșirea din bloc, tanti Mari își făcea cu ardoare semnul crucii înainte de a porni spre cimitir.

Așa voia să-i spunem, Mari, „că nu-s eu vrednică de a purta asemenea nume însemnat, Maria, cum m-au numit nașii la botez, ne zicea zâmbind. Mâine-i Sântă Marie Mică și am primit de azi cadou un parfum că să mă primenesc atunci când oi merge la biserică. Da’ eu spun că nu se cade, așa că l-am încercat azi ș-apoi oi mai vedea când…”

Lasă, tanti Mari, că-i bun oricând, îi zic eu împăciuitoare. Dar cum se numește, că tare frumos mai miroase? „Să vii mai spre seară să-l vezi, că eu nu mă pricep. Aveam unul care-mi amintea de livada noastră de meri, de acasă și i-am păstrat sticluța goală că tare-i frumoasă, iar băieții mi-au luat unul doar-doar m-or despărți de flaconul vechi, da’ eu tot nu l-am aruncat că era dar de la Dânsul, da’ acu nu se mai găsește.”

Nina Ricci ~Fille d’Eve ~Lalique Perfume Frosted Apple Bottle 1950s -Pinterest

Întotdeauna vorbea cu respect despre soțul ei, așa cum se obișnuise de mică. Fuseseră vecini, în satul lor tihnit, iar el o protejase întotdeauna de colegii mai neastâmpărați, de muncile ce i se păreau prea grele pentru o ființă așa de plăpândă, în aparență, de tot ceea ce i-ar fi putut dăuna în vreun fel. Și când sosise ceasul ea îl alesese cu sufletul deschis pentru a-i fi alături pe drumul lin al vieții.

 Făcu un gest a „știu eu mai bine” și se îndepărtă cu pași surprinzător de ușori pentru vârsta ei.

Negreșit am să vin spre seară, mai apuc să-i spun înainte de a dispărea după colțul blocului

Nu era chiar bătrână, iar asta se putea vedea din gesturile ei oarecum repezite, din mersul sprinten și lumina din ochi, dar o tristețe imensă o năpădise la pierderea soțului, de credeam că o vom pierde și pe ea în curând. Apoi liniștea și împăcarea cu destinul o ajutaseră să meargă mai departe pas cu pas, zi după zi.

Își surghiunise sufletul într-o veșnică toamnă târzie așteptând împăcată reîntâlnirea cu cel ce-i fusese alături o viață.

Spre seară, parfumul a devenit al meu însoțit de vorbe blânde. ”Păstrează-l, se potrivește mai bine tinereții tale. Să-ți poarte noroc!”

O durere scurtă și ascuțită îmi străbătu pieptul, ca o părere de rău ce așteptase răbdătoare pentru a se instala definitiv. Roșul nu-mi mai zâmbește dintre ramurile golașe, frunzele nu mai sunt verzi, ci s-au așternut în covor foșnind arămiu sub pași grăbiți. Vor ține de cald pomilor până spre primăvară, înfruntând chiar și gerurile cele mai mari cu ultimele lor puteri.

Dar mi-am făcut provizii înmiresmate, așezate în straturi protejate cu hartie, pe care le voi transforma în delicioase comploturi și tarte îmbietoare cu miros de toamnă bogată. Vor fi frânturile mele de vară târzie rătăcite prin bucătăria verzuie, în timpul zilelor geroase.

Zâmbește toamna-n suflet cu parfum de măr.
Și zilele-nsorite și-au potolit ardoarea
Mi-s clipele aurite, mi-i gândul mai ușor
Și nu mai doare timpul ce nu-și oprea mișcarea
Nicicând.
E totul calm și calde-s tăcerile de-o clipă
Ca razele mai blânde ce mângîie suav
O trecere calină ce s-ar mai vrea grăbită
Dar forfota-ncetează și ceasul e mai grav
Tăcând.

imagine:

 Pentru tema aleasă de Elina ”Parfum de mere”  mi s-a părut potrivit Hugo Boss Boss Orange ce se deschide cu note proaspete de măr roșu zemos, lăsând apoi locul unui buchet de flori albe și de portocal african, stingându-se treptat în esențe fine, lemnoase de santal, măslin, vanilie. Aduce cu el prospețime și energie pentru o zi cu adevărat reușită, în care crezi că tot ceea ce îți dorești a împlini chiar este posibil, o aură de senzualitate și bună-dispoziție.

