Luna și Loli

A fost demult, cândva, odată/ Într-o țară tare îndepărtată/ Un împărat care avea o fată/ De ursitoare binecuvântată.
La nașterea fetiței toată lumea se pregătea de petrecere. Au fost invitate, bineînțeles și cele patru ursitoare. Iar pentru că acestea știau că vor fi conduse cu mare alai la curtea regală și li se vor împlini toate dorințele și-au pregătit cu mare atenție discursurile prin care vor dărui fetiței cele mai alese însușiri care o vor ajuta să aibă o viață frumoasă. Și-au lustruit cu migală baghetele fermecate și le-au așezat în cutiile lor aurite până a doua zi, când va avea loc ceremonia.
Numai că pe masa pe care acestea străluceau, una dintre cutii era goală, iar ursitoarea cea mai mică lipsea. Surorile mai mari se uitau nedumerite în jur. Au căutat-o pe Loli în toate încăperile, chiar și în pod, printre cuferele mari cu accesorii magice, dar aceasta parcă se făcuse nevăzută.
Au ieșit toate în grădina de lângă casă și acolo, la capătul cel mai îndepărtat, au zărit-o. Plângea și se chinuia să cioplească o crenguță de alun cu care voia să înlocuiască bagheta pierdută. Lia, Lina și Lumi au îmbrățișat-o cu drag, i-au șters lacrimile și au ajutat-o să meșterească la baghetă. A ieșit o minunăție aurie, mlădioasă, care la orice atingere vibra, cu sunete cristaline asemeni clinchetului de clopoței.
Loli nu a vrut să o așeze în cutia goală, ci a ascuns-o atât de bine încât până a doua zi a uitat unde este. Când a sosit vremea plecării, cuprinsă din nou de neastâmpărul obișnuit, a început să o caute cu disperare.
Surorile, pentru că nu voiau să întârzie la o petrecere atât de importantă, au lăsat-o acasă, nu înainte de a le promite că va face tot posibilul să ajungă la timp.
Petrecerea era în toi, dar în toată acea veselie se auzeau murmure de nemulțumire pentru că predestinările trebuiau făcute înainte de miezul nopții.
Se înserase de-a binelea, iar Loli tot mai căuta bagheta, așa că, hotărâtă să ajungă cât mai curând a rupt din rondul cu flori o lalea și a încălecat pe mânzul alb trimis special pentru ea de către împărat.
Tocmai când luna strălucea pe bolta cerească în toată splendoarea ei, Loli și-a făcut apariția pe terasa castelului. Rochia îi stătea cam șui, condurii sidefii păreau să o încurce și era gata să se împiedice de trena prea bogată, diadema alunecase puțin prea pe frunte, părul ei bogat arămiu, scăpase din aranjamentul sofisticat și acum se revărsa în valuri strălucitoare pe umerii ei frumoși. Ochii de culoarea smaraldului sclipeau din cauza furiei reținute. Zâmbea și pășea cu hotărâre spre leagănul fetiței. Surorile ei i se alăturară, respirând ușurate. Când veni rândul ei, Loli ridică laleaua care înlocuia bagheta magică, îi meni fetiței o mulțime de însușiri deosebite, după care cu o voce clară adăugă: Și se va numi Luna, murmurând înfundat apoi- până îmi voi găsi bagheta.
Toată lumea prezentă era fericită, iar în larma iscată de strigătele și urările vesele ursitoarele s-au făcut nevăzute.
Luna creștea frumos. Era o fetiță vioaie, veselă, foarte deșteaptă și harnică, iar mai presus de toate iubea natura cu toate ale ei: păsări, animale, pomi , ape și cel mai mult îndrăgea florile. Tot timpul și l-ar fi petrecut în parcul cel mare al castelului care era o combinație reușită de pădure-cu pârâiașe zglobii, păsări  felurite, căprioare, veverițe și tot soiul de alte vietăți; cu o grădină plină de cele mai colorate și parfumate flori, străbătută de alei pavate cu marmură și bănci așezate la umbra zidurilor imense care o împrejmuiau.
Se apropia ziua mamei sale, iar Luna, care în fiecare an îi pregătea cel mai ales buchet de flori, se plimba nehotărâtă pe aleile grădinii alegând din priviri florile care vor alcătui buchetul pentru acea zi. Ar fi vrut să aibă culori nemaivăzute și miresme care să se îmbine armonios.
Deodată, cerul a fost acoperit de nori amenințători, iar Tuna- Furtuna se agită plină de furie peste întregul parc până când a speriat toate vietățile, a învolburat apele și a culcat la pământ toate florile.
Noroc de Luna că a reușit să se ascundă în sera de la capătul grădinii, ale cărei ferestre au scăpat de urgia dezlănțuită, de unde urmărea îngrozită toate distrugerile.
Între timp, după șaptesprezece ani, Loli și-a regăsit ambele baghete magice în același loc.
Cu prima a șters orice urmă de futună, redând întreaga strălucire parcului, iar cu cea de a doua a îndepărtat pentru totdeauna toată neotărârea din caracterul ei și al Lunei pe care i-a transmis-o fără să vrea în noaptea cea de pomină și i-a schimbat numele în Aurora. A doua baghetă avea o putere mai mare deoarece fusese făcută împreună cu surorile ei, care au depus eforturi mari, alături de ea, pentru a fi desăvârșită.
Fata ieși din sera care o adăpostise uimită de schimbările care s-au perindat în doar câteva clipe. Își îndreptă privirea senină spre cer de unde îi zâmbea vesel un arc de curcubeu în toată splendoarea lui și atunci a știut că buchetul pentru mama ei va avea exact acele culori. A murmurat apoi ca pentru sine: Ori de câte ori te simți nehotărât privește cerul și acolo vei afla răspunsul potrivit.
Și v-am spus povestea așa/ Exact cum s-a petrecut ea/ Într-o țară îndepărtată/ Demult, cândva, odată. 

