Legenda peruzelei (amintirea)

O văzuse amestecată printre alte pietre de diferite mărimi şi culori, prăfuita, fără pic de strălucire şi totuşi o simţea emanând o energie binefăcătoare ce o atrăgea. A prins-o în căuşul palmelor şi atunci a ştiut că vor fi nedespărţite, că îi va afla povestea aşa cum a fost ea cu adevarat. A simţit-o pulsându-i în mâini, ca o vietate speriată ce ar vrea să plece şi totuşi să rămână pentru a-şi dezvălui secretele, pentru a se simţi protejată.

Înserarea îşi aşternea umbrele peste toată suflarea, iar ea, fata cu ochi mari şi luminoşi nu-şi putea descleşta degetele de pe piatra de care fusese aleasă, de parca o legătura tainică, ancestrală, le-ar fi unit, regăsindu-le.

Se simţea din ce în  ce mai molatică, alunecând spre visare, atrasă de o lume a fantasmelor. Nu opunea nicio rezistenţă, ba dimpotrivă, îi plăcea starea ce o cuprinse.

***

Cândva demult, pe când zeităţile locuiau pe pământ, în locul unde întinderea nesfârşită a apelor se uneşte cu infinitul de azur al cerului, se născuse o fiinţă cu ochi de un albastru nemaivăzut. Nu mică a fost bucuria parinţilor ce au exclamat în acelaşi timp Firusa (fericire) şi aşa i-a rămas numele.

Copila a crescut înconjurată de dragostea şi admiraţia celor din jur, ceea ce a ajutat-o să aibă un suflet bun şi să întoarcă înzecit sentimentele de care era înconjurată. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe pe ţarmul mării, lăsându-şi gleznele mângâiate de valurile înspumate, adâncindu-şi tălpile în nisipul umed ce îi da o stare de uitare. Visa cu ochii deschişi la un suflet generos ca al ei care să-i fie alături pentru totdeauna pe drumul vieţii. În acea seară asculta zbuciumul valurilor izbindu-se de stânci şi i se păru că nu doar acest zgomot se aude, ci încă ceva, ca o muzică divină  ce-i pătrundea în simţiri. În acea clipă ştiu că acel ce cânta atât de frumos nu putea avea decât un suflet bun şi ar fi vrut să se lase legănată de acele sunete pentru totdeauna. Din pricina înserării nu putu distinge cine cânta, dar îşi promise că numai acela ii va fi pereche pe veci. O lacrimă de fericire i se prelinse pe obrajii calzi şi căzu pe o piatră ce îşi schimbă culoarea în albastrul acela ce cuprindea în el seninul cerului de vară oglindit în valurile limpezi ale mării. Era prima ei lacrimă izvorâtă din preaplinul inimii. Luă piatra şi o strânse cu putere în căuşul palmelor, împrumutându-i din căldura sa, pulsând împreună în acelaşi ritm, regăsindu-se parcă, ducând-o cu ea oriunde, chiar şi in vis.

***

Soarele îi zâmbea în fereastră şi ziua ce începea se anunţa a fi una din acele zile reuşite.

Acum îşi amintea… era născuta din zei, purta în ea puterea lor de a renaşte iar şi iar, de a ieşi  victorioasă din orice încercare.

Culoarea ochilor de demult, ce rămăsese întipărită în piatra care purta numele fericirii, se schimbase, dar îi plăcea cum erau acum, fiind mai lumeşti, mai atrăgători.

peruzea

Somnul (peruzea)

Avea ochii blânzi  de căprioară rănită, iar părul purtând în el tainele nopţilor fără lună se ondula mângâiat de briza caldă. Genele lungi aruncau umbre înşelătoare peste obrazu-i palid, de care se aninau sclipirile diamantine ale picăturilor cu acelaşi gust ca al talazurilor ce se spărgeau de ţărm, aveau zbateri de aripi frânte în zbor.