Celelalte povești parfumate sunt așezate în tabelul Mirelei, ca de obicei, gazda și inițiatoarea acestui proiect longeviv – Clubul condeielor parfumate.

 

Reclame

Parfum de verde nou

Te-aș îmbrăca în verde, cel mai crud
Din zâmbete, l-aș pune aninând
De-o ramură înflorită.

Și gândurile toate le-aș culege
Pe furiș, ca o nescrisă lege
Să poată să te mintă.

Să ne aducă înflorirea toată
Pe care-o așteptăm ca pe o mantră
Din suflet murmurată.

Atunci, din ramurile-ți pustiite
Vor naște muguri, zilele-nsorite
Ne vor zâmbi deodată.

Și toată vremea asta-nnegurată
Își va purta amarul înfricoșată
Departe, spre o sferă mai înaltă

Iar verdele va fi în stăpânire
Peste un gând, un zâmbet, o iubire
De blândă primăvară.

Parfumul cel de verde nou mi-aduce
În inimă iertarea ca o cruce
Pe care-am răstignit ciudată,
Aridă, tâmpă și înfrigurată o iarnă
Ce nu se mai sfârșea.

Azi zâmbetul mi-i de un verde crud
Timid a îmbobocit în colț de gând
Și-așteaptă înflorirea.

Și vesele-mi sunt vorbele ce se aștern
Ca picurii de rouă într-un poem
Doar de amândoi știut.

Și-i primăvară iar cu verde nou
Culorile ne-mbie ca un halou
Retina mângâind.

Mi-i verde crud și verde nou
O primăvară prinsă ca trofeu
În colț de gând.

***

Dintre miresmele cele mai pure
Azi am ales doar câteva anume
Ce-alcătuiesc parfumul drag primit
În zi de sărbătoare ca un mit
Al primăverii.
Nu e creat de-un parfumier celebru
Dar poartă în flacon revigorantul echilibru
De limoncello chiar și nectarină,
Frezie, lotus, flori de portocal, grădină
În nebunia înfloririi.

***

Alerg cu  versu-mi ticluit fără de veste
Să ne înscriem în tabelul de poveste
Ce multe alte scrieri găzduieşte.

El s-ar fi vrut plin de miresme şi parfum
Dar gândul a zburat precum un fum
Şi dus a fost, râzând nebun.

 

Parfumul unui nou început

Pământul se mistuia în nuanțele curcubeului estompându-și contururile clare, de parcă vagi iluzii fuseseră absorbite de valuri tulburi, răsturnate, afundate în hăuri de necuprins. Tot ceea ce fusese cunoscut se transformase într-o incertitudine sâcâitoare. Un petec stingher de verde stins rămăsese mușcat de curgerea  neoprită întărind infailibilitatea vremelniciei. Deasupra lui, agățat parcă de o minusculă insulă plutitoare, un ram golaș prinsese în treacăt timpul între rame sferice încrezător în puterea sa de a-l ține captiv. Doar inima, sărmana, se ostenea a-și păstra ritmul neschimbat și lucirea neatinsă, aninându-se pe aceeaşi ramură. Habar nu avea de cicatricile ce fuseseră destinate a o brăzda odată ce prizonierul se va fi eliberat continuându-și curgerea impasibil în fața meandrelor apărute în cale.