*** 

Poveste scrisă în urma unei provocări, care chiar aș vrea să se contureze frumos, pornită de la Ramona, aceea de a scrie o carte cu povești pentru copii.  🙂 

 

Povestea din tablou

Orașul se cufundase puțin câte puțin în visare. Clădirile, semețe peste zi, acum păreau învăluite de o ceață alburie care se așternuse pe nesimțite deasupra cartierelor cu străzi înguste și șerpuite. La câte o fereastră pâlpâia gălbui câte o lumină timidă, răspândită de vreo lumânare uitată aprinsă. Ce risipă! Hornurile dărăpănate pufăiau din când în când câte un norișor de fum vlăguit de prea lungul drum străbătut din vatră până la capătul coșului care, în sfârșit, îl elibera. Printre streșinile aproape împreunate, ca niște stânci deasupra unei trecători, se zărea un colț de cer înstelat, o binecuvântare nerostită ce veghea neostoit asupra cătunului amorțit.

Trotuare nu existau, căci toate clădirile aveau intrarea direct din stradă, înclinate fiind spre ea, fără a oferi vreo urmă de intimitate locuitorilor. Toți se știau între ei. Toți știau aproape totul, unii despre alții. Secretele erau inexistente, părând o bizarerie dacă reușeau să se infiltreze în comunitatea așezării. Oricine încerca să ascundă ceva de ceilalți era aspru pedepsit. Nimeni nu putea fi categorisit ca insolit, ducând același trai monoton cu vecinii, purtând cam aceleași ținute, având cam aceleași preocupări, situându-se cam la același nivel social. O uniformizare binevenită, într-un fel, care nu putea da naștere prea multor motive de dispută.

Și-n toată acea pace binecuvântată, acum, după ce înserarea lăsase înfricoșată locul nopții, se simțea ceva nedefinit în aer. O emanație înecăcioasă venită de niciunde, un susur slab, ca un început de suspin sau ca un hohot abia stăpânit. Se insinua, se ascundea, pentru ca mai apoi să devină din ce în ce mai pregnantă, mai apăsătoare. Stătea la pândă după orice colț de clădire, se împletea cu fumul hornurilor, se infiltra printre ziduri sau chiar pătrundea prin deschizătura vreunei ferestre ca o privire iscoditoare, prevestitoare de furtună.