Îl mai aştepta şi acum cu sufletul strâns la gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă nicicând. Ochii altădată însufleţiţi de dragostea ce i-o purta deveniseră reci şi goi, cu o căutătură aspră asemeni vântului ce ridica dune în nisipul timpului. Ascunsese în cel mai tainic colţ al inimii povestea lor de iubire înfăşurată în văluri luminoase de speranţă. Se născuse iar şi iar cu acelaşi dor mistuitor, trăind doar pentru clipa când se vor regăsi.

Nu-i lipseau niciodată brăţările cu intarsii preţioase ce-i acopereau în întregime incheieturile fragile, ca nişte cătuşe purtate de bună voie, pentru a-i reaminti, parcă, povestea peruzelei ce trona în mijlocul lor.

Ştia aproape totul despre acea piatră ce-şi trăgea denumirea din cuvântul persan firusa care însemna piatră a fericirii, sau din pirouzeh ce însemna victorie. Era una din cele mai vechi pietre semipreţioase cunoscute de om, purtată chiar şi de regina Egiptului –Zar- acum mai bine de 5000 de ani.

Aztecii credeau despre ea că ar proveni din lacrimile zeităţilor cereşti, iar persanii că s-ar forma din oasele celor care au murit din dragoste.

Denumită şi turcoaz după cuvintele franceze pierre turquoise (piatra turcească), datorită faptului că a fost adusă in Europa din Orientul Mijlociu (Liban, Iran) prin Turcia.

Purtată aproape de piele absoarbe energiile negative şi o serie de substanţe, îşi poate schimba culoarea, devenind ternă şi poate fi încărcată cu energii benefice de razele blânde ale soarelui de dimineaţă sau de la asfinţit.

Dar acum era mai hotărâtă ca oricând să-şi înfrunte destinul, să fie victorioasă în lupta aceasta nedreaptă cu soarta ce parcă nu voia să-i redea fericirea. Smulse piatra din filigranul fin ce o înconjura şi o îngropă adânc în nisipul umed. Apoi se întinse în leagănul valurilor care-i promiteau, parcă, să-i transforme aşteptarea într-o peruzea, pereche pe veci a celei ce tocmai îşi găsise sălaşul în pântecul cald al nisipului…

 

scoica

Poveste de pe planeta Alegria

lenj 2

 

Undeva departe… departe, la mii de ani lumina distanta, intr-o galaxie necunoscuta inca, exista o planeta minunata numita Alegria (bucurie).

Si nu degeaba era numita asa!

Acolo toti oamenii erau fericiti, traind intr-o continua intelegere si multumire.

Atmosfera lor era rosiatica, cerul era asemeni celui de pe Pamant la asfintitul soarelui, aerul caldut, placut, apele line si vegetatia bogata.

Locuitorii micutei planete erau fapturi diafane, frumoase, aproape stravezii, carora inca de la nastere le era sortit un suflet pereche, alaturi de care aveau sa isi duca intrega existenta.

(Fericiti intr-adevar, nefiind nevoiti sa-si caute sufletul pereche, sa-l gaseasca sau nu o intrega viata.)

Nimic nu era lasat la voia intamplarii.

Toate regulile erau bine stabilite si respectate cu sfintenie, pentru a pastra acelasi stil de viata ce asigurase pana atunci linistea si prosperitatea.

Sfatul batranilor era format din sapte fiinte celeste, cu plete albe, vesminte azurii, iar ceea ce ii deosebea de ceilalti era coloarea ochilor, de un purpuriu intens.

Erau aceeasi, de mii de ani, singurii nemuritori, ce aveau datoria de a duce mai departe pentru totdeauna legile ce asigurau bunastarea fiintelor ce le aveau in grija.

Din toata acea comunitate restransa, se remarcase o fetita, ajunsa acum tanara domnisoara, frumoasa, mladie, cu ochi senini pierduti parca in visare si un par bogat si matasos, de culoarea spicului de grau.

