Parfum de catifea şi mătase

Catifea şi mătase.  Odată ce le-ai simțit moliciunea și finețea, a uneia caldă și pufoasă, a celeilalte rece, oarecum distantă, dar în același timp atât de lin unduitoare, cum ai putea spune care din cele două e mai plăcută la atingere?!?  Nu cred că se pot compara. Fiecare e deosebită în felul său propriu. Simțindu-le aproape de trup e imposibil a mai renunţa la ele, atingerea lor rămânând și în suflet ca un tatuaj etern pe umăr. Zâmbeşte şi fii fericită  că te-ai ales cu o perpetuă bucurie.

Iartă-te pentru gândul posac ce ți-a umbrit ziua și ți-a stins surâsul. Iartă-te pentru tot ce ai vrut și nu ai putut fi sau face. Iartă-te pentru aripile frânte ale crezului pe care l-ai avut și fă-ți din altul o sărbătoare. Găsește-ți drumul de urmat fără umbre și meschinărie. Zâmbește larg spre calea cea nouă ce ți se așterne cu pace, liniște și bucurii. Picură-ți parfum în suflet și iartă-te.

Fă-ţi din ziua de azi o sărbătoare cu miresme de mătase– albe, delicate, proaspete din   flori    de portocal, tuberoză şi  iasomie Sambac, suprapuse peste o catifea neagră, seducătoare şi misterioasă compusă din patchouli, ambroxan şi vetiver; apoi încearcă să le defineşti pe fiecare în parte, de poţi.

imagine: Pinterest

E zâmbet şi mister cuprins într-un flacon, umbră şi lumină, magie albă şi neagră laolaltă, bucurie şi senzualitate, yin-yang. L’Interdit. Parfumul a fost creat în 1957  de către fondatorul casei franceze – Hubert de Givenchy, pentru muza sa – Audrey Hepburn. Plin de contraste şi rafinament,  este un elogiu adus femeii ce se ştie liberă, sigură pe sine în jungla urbană care o înconjoară, încărcată de motivaţia succesului care o aşteaptă după primul pas făcut. Este parfumul care-ţi conferă curajul de a o lua de la început, ori de câte ori este nevoie şi siguranţa reuşitei.

Vindecă-ţi toate nesiguranţele cu iubire. Acoperă-ţi sufletul cu mantia de catifea în culorile  ruginii ale toamnei, debordând de bunătate, bucurie, bunăvoinţă şi nu-ţi uita eşarfa din mătase tivită cu lumină, linişte, libertate.

Vindecă-te de toate amintirile, tristeţile, neîmplinirile, aşteptările ce ţi-au  înnegurat zilele, respiră cu nesaţ aerul tare al dimineţii, zâmbeşte şi fii fericită cu alegerile tale, cu trăirile tale.

Iartă, iartă-te şi vindecă tot cu puterea iubirii   depline!

Ar fi trebuit să fie o poveste parfumată, dar a ieșit așa, ca o aducere aminte pentru mine, pentru Eul trufaş ce-şi semeţeşte fruntea uneori şi are nevoie de vindecare.

Ea (povestea fără de poveste),  se înscrie printre celelalte surate parfumate în tabelul  de pe blogul Mirelei, pentru un loc de suflet numit Clubul Condeielor Parfumate, a cărui temă  aleasă de Adriana este „Parfum de catifea şi mătase„. 

Reclame

Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.

Parfumul unui film, nedifuzat. Crâmpeie din viață

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred, dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Elena mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor care aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi. Dintr-una se distingea turcoazul turbanului unei copile cu trăsături orientale care dansa cu mâinile înălțate spre un cer mohorât, a rugă. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Ceva mai încolo se zărea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate lângă piciorul strâmb al unui fotoliu, îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă care cunoscuse și vremuri mai bune, o carte deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care zăceau pensule de diferite mărimi și culori.

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi întregul tablou, căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente, pentru ca, mai apoi, să obosească brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, răsucind-o mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta, conștientizând gestul, scutura cascada arămie a părului buclat, răspândind în jur miresme picante și dulci, îngemănate.