Însuși Ochiul Magic, adevărat simbol al orașului, părea să fi pierdut din vigilența obișnuită, picotind cumva liniștit de lipsa oricărei mișcări.

Ca la un semn nevăzut, fumul hornurilor se adună într-o pâclă deasă, cenușie și un suflu puternic însoțit de un vuiet profund stinse orice licărire a lumânărilor și felinarelor răzlețe. De prin rigole răzbătea miasma înghețată a morții. Totul părea sortit pieirii, ca într-un coșmar nesfârșit.

– De-acum vă veți afla sub stăpânirea mea veșnică, tună o voce aprigă care ar fi trezit și trupurile neînsuflețite din cripte, slobozind apoi un hohot macabru care rămase suspendat în pâcla plumburie, amplificându-se la nesfârșit.
Teroarea dură doar câteva secunde, dar ar fi îngrozit pentru eternitate orice ființă.

Mantaua fumurie fu străbătută de o rază puternică de lumină aurie, care scăpără cu puterea unui fulger, însoțită de un chichotit poznaș.

– Cred că mai mult ți-ai dori un regat nesfârșit doar pentru tine decât acest cătun uitat de lume, grăi o voce plăcută, pe un ton mieros.

Nedumerirea dură doar câteva clipe suspendate în eter, timp în care lumina dispersa negura, împrăștiind-o în cioburi care se divizau în particule fine la atingerea pământului.

– Privește regatul promis! mai adăugă vocea caldă.

Ca o cortină ce se ridică agale lăsând la vedere un decor cu totul diferit, în mijlocul acelei lumini aurii, prinse contur o întindere nesfârșită, însorită, îmbietoare, în care pâcla plumburie năvăli hulpav, tot îndepărtându-se, până când deveni doar un punct abia zărit.

– Hi, hi, hi, l-am păcălit! se hilizi sclipirea mătăsoasă pierzându-se în înalt.

Perdeaua de stele își reluă locul obișnuit, felinarele clipiră somnoroase și o liniște adâncă puse stăpânire pe străzile înguste. Ochiul Magic clipi moleșit, de parcă abia se deșteptase dintr-un somn prelung.

A doua zi locuitorii orașului aveau să șoșotească la colț de stradă sau în piațeta din centru despre același coșmar pe care-l avuseseră noaptea trecută.
Nici nu știau cât de adevărat fusese! 

*** 

Imaginea am găsit-o pe blogul Suzanei și i-am spus că merită o poveste. Cam asta a ieșit… 😀 

Formula magică a primăverii

Se îndrepta bombănind spre laborator… „M-am săturat de atâta iarnă, ger, zăpadă. O fi ea frumoasă, dar numai în poze. Trebuie să insist mai mult asupra cercetărilor privind venirea primăverii. Formulei aceleia la care tot lucram i-a venit timpul de finalizare. Voi pune la bătaie toate legile stranii sau neînțelese ale fizicii, manualele bizare, toate elixirurile știute și neștiute, tot arsenalul de formule cuantice din lumea subatomică, toți electronii instabili, tot ceea ce scapă înțelegerii umane. Tot ce pare paradoxal va fi demonstrat amănunțit. Voi lua în calcul mișcarea planetelor, sateliților și influențele lor. Nu voi mai lăsa nimic nedisecat. M-am săturat de iarnă!”

Bărbatul de statură medie, care se mișca încoace și încolo în penumbra holului îngust, părea mai degrabă un magician decât un cercetător. Contrazicea orice imagine generală pe care ne-am fi putut-o face asupra unor astfel de persoane. Avea un smoc de păr vâlvoi, decolorat de trecerea timpului în nuanțe de soare blând, ochi mari, luminoși, iscoditori, adumbriți de gene prelungi, un zâmbet senin și o oarecare ghidușie în umblet.