Asta era ceea ce o facea unica, culoarea parului.

Simtindu-se oarecum marginalizata din cauza acestui amanunt, crescuse retrasa, traind in lumea ei imaginara.

Parintii ii oferisera tot ce isi dorea, pentru a nu simti nici o lipsa si obiectul de care se atasase cel mai mult, era o carte din clestar, cu imagini ce descriau viata pe acea planeta  inca de la inceputuri.

Era fascinata de schimbarile ce avusesera loc in timp, caci nu fusese asa dintotdeauna.

Cele mai dragi ii erau ultimele pagini, ce erau goale, stralucind in culorile curcubeului si totusi fara imagini.

In vis acestea prindeau contur si ii dezvaluiau o alta lume, cu rauri zglobii, cer albastru si flori multicolore.

I se pareau cunoscute acele locuri si parca in sufletul ei tanjea dupa ele.

Acum era destul de mare pentru a putea parasi planeta pe care traia si le spunea parintilor zi de zi dorinta ei.

Fiind din ce in ce mai retrasa, aproape bolnava, acestia si-au luat inima in dinti si au mers la “sfatul batranilor”, pentru a le cere voie ca aceasta sa paraseasca planeta.

Era pentru prima data, dupa mii de ani, cand li se cerea asa ceva si au cerut ragaz trei zile pentru a se pune de acord.

Parintii fetei stiau care vor fi conditiile, pentru ca a mai incercat odata o tanara sa paraseasca acele locuri, dar pentru ca i s-a interzis sa-si ia cu ea si sufletul pereche, a renuntat.

S-au gandit si s-au tot gandit, fara a gasi nici o idée salvatoare, aceasta venind tot de la fiica lor.

Isi va transforma sufletul pereche intr-o pisica, deoarece avea voie sa ia cu ea doar un obiect si o vietate, iar obiectul ales va fi bineinteles cartea ei cea draga.

Dupa trei zile i s-a dat voie sa plece, doar cu pisica si cartea.

Cu inima sfasiata si-a parasit familia, avand totusi o bucurie in suflet, ca va ajunge in sfarsit in locurile care o chemasera in vis, insotita de sufletul ei pereche si nelipsita carte.

Calatoria i-a fost lina, ca si cum ar fi visat, iar cand a deschis ochii, s-a trezit pe marginea unui lac limpede, inconjurat de trestii si salcii ce-si aplecau sfioase ramurile spre luciul apei.

Cerul era de azur, precum vesmintele batranilor de pe planeta ei, iarba verde presarata cu flori multicolore, aerul racoros si inmiresmat.

Acum se simtea intr-adevar acasa.

Avea sa afle ca aceasta planeta se numeste Pamant si viata se traieste dupa alte reguli.

La cativa pasi de lac era o casuta primitoare, in care isi va petrece tot restul vietii.

O singura modificare avea de facut, ceva care sa-i aminteasca de locul unde se nascuse si a ales sa schimbe culoarea pomilor ce incadrau casuta in sangeriu, culoarea inimii, care sa-i mai aline dorul de parintii ei dragi.

Mai avea de asteptat doar un an pana cand pisica ei se va transforma in tanarul chipes ce-i fusese harazit drept suflet pereche si de care nu se putuse desparti.

Timpul va trece usor, rasfoind cartea ce avea acum file de hartie, dar ale carei ultime pagini ramasesera albe.

Acolo isi va scrie noua ei viata plina de fericire.

Acesta e povestea tinerei ce a ales cartea si pisica 🙂  pentru o viata noua, o poveste transmisa in vis din generatie in generatie, pe care in mod sigur o stiau si alte persoane, care au ales sa o transpuna in imagini pe o lenjerie de calitate, la un prêt fara concurenta, –Outlet– ce poate fi comandata online si primita acasa in numai doua zile, verificata si chiar retunarnata daca nu corespunde dorintelor noastre. Cred ca e o oferta de nerefuzat!

lenj Out