Aș fi vrut să aflu secretul acestor adieri și l-am aflat întâmplător, dând peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obisnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi foarte grav pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci am știut că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor fi mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Și am primit complimentul Elenei cu un zâmbet luminos, simțind, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete, de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, atunci deșteptat dintr-un somn adânc. Și mi-a fost bucuria întreagă, și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență, puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele momente vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Pleoapele se întredeschid cu greu poate pentru că nu aș fi vrut ca visul să se încheie nelămurit. Mă visasem în camera Elenei care, între timp, suferise oarece schimbări. Fotoliul fusese acoperit cu o husă din in, schițele dispăruseră de pe lângă pereți, la fel borcanul cu pensule, revistele, peste tot domnind o ordine devăsârșită. Pe masa mică se odihneau tăcute crengi de liliac alb, lipsind însă acea exuberanţă, viaţa însăşi, parcă.  Trebuie să o vizitez, neapărat, îmi spun în gând întinzându-mă, pășind agale spre bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Din vaza cu inserții de vișine putrede îmi zâmbesc parfumat narcise. Galbene. Sunt dintre cele plantate sub fereastră, acum câțiva ani. Albișoarele nu au înflorit, nu încă, le mai aștept. O privire fugară în oglindă îmi dezvăluie un chip străin, oarecum posac, cu fruntea brăzdată de un rid vertical, exact între sprâncene, semn de încruntare și-ncrâncenare permanentă.

E o străină pe care nu o cunosc, nu vreau să o cunosc. E ca și cum aș urmări secvențe dintr-un film alb-negru, mut. Mă ştiam o fire veselă, deschisă, cu zâmbetul pe buze și glumele în buzunar. Privind cu mai multă atenție încep a desluși contururi știute. Da. Asta e, viața! Calea ce ne este stabilită dinainte sau pe care alegem să ne purtăm pașii. Cu uimire constat că timpul a modelat binișor trăsăturile. Câți ani să fi trecut, cincisprezece, douăzeci?!? Nici nu mai are importanță. Peste toate plutește o stare de calm, liniște, binecuvântare.
Candelele răspândesc parfumul familiar, îndrăgit. Cafeaua își face simțită aroma, amestecându-se cu cea a florilor. E o combinație interesantă. Deschid fereastra și-n casă năvălește parfum de pământ reavăn, după ploaie, lemn umed-cel al băncii vechi, mușchi pitit pe scoarța unui mesteacăn bătrân coborât din pădure, aici, în curtea blocului. Vântul adie ușor, iar soarele îmi zâmbește timid promițând o zi frumoasă.

O nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat.

Rezultatul este mulțumitor.

Printre tufele de frunze verzi, ascuțite, ițite spre senin cu trufie, zăresc un boboc. E singurul. Când mă voi reîntoarce, spre seară, voi avea prima narcisă albă de anul acesta. A mea.

Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua putea să-și urmeze cursul obișnuit. Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre pubertate cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe, însă viața, viaţa are planurile ei!

Descoperisem de curând

imagine: Pinterest

Parfumul. Acela care îmi amintea   adolescenţa cu  visurile ei.  Narcisse Noir, creat de Ernest Daltroff, parfumierul casei Caron, în anul 1911, aduce cu el,  în notele de vârf, portocal african şi narcisă, ce lasă locul aromelor de iasomie, portocală şi tinctură de trandafiri, stingându-se apoi în miresme de vetiver, mosc, lemn de santal, patchouli şi civet, note de bază ce dăinuie. Un parfum floral, cu acord oriental, o  tușă finală calmată în tonuri de pământ lemnos și-atingeri senzuale. Mi l-am dăruit într-o zi însorită și i-am rămas fidelă, chiar și după atâta timp.

Această poveste parfumată vrea să se încadreze în tema atât de aşteptată- Parfumul unui film îndrăgit, propusă de Mirela pentru Clubul Condeielor Parfumate. 