Prin ferestrele înalte, acoperite parțial de draperii grele din catifea, se filtra o lumină cenușie, leșioasă în care  pluteau mulțime de particole micronice de praf. Un praf ce nu părea real, ci, mai degrabă, un fel de neuroni interconectați pulsând de informație vie, de energie electrizantă de nestăpânit.

Era greu de rezistat în asemenea atmosferă, iar locul în care se simțea cel mai bine era laboratorul spre care se îndrepta.

S-ar fi crezut că acolo domnea o ordine impecabilă, un aer pur, o liniște deplină.

Greșit. Total greșit.

Dar în haosul de nedescris, în mirosurile înțepătoare ale diferitelor substanțe ciudate, în zgomotul ce răzbătea prin ferestrele deschise, care dădeau exact spre cea mai circulată arteră a orașului, el avea propria ordine, găsea propria mireasmă, se bucura de liniștea adecvată momentelor de studiu intens. Se simțea o cu totul și cu totul altă persoană, mai bine zis, o personalitate marcantă eșuată pe o planetă părăsită care îi aparținea doar lui.

Acolo timpul își pierdea valoarea. Nu exista nici zi, nici noapte. Doar el și formulele lui nebunești, prafurile și substanțele bizare, carțile – adevarate grimoare – de dimensiuni neobișnuite.

Imagine: Pinterest

Pătrundea în acea încăpere ca într-un sanctuar. Când pășea peste prag memoria îi devenea tabula rasa, pentru ca în următoarele momente circuitele neuronale să-i devină interconectate perfect, asemeni mecanismelor unui ceas elvețian. Intră, ca de fiecare dată, precipitat și se prăbuși în fotoliul desfundat, ale cărui arcuri scoaseră un oftat prelung, tânguitor. Părea că s-a afundat pe dată într-un somn adânc, pentru ca în minutul următor să sară drept în mijlocul încăperii exclamand pe un ton ascuțit „Evrika!”.

S-ar părea că micul nostru cercetător era un Mare Vrăjitor Alb, căci doar stând printre accesoriile sale desuete putuse extrage esența din ele, ajungând rapid la rezultatul îndelung căutat.

În cameră pătrunseră nuanțe blânde de curcubeu, miresme de cireși înfloriți și-o mierlă își slobozi trilurile alambicate.

Era primăvară cu adevărat.

În locul covorului uzat se iveau fragmente ca piesele unui puzzle în culori vii, pe care ar fi fost suficient să le cuprindă în mâinile febrile pentru a-și vedea năzuințele atinse. O primăvară eternă.

Întinse mai întâi un picior pe care îl ținuse într-o poziție incomodă, mai apoi mâna care începuse să-l furnice, apoi se trezi de-a binelea. Văzuse Primăvara. Și mai văzuse ceva. Formula de necontestat și ingredientele potrivite pentru a împlini ceea ce își dorea.

Dacă ar fi răsfoit cu stânga tomurile îngălbenite de trecerea timpului, iar cu dreapta ar fi amestecat prafurile și licorile  ce bolboroseau în flacoane de diferite mărimi și culori totul ar fi fost gata într-o clipită. Dacă…

Dar primăvara putea fi foarte aproape, la distanța unei mâini întinse în care să cuprindă toate ingredientele la îndemana oricui. Zâmbetul neștiut al unei necunoscute pe lângă care a trecut în acea zi, o eșarfă colorată, mireasma unui parfum, mirarea din ochi de copil, visurile mărețe pe care le-a atins în zbor, bucuriile de zi cu zi ce-i păruseră atunci neînsemnate. Toate erau ingredientele perfecte.

Un zâmbet îi curbă buzele concav, o lumină îi strălucea în priviri și prinse a fredona: „Vine, vine primăvara…”

***

Cam de fiecare dată muza mă vizitează după terminarea tuturor concursurilor.

Mă gândisem să o întreb pe Mona dacă aș mai fi adăugat 1-2 paragrafe cu ”…muguri care pleznesc pe ram, natura care se trezește la viață, mieii zburdă pe câmpii…” s-ar fi încadrat în cerințele concursului?