Timpul îşi aştepta descătuşarea, inima îşi etala inocenţa, mâini sigure răsfoiau pagini cu litere uşor reliefate ale căror informaţii apăreau afişate pe un ecran imens ce avea capacitatea de a le stoca, transformându-le mai apoi în amintiri. Era singura carte rămasă în potopul necuprins. În ea descoperisem neșteptat că în Japonia, când un vas de ceramică se sparge , unii olari umplu crăpăturile cu aur, alăturând cât mai armonios fragmentele din care se ivește apoi un întreg. Ei văd închegările acestea ca pe ceva necesar, ştiind că fisura s-a făcut în mod neaşteptat. Își dau seama că nimeni nu trece prin această lume într-o singură bucată, dar asta nu trebuie să ne diminueze frumusețea sau rezistența. Fisurile fac parte din istoria noastră, vor fi mereu cu noi. Ne-au făcut mai buni, mai puternici, ne-au adus ceva nou.

De câte ori am încercat să ne adunăm cioburile împrăștiate, să lipim fisurile cu tot ce avem mai de preț, să îndreptăm discontinuitățile şi, în urma acestor eforturi, din lutul vlăguit au înmugurit lăstarii unui nou început?!?

Un verde crud și-a slobozit spre înalt nuanța proaspătă, amestecând azuriul cu galbenul amețitor, rănind privirea nedeprinsă cu strălucirea prin profunzimea sa necunoscută până atunci.

Am mers mai departe, de fiecare dată. Ne-am purtat cu mândrie cicatricile încă pulsând, am strâns din dinți și-am continuat. Am învățat din înfrângeri sau victorii lecția ce ne-a fost predată, uneori cu teama că va reveni iar și iar până când ne vom deprinde să tragem concluziile necesare, să nu mai repetăm aceleași greșeli, să privim lucrurile din alt unghi, cu alți ochi.

Argila ce ne alcătuiește a devenit mai rezistentă la provocări, la ciocniri neașteptate, la mânuiri neîndemânatice. Firișoarele acelea aurii îi conferă trăinicia pe care nu am fi crezut că o va avea.

Amestecăm lut, culoare, strălucire, atingere neștiută, emoție și uimire, reușind a realiza o sferă imensă ce ne absoarbe-n vidul său, populând-o cu visuri calde, aurii.

Amețiți de ceea ce pare a fi o izbândă ne deșteptăm ca dintr-un vis agasant, ce seamănă cu o rugă păgână care te-ndeamnă să-ți schimbi radical concepțiile,    principiile, viața însăși în totalitatea ei şi-atunci ştii că e vremea unui nou început înmiresmat cu arome floral-acvatice, ce te-ajută să curgi odată cu tot ceea ce îți va fi adus în cale, într-o continuă legănare de hamac agățat deasupra valurilor peste care ning flori de lotus, dezvăluind un buchet olfactiv alb, delicat, floral-fructat, energic, tineresc, îndulcit cu un strop de miere.

imagine: Pinterest

Creat de Pierre Bourdon și lansat de Davidoff în 1996, parfumul Cool Water are o bază ușor pudrată, lemnos-vanilată, care-și păstrează prospețimea datorită unui plus de savoare adus de zmeură și mure.

Se deschide în note de lotus, crin, lămâie, ananas, gutuie, coacăze negre; lăsând locul celor de lăcrămioare, iasomie, păducel, trandafir, miere; liniștindu-și năvala în acorduri de lemn de santal, mosc, vetiver, piersică, zmeură, mure și rădăcină de violete.

Este un adevărat impuls spre descătușarea energiilor latente, evocând o zi de vacanță, odihnitoare, în acel atât de necesar  „dolce far niente”, sub soarele cald,  la țărmul mării.

***

Astăzi Clubul Condeielor Parfumate împlineşte 8 ani  de  activitate, cu poveşti parfumate uimitoare, condeie măiastre ce ştiu a dansa printre  cuvinte făcând din  asta o adevărată sărbătoare. „La mulţi    ani, Club, condeieri, cititori! La mulţi  ani, Mirela dragă, iniţiatoarea acestui proiect şi gazdă minunată!” 🙂 

 

Parfumul unui Crăciun de poveste

Cine ești?

Ce planuri mărețe pentru viitor construiești?

Ce ai făcut cu viața ta de până acum?