Semnătura mea parfumată

Aş fi vrut să scriu o poveste alcătuită din cuvinte frumoase şi simțăminte alese, aşa cum se cuvine la o astfel de aniversare, dar o gripă rebelă, după ce a trecut pe la majoritatea dintre noi, s-a gândit să se oprească şi pe la mine, sper că doar pe fugă.

Şi inspirația e pe coclauri, nicio muză nu vrea să mă viziteze, aşa că am rămas doar eu şi gândurile mele. Scrisesem două povestiri, ieri, în gând, în somnul care m-a toropit imediat ce am ajuns de la serviciu şi apoi, în cel de azi noapte, dar au zburat de cum am deschis ochii fără a lăsa măcar o idee în urma lor.

E aniversarea de 7 ani a Clubului condeielor parfumate, un loc unde se împletesc cuvinte frumoase cu parfumuri, care mai de care mai vii, proaspete, unice.

În treceri de-o clipă
Pe-a timpului aripă
Se împletesc surâsuri
Pe chipuri şi în gânduri
Cu tuşe personale
De piele sau florale
Ce pot a lumina
Condeie şi privirea.

Am să vă spun, astăzi, despre ultima mea descoperire în materie de parfumuri- Si Giorgio Armani. Este un amestec de sălbăticie, dată de aroma frunzelor de coacăze negre, cu adieri suave de frezie şi trandafiri în notele de mijloc, cuminţindu-se apoi în notele de bază ce lasă loc miresmelor de ambroxan, vanilie, tonuri lemnoase şi patchouli exotic.

Este parfumul unei femei puternice, sensibile şi senzuale în acelaşi timp, care are o doză de hotărâre ce nu poate fi înduplecată cu una, cu două, dar care, în acelaşi timp, ştie să se bucure de viață şi să aleagă tot ce-i mai bun din ea.

Şi ce compliment poate fi mai mare decât acela adresat de un glas mic, puțin alintat, care-ți şopteşte: Ce bine miroşi, mami! ca şi cum atunci ar fi simțit pentru întâia dată mireasma care te învăluie zi de zi, de ceva timp.

De poveste poate fi orice zi din viața noastră dacă ştim şi vrem să ne-o facem aşa. E ca şi cum am deschide ochii, într-o bună dimineață şi am hotărî că astăzi este o zi specială, independentă de ziua de naștere, 8 martie sau alte sărbători cunoscute. Pur și simplu te uiți în oglindă și vezi o imagine nouă, aceea la care ai jinduit mult timp, iar asta îți dă încredere în forțele proprii şi puterea de a trece peste orice obstacol.

Astăzi te accepți aşa cum eşti, cu bune, cu rele şi te iubeşti. Prin fereastra întredeschisă pătrunde un aer primăvăratic, chiar de temperaturile sunt negative, ce aduce cu el ceva din acceptarea totală, ca o mântuire a sufletului, parte din semnătura ta parfumată, puțin sălbatică, puțin senzuală, plină de momente dragi şi împliniri. Şi atunci ştii că toate aceste bucățele se vor potrivi perfect, formând un tot unitar, ca şi cum din puzzleul acela imens numit viață nu ar lipsi nici măcar o piesă infimă care ar fi putut duce la neîmplinire.

Astăzi eşti plină de iubire pe care o reverşi cu dărnicie în jur, alături de cel mai sincer zâmbet al tău şi ştii că eşti binecuvântată cu daruri care altora le lipsesc.

Astăzi este despre tuşa personală pe care o imprimăm vieții noastre şi atingerea pe care o aducem în sufletele şi viețile celorlalți.

Si este un tandru şi sălbatic mister, este puterea de a vedea „la vie en rose”. Lansat în 2013, stă ascuns într-un flacon  elegant şi simplu ceea ce este reprezentativ brandului Armani, are un anume „je ne sais quoi” care atrage şi conferă o anume dependenţă.