Legenda peruzelei (amintirea)

O văzuse amestecată printre alte pietre de diferite mărimi şi culori, prăfuita, fără pic de strălucire şi totuşi o simţea emanând o energie binefăcătoare ce o atrăgea. A prins-o în căuşul palmelor şi atunci a ştiut că vor fi nedespărţite, că îi va afla povestea aşa cum a fost ea cu adevarat. A simţit-o pulsându-i în mâini, ca o vietate speriată ce ar vrea să plece şi totuşi să rămână pentru a-şi dezvălui secretele, pentru a se simţi protejată.

Înserarea îşi aşternea umbrele peste toată suflarea, iar ea, fata cu ochi mari şi luminoşi nu-şi putea descleşta degetele de pe piatra de care fusese aleasă, de parca o legătura tainică, ancestrală, le-ar fi unit, regăsindu-le.

Se simţea din ce în  ce mai molatică, alunecând spre visare, atrasă de o lume a fantasmelor. Nu opunea nicio rezistenţă, ba dimpotrivă, îi plăcea starea ce o cuprinse.

***

Cândva demult, pe când zeităţile locuiau pe pământ, în locul unde întinderea nesfârşită a apelor se uneşte cu infinitul de azur al cerului, se născuse o fiinţă cu ochi de un albastru nemaivăzut. Nu mică a fost bucuria parinţilor ce au exclamat în acelaşi timp Firusa (fericire) şi aşa i-a rămas numele.

Copila a crescut înconjurată de dragostea şi admiraţia celor din jur, ceea ce a ajutat-o să aibă un suflet bun şi să întoarcă înzecit sentimentele de care era înconjurată. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe pe ţarmul mării, lăsându-şi gleznele mângâiate de valurile înspumate, adâncindu-şi tălpile în nisipul umed ce îi da o stare de uitare. Visa cu ochii deschişi la un suflet generos ca al ei care să-i fie alături pentru totdeauna pe drumul vieţii. În acea seară asculta zbuciumul valurilor izbindu-se de stânci şi i se păru că nu doar acest zgomot se aude, ci încă ceva, ca o muzică divină  ce-i pătrundea în simţiri. În acea clipă ştiu că acel ce cânta atât de frumos nu putea avea decât un suflet bun şi ar fi vrut să se lase legănată de acele sunete pentru totdeauna. Din pricina înserării nu putu distinge cine cânta, dar îşi promise că numai acela ii va fi pereche pe veci. O lacrimă de fericire i se prelinse pe obrajii calzi şi căzu pe o piatră ce îşi schimbă culoarea în albastrul acela ce cuprindea în el seninul cerului de vară oglindit în valurile limpezi ale mării. Era prima ei lacrimă izvorâtă din preaplinul inimii. Luă piatra şi o strânse cu putere în căuşul palmelor, împrumutându-i din căldura sa, pulsând împreună în acelaşi ritm, regăsindu-se parcă, ducând-o cu ea oriunde, chiar şi in vis.

***

Soarele îi zâmbea în fereastră şi ziua ce începea se anunţa a fi una din acele zile reuşite.

Acum îşi amintea… era născuta din zei, purta în ea puterea lor de a renaşte iar şi iar, de a ieşi  victorioasă din orice încercare.

Culoarea ochilor de demult, ce rămăsese întipărită în piatra care purta numele fericirii, se schimbase, dar îi plăcea cum erau acum, fiind mai lumeşti, mai atrăgători.

peruzea

Somnul (peruzea)

Avea ochii blânzi  de căprioară rănită, iar părul purtând în el tainele nopţilor fără lună se ondula mângâiat de briza caldă. Genele lungi aruncau umbre înşelătoare peste obrazu-i palid, de care se aninau sclipirile diamantine ale picăturilor cu acelaşi gust ca al talazurilor ce se spărgeau de ţărm, aveau zbateri de aripi frânte în zbor.