Hei, cum mai stai cu fantomele?

-Aseară unele-mi dădeau târcoale

Și-mi trimiteau iluzii care mai de care ,

Iar eu mă afundam ușor în ele

Știind destul de clar că nu sunt ale mele.

E bun răspunsul la ultima întrebare

Sau vrei  să îți răspund la fiecare?

-Vorbești în versuri. De astea-mi faci?!?

Uneori îmi pare mai facil așa. Cuvintele curg fără a le putea opri ritmul. De fapt, cred că nici nu aș vrea.

Dar ce-ți veni tocmai astăzi, în ziua sfântului al cărui nume îl port, să-mi pui astfel de întrebări existențiale?

Se făcu o tăcere deplină din care răzbăteau doar bătăile întețite ale inimii, ca fâlfâirile aripilor unei păsări colibri. Aha, deci nu-i convin întrebările!

Prin ferestrele largi puteam admira dansul necontenit al fulgilor pufoși. Păreau atât de aproape și atât de perfecți încât nu puteau fi, așa cum bine știam, unici. Câte bizarerii ascunde lumea și viața! Cum căutăm perfecțiunea din celălalt uitând că dacă am fi cu toții  la fel, în desăvârșirea noastră, zilele ne-ar fi un șir lung de tristeți uniforme. Ne-ar lipsi stropul acela de ”je ne sais quoi” care dă frumusețe și originalitate fiecăruia.

Ne împiedicăm adesea de frustrări, de negativitate, pe care inconștient o revărsăm asupra celor din jur. Ar fi de ajuns, în momentul în care ne bântuie astfel de gânduri să spunem ”Stop” și să ne obișnuim a gândi pozitiv.

Astăzi am o zi minunată.

Astăzi aleg să mă bucur de binecuvântările pe care viața mi le oferă.

Astăzi împrăștii în jurul meu lumină și iubire.

Eu sunt dintotdeauna bucurie…

O creangă a liliacului alb din fața ferestrei, împodobită cu zăpadă,  lovi în geam ca pentru a-mi aminti că viața e bucurie, viața e frumusețe, viața e iubire. Că traversez cea mai frumoasă perioadă din an în care veselia, darurile, zâmbetele, ne umplu zilele cu magia de neegalat a sărbătorilor ce urmează.

Mi-am lipit fruntea de geamul rece bucurându-mă de căderea fulgilor exact ca în zilele de demult și, atunci, mi-am dat seama că ar fi suficient un simplu surâs pentru ca ea, copilăria, să se exteriorizeze pe loc, pentru ca sufletul acela mic și firav să fie scos la iveală. Am mulțumit în gând acestei minuni simțind recunoștința învăluindu-mi întreaga fire. Poate fi atât de ușor!

imagine: Notino

Neașteptat, începură a se insinua arome senzuale de fructe și flori cu note picante; miresme cunoscute cumva de mandarină și zmeură care se stingeau ușor pe note de gardenia, iasomie, flori de ghimbir și chihlimbar; lăsând locul acordurilor, puțin lemnoase, calde și nostime de santal, lapte și cardamon în așa numitul amestec ”Spicy Cremoso”. Recunoscusem esența fermității, a independendenței, destinată femeilor gata oricând să își recunoască bucuria de a trăi, independența, fermitatea alegerilor în care cred, în el, ”Yes I am” de la Cacharel, flaconul vrăjit cu vârful în culoarea puternică a pasiunii.

Simțisem, oarecum, aceste adieri aproape, tot mai aproape în ultimele zile, ca și cum ar fi fost încununarea Crăciunului perfect care se apropie cu pași ușori, dar siguri, plin de iubire, căldură, pace coborâtă din înalt asupra sufletului, bucurie și stropul acela atât de necesar de fascinație, magie pură stropită din belșug cu sclipiri argintii.

imagine: Pinterest

 

 

Crăciun fericit!

 

 

 

Poveștile parfumate s-au aliniat frumos în tabelul Mirelei și ne așteaptă să le citim. Este o ediție dedicată Crăciunului, ultima din acest an, la care am participat cu drag.