Aşa cum spuneam, este o mare aniversare astăzi care merită sărbătorită de toţi aceia care au scris vreodată povesti parfumate sau care doar le-au citit. La mulţi ani lor, condeierilor, cititorilor şi celei care este gazda minunată a acestui club, Mirela, pe care o felicit pentru ideea aceasta, pentru felul în care a adunat în jur atâtea persoane, poveşti, treceri mai mult sau mai puţin grăbite.

Şi ar mai fi un motiv ce merită sărbătorit astăzi- Ziua Mondială a scriitorilor. La mulţi ani! 🙂

imagine:

Poirot, parfumurile şi Moarte pe Nil

Se bărbierea cu aceeaşi atenţie pe care o acorda acestei activităţi, uneori  chiar şi de două ori pe zi, căci părul negru, aspru şi des îi cam dădea de furcă, iar prin hobloul deschis al cabinei sale pătrundeau izuri sălbatice de mâl şi ierburi uscate.

Era un bărbat pedant, care acorda mare interes aspectului său exterior, cu toate că o anumită dezordine studiată ce îi era caracteristică, putea induce uşor în eroare la prima vedere, făcându-i pe cei care nu îl cunoşteau să îşi formeze o impresie greşită.

Reuşea să pară complet absorbit de ceea ce făcea în acel moment, fie că juca dame, citea ziarul sau, pur şi simplu, aţipea, când, de fapt, era atent la orice mişcare sau vorbă din preajma sa. Alterna în vorbire expresii ale limbii franceze, care unora le păreau cel puţin curioase, iar lui mai melodioase, mai expresive, mai familiare, gândind mai detaliat în franceză, fapt care se datora originii sale belgiene.

Întinse mâna spre etajeră, dar gestul îi rămase neterminat, pentru o fracțiune de secundă degetele adunate ca pentru a prinde ceva împrumutând o postură stranie. Nu, astăzi nu va folosi parfumul obișnuit. Era suficient  after shave-ul obținut doar din ingrediente naturale după o rețetă veche pe care o mai avea o singură persoană, vânzătorul din drogheria aceea micuță ascunsă la marginea cartierului într-o clădire cu aspect veșnic proaspăt, ca și proprietarul său despre care se zvonea că ar deține secrete bine conservate din vremuri imemoriale. Produsele sale prindeau viață doar în nopțile târzii cu lună plină, într-o încăpere aflată la subsolul aceleași căsuțe mai mult înaltă decât largă sau lungă, în a cărei mansardă locuia.

 Se gândise că aromele din flaconul opac de cobalt s-ar putea amesteca ușor cu ale altor persoane din jur, derutându-l. Mefisto era parfumul pe care Hercule Poirot îl folosea în acea perioadă, cu miresme amestecate de lămâie, lavandă, bergamotă, trandafir, iris, ce se linişteau curând în note de chihlimbar, cedru, mosc şi lemn de santal.

Avea nevoie de o mare claritate pentru a putea realiza tot ceea ce-și propuse, pentru a descurca ițele atât de încâlcite ale poveștii în care, fără voia lui, fusese târât.

Mintea îi lucra febril, iar asta se putea observa doar în ochii săi ce prindeau întunecimi adânci, cu sclipiri de felină. Mai avea fix 8 minute până când va trebui să se îndrepte spre locul de întâlnire. Toate acțiunile sale aveau o precizie de ceas elvețian, fie că își îndeplinea ritualurile zilnice, își onora invitațiile sau, pur și simplu, așa cum ar fi părut celor care nu-l cunoșteau, își pierdea timpul.

Trase scaunul masiv din fața măsuței de abanos cu incrustații fine de sidef, printr-o mișcare sigură, dar lipsită de orice brutalitate, luă din teancul de hârtii,  așezat în colțul stâng al mesei, câteva coli și începu să aștearnă pe ele cu o exactitate de matematician tot felul de scheme complicate. Numele persoanelor prezente în croazieră erau echivalente cu tot atâtea denumiri ale parfumurilor celebre din acea epocă.