Îl mai aştepta şi acum cu sufletul strâns la gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă nicicând. Ochii altădată însufleţiţi de dragostea ce i-o purta deveniseră reci şi goi, cu o căutătură aspră asemeni vântului ce ridica dune în nisipul timpului. Ascunsese în cel mai tainic colţ al inimii povestea lor de iubire înfăşurată în văluri luminoase de speranţă. Se născuse iar şi iar cu acelaşi dor mistuitor, trăind doar pentru clipa când se vor regăsi.

Nu-i lipseau niciodată brăţările cu intarsii preţioase ce-i acopereau în întregime incheieturile fragile, ca nişte cătuşe purtate de bună voie, pentru a-i reaminti, parcă, povestea peruzelei ce trona în mijlocul lor.

Ştia aproape totul despre acea piatră ce-şi trăgea denumirea din cuvântul persan firusa care însemna piatră a fericirii, sau din pirouzeh ce însemna victorie. Era una din cele mai vechi pietre semipreţioase cunoscute de om, purtată chiar şi de regina Egiptului –Zar- acum mai bine de 5000 de ani.

Aztecii credeau despre ea că ar proveni din lacrimile zeităţilor cereşti, iar persanii că s-ar forma din oasele celor care au murit din dragoste.

Denumită şi turcoaz după cuvintele franceze pierre turquoise (piatra turcească), datorită faptului că a fost adusă in Europa din Orientul Mijlociu (Liban, Iran) prin Turcia.

Purtată aproape de piele absoarbe energiile negative şi o serie de substanţe, îşi poate schimba culoarea, devenind ternă şi poate fi încărcată cu energii benefice de razele blânde ale soarelui de dimineaţă sau de la asfinţit.

Dar acum era mai hotărâtă ca oricând să-şi înfrunte destinul, să fie victorioasă în lupta aceasta nedreaptă cu soarta ce parcă nu voia să-i redea fericirea. Smulse piatra din filigranul fin ce o înconjura şi o îngropă adânc în nisipul umed. Apoi se întinse în leagănul valurilor care-i promiteau, parcă, să-i transforme aşteptarea într-o peruzea, pereche pe veci a celei ce tocmai îşi găsise sălaşul în pântecul cald al nisipului…

 

scoica

Poveste de pe planeta Alegria

lenj 2

 

Undeva departe… departe, la mii de ani lumina distanta, intr-o galaxie necunoscuta inca, exista o planeta minunata numita Alegria (bucurie).

Si nu degeaba era numita asa!

Acolo toti oamenii erau fericiti, traind intr-o continua intelegere si multumire.

Atmosfera lor era rosiatica, cerul era asemeni celui de pe Pamant la asfintitul soarelui, aerul caldut, placut, apele line si vegetatia bogata.

Locuitorii micutei planete erau fapturi diafane, frumoase, aproape stravezii, carora inca de la nastere le era sortit un suflet pereche, alaturi de care aveau sa isi duca intrega existenta.

(Fericiti intr-adevar, nefiind nevoiti sa-si caute sufletul pereche, sa-l gaseasca sau nu o intrega viata.)

Nimic nu era lasat la voia intamplarii.

Toate regulile erau bine stabilite si respectate cu sfintenie, pentru a pastra acelasi stil de viata ce asigurase pana atunci linistea si prosperitatea.

Sfatul batranilor era format din sapte fiinte celeste, cu plete albe, vesminte azurii, iar ceea ce ii deosebea de ceilalti era coloarea ochilor, de un purpuriu intens.

Erau aceeasi, de mii de ani, singurii nemuritori, ce aveau datoria de a duce mai departe pentru totdeauna legile ce asigurau bunastarea fiintelor ce le aveau in grija.

Din toata acea comunitate restransa, se remarcase o fetita, ajunsa acum tanara domnisoara, frumoasa, mladie, cu ochi senini pierduti parca in visare si un par bogat si matasos, de culoarea spicului de grau.

Asta era ceea ce o facea unica, culoarea parului.