Parfum de catifea şi mătase

Catifea şi mătase.  Odată ce le-ai simțit moliciunea și finețea, a uneia caldă și pufoasă, a celeilalte rece, oarecum distantă, dar în același timp atât de lin unduitoare, cum ai putea spune care din cele două e mai plăcută la atingere?!?  Nu cred că se pot compara. Fiecare e deosebită în felul său propriu. Simțindu-le aproape de trup e imposibil a mai renunţa la ele, atingerea lor rămânând și în suflet ca un tatuaj etern pe umăr. Zâmbeşte şi fii fericită  că te-ai ales cu o perpetuă bucurie.

Iartă-te pentru gândul posac ce ți-a umbrit ziua și ți-a stins surâsul. Iartă-te pentru tot ce ai vrut și nu ai putut fi sau face. Iartă-te pentru aripile frânte ale crezului pe care l-ai avut și fă-ți din altul o sărbătoare. Găsește-ți drumul de urmat fără umbre și meschinărie. Zâmbește larg spre calea cea nouă ce ți se așterne cu pace, liniște și bucurii. Picură-ți parfum în suflet și iartă-te.

Fă-ţi din ziua de azi o sărbătoare cu miresme de mătase– albe, delicate, proaspete din   flori    de portocal, tuberoză şi  iasomie Sambac, suprapuse peste o catifea neagră, seducătoare şi misterioasă compusă din patchouli, ambroxan şi vetiver; apoi încearcă să le defineşti pe fiecare în parte, de poţi.

imagine: Pinterest

E zâmbet şi mister cuprins într-un flacon, umbră şi lumină, magie albă şi neagră laolaltă, bucurie şi senzualitate, yin-yang. L’Interdit. Parfumul a fost creat în 1957  de către fondatorul casei franceze – Hubert de Givenchy, pentru muza sa – Audrey Hepburn. Plin de contraste şi rafinament,  este un elogiu adus femeii ce se ştie liberă, sigură pe sine în jungla urbană care o înconjoară, încărcată de motivaţia succesului care o aşteaptă după primul pas făcut. Este parfumul care-ţi conferă curajul de a o lua de la început, ori de câte ori este nevoie şi siguranţa reuşitei.

Vindecă-ţi toate nesiguranţele cu iubire. Acoperă-ţi sufletul cu mantia de catifea în culorile  ruginii ale toamnei, debordând de bunătate, bucurie, bunăvoinţă şi nu-ţi uita eşarfa din mătase tivită cu lumină, linişte, libertate.

Vindecă-te de toate amintirile, tristeţile, neîmplinirile, aşteptările ce ţi-au  înnegurat zilele, respiră cu nesaţ aerul tare al dimineţii, zâmbeşte şi fii fericită cu alegerile tale, cu trăirile tale.

Iartă, iartă-te şi vindecă tot cu puterea iubirii   depline!

Ar fi trebuit să fie o poveste parfumată, dar a ieșit așa, ca o aducere aminte pentru mine, pentru Eul trufaş ce-şi semeţeşte fruntea uneori şi are nevoie de vindecare.

Ea (povestea fără de poveste),  se înscrie printre celelalte surate parfumate în tabelul  de pe blogul Mirelei, pentru un loc de suflet numit Clubul Condeielor Parfumate, a cărui temă  aleasă de Adriana este „Parfum de catifea şi mătase„. 

Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.

Parfumul unui film, nedifuzat. Crâmpeie din viață

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred, dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Elena mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor care aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi. Dintr-una se distingea turcoazul turbanului unei copile cu trăsături orientale care dansa cu mâinile înălțate spre un cer mohorât, a rugă. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Ceva mai încolo se zărea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate lângă piciorul strâmb al unui fotoliu, îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă care cunoscuse și vremuri mai bune, o carte deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care zăceau pensule de diferite mărimi și culori.

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi întregul tablou, căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente, pentru ca, mai apoi, să obosească brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, răsucind-o mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta, conștientizând gestul, scutura cascada arămie a părului buclat, răspândind în jur miresme picante și dulci, îngemănate.

Aș fi vrut să aflu secretul acestor adieri și l-am aflat întâmplător, dând peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obisnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi foarte grav pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci am știut că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor fi mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Și am primit complimentul Elenei cu un zâmbet luminos, simțind, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete, de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, atunci deșteptat dintr-un somn adânc. Și mi-a fost bucuria întreagă, și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență, puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele momente vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Pleoapele se întredeschid cu greu poate pentru că nu aș fi vrut ca visul să se încheie nelămurit. Mă visasem în camera Elenei care, între timp, suferise oarece schimbări. Fotoliul fusese acoperit cu o husă din in, schițele dispăruseră de pe lângă pereți, la fel borcanul cu pensule, revistele, peste tot domnind o ordine devăsârșită. Pe masa mică se odihneau tăcute crengi de liliac alb, lipsind însă acea exuberanţă, viaţa însăşi, parcă.  Trebuie să o vizitez, neapărat, îmi spun în gând întinzându-mă, pășind agale spre bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Din vaza cu inserții de vișine putrede îmi zâmbesc parfumat narcise. Galbene. Sunt dintre cele plantate sub fereastră, acum câțiva ani. Albișoarele nu au înflorit, nu încă, le mai aștept. O privire fugară în oglindă îmi dezvăluie un chip străin, oarecum posac, cu fruntea brăzdată de un rid vertical, exact între sprâncene, semn de încruntare și-ncrâncenare permanentă.

E o străină pe care nu o cunosc, nu vreau să o cunosc. E ca și cum aș urmări secvențe dintr-un film alb-negru, mut. Mă ştiam o fire veselă, deschisă, cu zâmbetul pe buze și glumele în buzunar. Privind cu mai multă atenție încep a desluși contururi știute. Da. Asta e, viața! Calea ce ne este stabilită dinainte sau pe care alegem să ne purtăm pașii. Cu uimire constat că timpul a modelat binișor trăsăturile. Câți ani să fi trecut, cincisprezece, douăzeci?!? Nici nu mai are importanță. Peste toate plutește o stare de calm, liniște, binecuvântare.
Candelele răspândesc parfumul familiar, îndrăgit. Cafeaua își face simțită aroma, amestecându-se cu cea a florilor. E o combinație interesantă. Deschid fereastra și-n casă năvălește parfum de pământ reavăn, după ploaie, lemn umed-cel al băncii vechi, mușchi pitit pe scoarța unui mesteacăn bătrân coborât din pădure, aici, în curtea blocului. Vântul adie ușor, iar soarele îmi zâmbește timid promițând o zi frumoasă.

O nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat.

Rezultatul este mulțumitor.

Printre tufele de frunze verzi, ascuțite, ițite spre senin cu trufie, zăresc un boboc. E singurul. Când mă voi reîntoarce, spre seară, voi avea prima narcisă albă de anul acesta. A mea.

Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua putea să-și urmeze cursul obișnuit. Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre pubertate cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe, însă viața, viaţa are planurile ei!

Descoperisem de curând

imagine: Pinterest

Parfumul. Acela care îmi amintea   adolescenţa cu  visurile ei.  Narcisse Noir, creat de Ernest Daltroff, parfumierul casei Caron, în anul 1911, aduce cu el,  în notele de vârf, portocal african şi narcisă, ce lasă locul aromelor de iasomie, portocală şi tinctură de trandafiri, stingându-se apoi în miresme de vetiver, mosc, lemn de santal, patchouli şi civet, note de bază ce dăinuie. Un parfum floral, cu acord oriental, o  tușă finală calmată în tonuri de pământ lemnos și-atingeri senzuale. Mi l-am dăruit într-o zi însorită și i-am rămas fidelă, chiar și după atâta timp.

Această poveste parfumată vrea să se încadreze în tema atât de aşteptată- Parfumul unui film îndrăgit, propusă de Mirela pentru Clubul Condeielor Parfumate.