În seara precedentă reuşise a zări, prin deschizătura uşii, un colţ al măsuţei de toaletă din cabina celebrei moştenitoare Linnet pe care tronau nenumărate sticluţe, care mai de care mai preţioase, perii de păr şi oglinzi încastrate în argint cu inserţii de pietre preţioase, nelipsitul şirag de perle, la loc de cinste tronând Shalimar, probabil, parfumul preferat al acesteia.

Deci  numelei ei va fi legat de aromele orientale în care se regăseau citrice, bergamotă cedru cu treceri spre vetiver, patchouli, iasomie, trandafir, stingându-se uşor in miresme de vanilie, tămâie, lemn de santal, mosc, mir dulce şi piele.

La Jaqueline remarcase un amestec de piele, tabac- floral-pudrat, era desigur un parfum lansat în anii `20 ca o emancipare a femeii, acel Caron- Le Tabac Blonde cu miresme de flori de tei, garoafe şi pielărie, având ca note de mijloc stânjenel, ylang-ylang, vetiver, iar ca note de bază mosc, patchouli, cedru de Virginia şi vanilie. Desigur, era foarte potrivit firii ei rebele, hotărâte, mai ales în momentele ei decisive, unul din acestea fiind şi cel în care exclamase cu ochi furibunzi: ”Trebuie să-ţi urmezi steaua orinde te-ar duce, chiar şi spre un dezastru.”, ceea ce arăta cât de multă încredere punea în faptul că totul va avea un final fericit pentru dragostea ei cea mare fără de care nu ar fi putut trăi.

Chiar şi  Louise răspândea urma unui parfum, despre care avea să afle că Linnet se plictisise şi îi spusese că l-ar putea arunca sau face orice cu el,  în schimb Louise îl păstrase, preferând să îl folosescă din când în când, atunci când se gândea la marea ei iubire a cărei împlinire avea să fie curmată de împotrivirile sorţii, numită, bineînţeles,  Linnet.

Caron- Bellodgia, căci despre el era vorba, se deschidea în note de lăcrămioare, iasomie, garoafă, trandafir, ce lăsau locul scorţişoarei şi vetiverului haitian, curmându-se în miresme subtile de mosc, cedru şi lemn de santal.

Umpluse cu denumiri de parfumuri şi săgeţi trasate cu precizie şapte pagini, în total, în cele șapte minute pe care le petrecuse aplecat asupra lor. Le alăturase asemenea pieselor unui puzzle, după logica lui imbatabilă, rămânându-i în ecuaţie o singură necunoscută care ar fi întregit şi desluşit totul. Părea simplu, mai ales că el, Hercule Poirot, era persoana care se baza pe „exerciţiul minţii, norocul lăsându-l în seama altora.” În final scoase un oftat de mulțumire, lăsă totul în cea mai mare ordine și plecă spre a-și îndeplini celelalte îndatoriri ce nu puteau fi amânate sub niciun pretext.

Nu, astăzi nu va folosi parfumul obişnuit!

Alte povestiri parfumate pe aceeaşi temă „Parfumul personajelor  din romanul Moarte pe Nil” găsiţi în tabelul de pe blogul Mirelei.

Moarte pe Nil – Cinemagia

A fost o adevărată provocare!

imagini: Pinterest

 

Parfumul seducţiei

Conversaţia se lega anevoie, dar odată începută…

-Am avut o relaţie cu o femeie din cauza căreia am avut nevoie de multe şedinţe la psiholog. Părinţii mei au fost profesori… Era ceva mai mare ca vârstă, decât mine şi cred că m-a vrut doar pentru bani. Banii, cât mai mulţi, sunt indispensabili, nu-i aşa doamnă?!? Mi se adresă aruncându-mi o privire, în oglinda retrovizoare, ce ar fi vrut să zică „ştiu eu cel  mai bine”. Dar, acum, gata! Cele mai importante persoane, pentru mine, sunt soţia şi copilul meu.

Debitul verbal, aparent dezlânat, m-a făcut să cred că rămăsese ceva, acolo, o rană pe suflet, necicatrizată definitiv.

Oare ce, din atitudinea sau înfăţişarea mea, l-au făcut să mi se adreseze astfel? O fi fost doar unda de parfum care, cred că persista plăcut în jur, ca o înflorire abia adiind în fapt de primăvară?!?

Mă obişnuisem cu notele florale din… simţind că îmi întregesc ţinuta, că fac parte din însăşi personalitatea mea. Dar dacă tocmai el, parfumul…

Eu am iubit-o şi ea… nu a mai continuat, lăsându-ne să ne imaginăm că el, un băiat tânăr, dintr-o familie bună, cu visuri mari, a fost prins în mrejele unei femei cu experienţă de viaţă.

Dragostea lor o fi fost năvalnică, cum este orice lucru interzis, cu speranţe şi elan tineresc, de o parte, iar de cealaltă doar interes.

Îmi imaginam o „Ea”, ale cărei ursitoare fuseseră cam distrate, nereuşind să înduplece Destinul a-i dărui o inteligenţă ascuţită, o frumuseţe aparte, daruri de preţ, iar, pentru asta, a trebuit să muncească mult, în fiecare zi a vieţii ei pentru a compensa, oarecum, aceste neajunsuri. Cu o determinare de invidiat a învăţat secrete, ascunse multora, ale seducţiei, ale vieţii însăşi, absorbind esenţa acestora, reuşind să-şi pună în evidenţă şi chiar să îmbunătăţească, unele atuuri pe care le avea.

Seducţia are propriile ei reguli, iar persoana care le stăpâneşte, cu adevărat, le poate ridica la rang de artă, jonglând cu ele spre a-şi satisface propriile interese.

Iubirea lor s-a mistuit pe meleaguri străine, departe de casă, dar de prea multă patimă arzândă, i-a lăsat istoviţi, doar cu amintiri înmiresmate. Când „Ea” a  crezut că este pregătit să dea piept cu viaţa, cu orice îi va aduce în cale, l-a eliberat de sub puterea seducţiei sale deschizând larg poarta coliviei aurite, lăsându-l să se bucure de tinereţe aşa cum va şti mai bine.

Îmi părea, sincer, rău pentru el şi pentru experienţa prin care trebuise să treacă. Viaţa ne aduce în cale persoane care au rolul de a ne învăţa ceea ce trebuie să ştim pentru a ne desăvârşi, iar dacă nu trecem testul acestor învăţături, experienţele se vor repeta, iar şi iar, până când ne vom trezi cu adevărat.

Încercam să-mi imaginez, în acelaşi timp, ce parfum ar fi putut folosi „Ea”. Să fi fost acelaşi pe care eu îl purtam în acea zi sau doar unul asemănător?!?

Les Ors de Versailles  un parfum reprodus după reţetele de acum 250-300 de ani, găsite în arhivele palatului Regelui Soare, ce poartă cu el comorile nepreţuite, poveştile de amor şi trădările, intrigile ţesute între zidurile care au văzut şi auzit atâtea încercând să respecte cât mai mult formulele originale, ingredientele naturale folosite în acele vremuri.

Se deschide cu note suave de pară caramelizată şi grapefruit roz, având ca note de mijloc iasomia şi zambilele roz, care se sting în notele de bază ale ambrei şi moscului alb, miresme de pământ, lemnoase, ce par a extinde textura caldă, oarecum dulce, a întregii poveşti, delicată, jucăuşă, romantică, floral-fructată.

Acest parfum îmi este mereu aproape, nu numai datorită miresmelor sale, ci şi faptului că l-am câştigat la un concurs fulger organizat de o prietenă dragă mie.

Seducţia, după părerea mea, este o armă cu două tăişuri a cărei mânuire neatentă poate lăsa răni adânci de ambele părţi.

Povestea a fost scrisă pentru tema aleasă de Ella, în cadrul Clubului Condeielor Parfumate, următoarele provocări fiind:

-în data de 7 mai cu tema „Parfumul personajelor din romanul Moarte pe Nil de Agata Christie„,
-în data de 21 mai cu tema „Parfumul magazinelor de altă dată„.

Parfumul dansului

 

Printre risipirile de zi cu zi, tot mai des, răzbate nostalgia unor clipe demult uitate. Se spune că amintirile cele mai clare ar fi false, dar aceasta nu era, știa sigur, fiind învăluită doar în miresme, foșnet de mătase și aspect de unghii stacojii.

Un parfum din care păstrase vagi urme de arome, iar când părea că-l recunoaște la o anumită persoană, tresărea involuntar, căci era de atunci, din zilele învăluite într-o armonie perfectă, mai exact din serile în care pe jumătate adormită simțea mângâierea lină a mamei și șoapta care o anunța de plecarea ei.

Apoi, totul se pierdea într-o ceață luminoasă, purtând-o într-un somn odihnitor până spre dimineață, când se făceau simțite, din nou, foșnetul, parfumul, șoapta. Îl denumise parfumul dansului și ori de câte ori era folosit știa că ei, părinții, merg într-un loc încărcat cu magie, unde toți cei prezenți purtau sclipiri necunoscute.

Își imagina locul acela străjuit de falduri grele din catifea, mătăsuri fine, cu podele strălucitoare și tavane înalte bogat ornamentate cu stucaturi aurii, ca niște ghirlande ce răsuceau amețitor lăstari fraged spiralați, frunze de laur,  bobițe adunate în ciucuri cu forma inconfundabilă.

Bunăstarea și veselia erau prezente, adăugând mai multă prețiozitate locului și așa plin de fast. Perechi fericite se mișcau în același ritm cu pași ușori, asemeni unor fantasme ivite dintr-o prea bogată imaginație.

 

Acum primăvara îi zâmbea în ferestre strecurând raze jucăușe de soare, asemeni unor bijuterii nepreţuite, printre draperiile pe care încă nu reușise să le deschidă. Foșnetul mătăsii, catifeaua, sclipirile stacojii ale unghiilor, toate erau prezente, aparținându-i de ceva vreme. Un zâmbet cald îi înflori în colțul buzelor, iar parfumul… aroma aceea știută pe care o descoperise, nu de mult, plutea parcă în încăperea caldă, îmbiind la visare.

Găsise, întâmplător, un parfum ce aducea foarte mult cu cel pe care îl cunoștea   atât de bine. Bijou D’or- Black Onix, cu note floral-fructate vibrante și senzuale,  un amestec încântător de bergamotă, magnolie, piersici, pepene galben, mandarine și Ambrette, care lasă locul aromelor de frezie, orhidee, violete, trandafir de Damasc, prune, iasomie și lăcrămioare, stingându-se apoi în adieri de cedru, vanilie, mure și mosc.

Reușea să-i transmită o stare de bine, de freamăt cald, de unduiri perfecte ale gândurilor în cuvinte, de armonie interioară, liniște, împăcare.

*

E dansul frenetic al primăverii
Parfum de petale
Freamăt de culoare
Timp armonios al redescoperirii.
A înțeles că viața e un dans neîntrerupt, că vrei sau nu ești pe ring și nu-l poți evita după bunul plac, fiind mereu parte din tine şi chiar de ar apărea riscul unei luxaţii, a unor dureri, insuportabile uneori, era hotărâtă să se avânte în acel dans, să-l trăiască până la sfţrşit. 
Fiecare dintre noi trece prin aceleași etape de învățare, dezvoltare, căutare a perfecțiunii, fără putința de a evita vreuna.
Oricâte abilități am avea, oricât de aproape de împlinire am fi, ne vom găsi propriul colțișor în care ne vom lăsa purtaţi pe aripi de dans. 
Ringul e încăpător pentru toţi, ne poate susţine sau doborî.
Dansați??? 🙂 
Această poveste e scrisă pentru Clubul Condeielor Parfumate a cărei următoare temă va fi „Parfumul seducţiei”, în 23 aprilie, aleasă de Ella.