Simtindu-se oarecum marginalizata din cauza acestui amanunt, crescuse retrasa, traind in lumea ei imaginara.

Parintii ii oferisera tot ce isi dorea, pentru a nu simti nici o lipsa si obiectul de care se atasase cel mai mult, era o carte din clestar, cu imagini ce descriau viata pe acea planeta  inca de la inceputuri.

Era fascinata de schimbarile ce avusesera loc in timp, caci nu fusese asa dintotdeauna.

Cele mai dragi ii erau ultimele pagini, ce erau goale, stralucind in culorile curcubeului si totusi fara imagini.

In vis acestea prindeau contur si ii dezvaluiau o alta lume, cu rauri zglobii, cer albastru si flori multicolore.

I se pareau cunoscute acele locuri si parca in sufletul ei tanjea dupa ele.

Acum era destul de mare pentru a putea parasi planeta pe care traia si le spunea parintilor zi de zi dorinta ei.

Fiind din ce in ce mai retrasa, aproape bolnava, acestia si-au luat inima in dinti si au mers la “sfatul batranilor”, pentru a le cere voie ca aceasta sa paraseasca planeta.

Era pentru prima data, dupa mii de ani, cand li se cerea asa ceva si au cerut ragaz trei zile pentru a se pune de acord.

Parintii fetei stiau care vor fi conditiile, pentru ca a mai incercat odata o tanara sa paraseasca acele locuri, dar pentru ca i s-a interzis sa-si ia cu ea si sufletul pereche, a renuntat.

S-au gandit si s-au tot gandit, fara a gasi nici o idée salvatoare, aceasta venind tot de la fiica lor.

Isi va transforma sufletul pereche intr-o pisica, deoarece avea voie sa ia cu ea doar un obiect si o vietate, iar obiectul ales va fi bineinteles cartea ei cea draga.

Dupa trei zile i s-a dat voie sa plece, doar cu pisica si cartea.

Cu inima sfasiata si-a parasit familia, avand totusi o bucurie in suflet, ca va ajunge in sfarsit in locurile care o chemasera in vis, insotita de sufletul ei pereche si nelipsita carte.

Calatoria i-a fost lina, ca si cum ar fi visat, iar cand a deschis ochii, s-a trezit pe marginea unui lac limpede, inconjurat de trestii si salcii ce-si aplecau sfioase ramurile spre luciul apei.

Cerul era de azur, precum vesmintele batranilor de pe planeta ei, iarba verde presarata cu flori multicolore, aerul racoros si inmiresmat.

Acum se simtea intr-adevar acasa.

Avea sa afle ca aceasta planeta se numeste Pamant si viata se traieste dupa alte reguli.

La cativa pasi de lac era o casuta primitoare, in care isi va petrece tot restul vietii.

O singura modificare avea de facut, ceva care sa-i aminteasca de locul unde se nascuse si a ales sa schimbe culoarea pomilor ce incadrau casuta in sangeriu, culoarea inimii, care sa-i mai aline dorul de parintii ei dragi.

Mai avea de asteptat doar un an pana cand pisica ei se va transforma in tanarul chipes ce-i fusese harazit drept suflet pereche si de care nu se putuse desparti.

Timpul va trece usor, rasfoind cartea ce avea acum file de hartie, dar ale carei ultime pagini ramasesera albe.

Acolo isi va scrie noua ei viata plina de fericire.

Acesta e povestea tinerei ce a ales cartea si pisica 🙂  pentru o viata noua, o poveste transmisa in vis din generatie in generatie, pe care in mod sigur o stiau si alte persoane, care au ales sa o transpuna in imagini pe o lenjerie de calitate, la un prêt fara concurenta, –Outlet– ce poate fi comandata online si primita acasa in numai doua zile, verificata si chiar retunarnata daca nu corespunde dorintelor noastre. Cred ca e o oferta de nerefuzat!

lenj Out

 

 

 

Texte pe față

Zic ce-am de zis

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

La porțile Atlantidei

Dincolo de teamă se află toate răspunsurile

%d blogeri au apreciat: