Dincolo de ceață

Imagine: Pinterest

În lumina farurilor ceața părea că prinde forme ireale, de fantome, de prezențe supranaturale care alunecă în profiluri bizare, strecurându-se în cele mai ascunse cotloane, chiar și ale unei minți sănătoase. E drept ca până atunci nu mai văzuse năluci și nici nu i se mai năzărise că pomii au contururi umane cu brațe descărnate ce-și flutură falangele a chemare, ademenitor, într-un ritm insinuant, prevestitor.

Dora scutură cu putere din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile și privirea. Negura o fascina. Oare ce-o fi dincolo de ceață ? se întrebă în timp ce reduse viteza și parcă într-un refugiu de pe marginea șoselei. Coborî cu grijă, uitându-se în jur atentă la orice mișcare ce ar fi putut să o surprindă. Ce-mi veni să opresc și să ies din mașină? Parcă aș fi sub influența unei vrăji. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat, își spuse în timp ce pașii ei hotărâți se îndreptau spre liziera pădurii mânați de o voință proprie. Nici măcar nu e cazul să mă impacientez. Am mai văzut negură, dar parcă nicicând nu a fost așa.  Tot vorbindu-și în gând, încurajându-se într-un fel, ajunse la marginea șanțului ce despărțea drumul de codrul tânăr ale cărui linii frânte abia se zăreau. Cum trec eu acum de cealaltă parte? mormăi oarecum înciudată, căci era hotărâtă să pătrundă în pădurice. Ramurile pomilor se împletiră cu rădăcinile arbuștilor de pe marginea șanțului, plantele se unduiră în jurul lor ajutând la trăinicia construcției improvizate ad-hoc și ea păși mai departe fără a-si da seama măcar că podețul apăruse de niciunde. O trecu deodată un fior, ca și cum o respirație rece îi suflase în ceafă, simțind în același timp că nu se va mai putea rupe de vraja care o cuprindea din ce în ce mai puternic.

Nu se gândea la nimic, doar era atentă să nu calce vreuna din vietățile care mișunau pe sub frunzele căzute. Pe după trunchiurile mlădii luceau misterios ochi galbeni, verzi sau albaștri cu priviri fixe, stăruitoare, dar doar pentru câteva secunde, apoi s-au stins ca aștrii în zori de zi. Fiorul deveni mai puternic, un frig neașteptat o învălui ca o manta de gheață și atunci o zări. Era înaltă, subțire, translucidă și reală deopotrivă. Avea un chip frumos, calm, încadrat de plete argintii. Ochii, oh, ochii aceia păreau blânzi și neîndurători în același timp. Privirea Dorei se lipise de pupilele mărite ale făpturii fantastice care o lăsase fără voință proprie. Plutea deasupra pământului, căci pașii nu i se auzeau, crengile uscate nu scoteau niciun zgomot când trecea peste ele, iar copacii nu păreau un obstacol în calea ei. Ori se dădeau la o parte, ori ea trecea prin ei, recompunându-se apoi în aceeași formă.

Asa ceva clar nu mai întâlnise. Părea ireal, dar ea știa că e trează și urmează fără a se împotrivi o fantomă printr-o pădure. Ceața devenise mai densă, aproape că o putea simți opunând rezistență, ca un zid imaterial și totuși prezent, ca o plasă elastică ce se întindea la nesfârșit și care nu ar fi cedat nicicând. Ar fi vrut să atingă fantoma, căci deja se simtea ca și cum cineva i-ar fi călcat pe mormânt, pentru a se asigura că e cumva reală, doar că mâna sa întinsă simți, în locul în care aceasta se afla, ca o perdea de abur rece, cu ochiuri largi, prin care aerul pătrundea altfel, mai puțin rarefiat. Și-o retrase încet și o strecură în buzunar pentru a se încălzi. Dacă voi mai fi caldă vreodată, gândi în timp ce un râs ascuțit, ironic, îi străpunse auzul.

După ce scăpă nevătămață din hățișul de crengi și plante răsucite în feluri la care nu se gândise Dora, urmând năluca, ajunse într-un loc ce părea mai prietenos. O rază timidă de soare îmbrăca într-o lumină călduță totul în jur. Chiar și fantoma, din privirile căreia parcă dispăruse unda malițioasă, era mai blândă. O fantomă blândă și prietenoasă, gândi aproape surâzând.

Cu un gest care nu accepta vreo împotrivire năluca îi arată o cutie mare pe care o îndemna să o deschidă. Capacul era sculptat în filigran, formele reprezentând creaturi magice printre care trona o literă cu arcuiri măiastre ce se înălțau în volute, ea însăși reprezentând o imagine în sine, o operă de artă.  Era un P stilizat cu atâta măiestrie încât se simți atrasă iremediabil de ea, ca și cum ar fi fost ultima piesă dintr-un puzzle neterminat.

– Da, e chiar litera care ar întregi numele tău, Andora dragă, îi șuieră înghețat stafia și slobozi un alt hohot sarcastic. Tocmai de aceea te-am și invitat aici, continuă pe un ton mieros.

– Dar nu, nu este posibil, se lamentă tânăra.

– Ba este foarte posibil și adevărat, răspunse aproape mieros arătarea. Cândva, la începuturile lumii, ai primit în dar această cutie și neglijența ta a slobozit peste lume toate relele posibile pedepsind-o astfel prin curiozitatea ta. Nimeni nu mai putea face nimic. Singura care ar mai putea îndulci toate astea zace pe fundul acestei cutii.

Dora nu avea curaj să facă gestul decisiv, dar nici să înfrunte mânia fantomei. Cu teamă și precauție se apropie, atingând caseta stranie acoperită parțial de licheni și alte plante mult mai verzi decât s-ar fi așteptat și o simți ca și cum ar fi respirat, ar fi avut o viață proprie. Întredeschise ușor  capacul și zări o pâlpâire slabă. Îi păru un licurici plăpând, susținându-și cu greu ultimele scânteieri dar, privind mai atent, observă că avea forma unei jumătăți din semnul infinitului.  

– Știi cine e? spuse fantoma.

– Spe… speranța?

– Da, văd că ai aflat. Nu ar fi timpul să o eliberezi și pe ea?

– Da, ba da, mai răspunse tremurând Dora.

Cu un gest ferm, în ciuda emoțiilor care o stăpâneau, atinse capacul și cutia se transformă în zgură, un praf cenușiu care se răspândi în jur, iar licărirea slabă dispăru.

Îi era atât de frig. Tremura și se gândea că ceața aceea va reuși să o îmbolnăvească, până la urmă.  

Dora scutură cu putere din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile și privirea. O rază timidă de soare îmbrăca într-o lumină călduță totul în jur, iar ceața dispăruse. Și fantoma de asemenea.

Întinse mâna spre termosul cu cafea, sorbi o înghițitură zdravănă și simți că începe să se încălzească.

Ce-a fost asta? își spuse privind nedumerită în jur.

***

Provocarea vine de la Mona și am îmbinat cumva exercțiile de scriere nr 2 și nr. 3, propuse de ea.

Ex. #2 – Fă o descriere sinceră și obiectivă, la alegere: a unuia dintre părinții tăi, a unui personaj mitologic, a unei fantome.

Ex. #3 – Scrie o poveste pornind de la o legendă cunoscută.  

O altă călătorie

imagine: Pinterest

 

Zilele ultimei săptămâni s-au târât agale, gârbovite de resentimente și neînțelegeri, de cer mohorât continuu care parcă o conduceau spre o anxietate iminentă. Soarele, din ce în ce mai avar în privința căldurii și luminii, continua să se ascundă după perdeaua posomorâtă a norilor. Când se va mai bucura de senin, nu știa, însă spera să se întâmple cât mai curând.

Dacă o fi fost doar vremea, vinovată pentru starea ei, sau nemulțumirile nu știa sigur, cert este că făceau împreună un tot indestructibil care o răscoliseră. Toate supărările din ultimul timp păreau să aibă aceeași sămânță adânc plantată în interiorul ei. De multe ori, orgoliul îi fusese mai puternic decât realitatea evidentă, triumful în orice situație i-ar fi dovedit puterea de convingere, stăpânirea de sine, persuasiunea, iar când nu reușea asta se simțea înfrântă, părăsită de toată lumea, sleită de puteri.

Pereții încăperilor, oricare ar fi fost ele, păreau să o strângă, să-i stoarcă ultima fărâmă de optimism. Simțea nevoia unei evadări în natură, a spațiilor largi, a reculegerilor. Se gândea, de multe ori, că într-o altă viață o fi făcut parte din vreun popor nomad, petrecându-și zilele pe drumuri, nu încorsetată într-o viață statică, în interiorul unor clădiri, oricât de spațioase și moderne ar fi fost.

Călătoriile lungi, nemărginirea zării, mașina înghițind lacom kilometri de asfalt o revigorau, îi aduceau relaxare. Sfârșiturile de săptămână erau perioadele cele mai dragi sufletului ei. Niciodată nu știa încotro o va duce drumul, unde se va opri, ce va descoperi în preumblările sale. Itinerariile nu erau dinainte stabilite, ci lăsate la voia întâmplării, dovedindu-se mereu surprinzătoare, în cel mai bun sens al cuvântului.

Se afla în perioada aceea de căutări spirituale, de înțelegere a sinelui propriu, a drumului de urmat, a misiunii în această viață. Citise câteva cărți de dezvoltare personală, ascultase conferințe, cursuri, workshopuri, tot ce îi ieșise în cale legat de acest subiect. Era încă la vremea întrebărilor, a lămuririlor și nu era foarte convinsă de calea pe care o avea de urmat. Trebuia să existe un punct de pornire și, fiindcă toate informațiile adunate o bulversaseră, nu întrevedea încă linia de start. 

Săptămâna era pe sfârșite, iar ziua de vineri se încheia la fel de cenușie cum începuse. Își pregătise în grabă bagajele, căci îndeletnicirea aceasta îi devenise foarte familiară, așezând aproape mecanic cele câteva lucruri necesare  în geanta de voiaj, apoi se relaxase în compania unei cărți.

Seara s-a topit pe neștiute, alunecând într-o noapte cu vise agitate și neclare. Avusese câteva momente de déjà vu, simțea că unele locuri o atrăgeau mai mult decât altele, dar indicii mai clare că ar mai fi trait cândva pe aici, nu descoperise. Bine, nici nu scormonise prea adânc. Poate că se temea de ceea ce ar fi descoperit și nu știa să facă față unor astfel de lucruri, nu era suficient de pregătită nici pentru o lumină prea puternică, nici pentru un întuneric de nestrăbătut.

A doua zi o trezise răpăiala puternică ce bătea darabana în ferestrele închise, ca și cum degetele unei persoane nevăzute atingeau ritmic sticla ferestrei transmitându-i prin codul morse un mesaj important. Bulversată a deschis brusc ochii, sărind din mijlocul unui vis direct în realitatea imediată și și-a dat seama că erau doar crengile castanului învolburate de vânt, izbindu-se de geamul ei.

Dar nimic nu-i putea strica starea de spirit. Era sâmbătă, ziua în care pornea la drum, oriunde, numai să plece. Cât timp își savurase cafeaua, perdeaua groasă de nori începuse a fi străpunsă de raze timide.

Motorul mașinii torcea ca o pisică leneșă tolănită la soare. La soare, da, căci lăsase în urmă cu câțiva kilometri buni norii și nehotărârea zilei de a fi înnorată sau senină. Plecase devreme, ca de obicei, fără vreo țintă anume, fără a ține cont de indicatoare, doar ascultând muzica ce se revărsa din difuzoare și intuiția care nu o dezamăgise până atunci. O simțea ca pe o voce ce-i șoptea unde să facă la dreapta, unde la stânga, iar ea doar era atentă la trafic și se bucura de peisajele descoperite.

Prin geamul întredeschis năvăleau miresme de pământ reavăn, de iarbă proaspătă, de flori neștiute și încă ceva, ca o aromă nouă, necunoscută, toate transmițându-i  o senzație de bucurie brută pe care, de fiecare dată, o redescoperea în călătoriile sale.

În dreapta șoselei ce se bifurca strălucea sub razele blânde un drumeag pietruit care se unduia ca un șarpe speriat prin iarba plină de rouă, drept în inima pădurii. Alesese să-l urmeze și în scurt timp observă că urca și tot urca, că motorul mașinii ei dădea semne de oboseală, că temperatura apei crescuse cam mult și lăsase în urmă, de câteva ori, mașini ce păreau mai puternice decât a ei, aproape de marginea șanțului, cu capotele ridicate de sub care ieșeau aburi.

Încă puțin, te rog! se adresă mașinii, mângâind cu blândețe volanul, fără să-i pese că ar putea să o audă sau să o vadă cineva care i-ar fi putut pune la îndoială integritatea facultăților mintale.

În luminișul ce i se deschise neașteptat în față, mustind de iarbă verde și flori perene, se odihnea un gard din lemn, după ale cărui măiestrite forme sculptate se zărea, ridicându-se semeață, turla unei biserici acoperită cu tablă de alamă ce strălucea mocnit în soarele dimineții. Păși prin intrarea scundă și îngustă cuprinsă de un sentiment curat de pioșenie, obișnuindu-se treptat cu lumina difuză ce se strecura prin vitraliile copleșite de culori puternice.

Își încărcă avidă retina cu nuanțele pale, șterse de trecerea timpului, ale icoanelor pictate pe zidurile seculare, iar privirile blânde care păreau să o urmărească de pretutindeni îi picurau în suflet liniște. O liniște profundă după care atât de mult tânjise.  Și-n locul acela, în clipa magică pe care tocmai o parcurgea, a simțit crescând în ea toată bucuria și seninătatea trăite în întreaga ei viață, poate și în altele, pentru care trebuia să mulțumească, să fie recunoscătoare.

Era ca și cum în acel moment se activase un portal magic care o ajuta să vadă mult mai clar cine este cu adevărat, să se apropie de sinele său autentic, să nu mai penduleze între îndoieli și incertitudini, să se conecteze la energia celestă pentru a descoperi calea de urmat. Simțea că greutatea vechilor poveri se micșorase considerabil, neliniștile se risipiseră în eter și căpătase puterea să meargă mai departe, orice s-ar mai fi întâmplat.  De parcă ar fi renăscut din propria cenușă. Și-aceleași degete nevăzute se așezaseră pe creștetul ei, binecuvântând-o.  

***

Astăzi este ”Ziua Mondială a scriitorilor” și vă urez, vouă, celor care vă aplecați cu drag asupra literelor și creați lumi noi de vis, un ”La mulți ani!” din suflet.

Povestea tabloului (2)

Se trânti pe pat, așa îmbrăcată, și-și propti privirea în tavanul străbătut de o rază anemică de lumină. Nu, nu va cădea într-o stare de letargie, nu-și va da voie să facă asta. Întinse mâna spre noptiera de lângă pat și găsi jurnalul așteptând-o cuminte. Începu să scrie cu furie și tristețe tot ce îi trecu prin minte în acele momente: afirmații, gânduri, concluzii, golindu-se de frustrări și regrete.                                     

Îmi accept trecutul așa cum este, îl iert și mă eliberez de el. Mi-am lăsat toate regretele pe străzile pe care le-am străbătut, să fie spălate de ploaie, duse în adâncul pământului și purificate. Las tot ceea ce nu îmi mai este de folos în urma mea, iar mintea și sufletul meu rămân curate și reîmprospătate. De astăzi sunt o femeie fericită. Totul este minunat în lumea mea. Știu sigur că nu mai am nevoie de umbrela ta pentru a mă apăra de ploaie, de orice ploaie, fie ea persistentă sau trecătoare. Am propria mea umbrelă. Nu-mi mai doresc nici să mă prinzi în brațe săltându-mă peste vreo baltă, pentru că am ghetele mele impermeabile și pot trece prin orice ochi de apă ce-mi apare în cale. Nu mai vreau nici să mă protejezi punându-mi haina ta pe umeri, căci am haina mea de ploaie care mă apără de umezeala excesiva și îmi oferă siguranță. Cu lucrurile mele mă simt un om întreg, împlinit.

Se spune că „înfrânt nu este decât cel care renunță să lupte”, dar eu nu renunț, doar mă dau deoparte din calea persoanelor și relațiilor care mă țin pe loc sau, și mai rău, mă trag înapoi.

A închis jurnalul cu hotărâre și și-a propus să nu îl mai deschidă până când nu va avea ceva cu adevărat important de spus. Noul capitol pe care își propusese să-l înceapă avea nevoie de timp să se așeze, să-și stabilească ritmul pe care îl va urma.

A doua zi a descoperit pledul verzui într-un magazin din apropiere și și-a dat seama pe dată că era exact ceea ce căuta. L-a luat acasă cu bucurie și l-a înfășurat în jurul trupului zgribulit, iar de atunci i-a devenit refugiu în zilele reci și umede, în cele triste sau însingurate.

Tabloul o privea tăcut din colțul camerei. Tot acolo rămăsese, nu-i schimbase locul pentru că acolo se potrivea cel mai bine. În nopțile senine ploaia pictată nu mai părea atât de rece, ci susura liniștită, felinarele reflectau strălucirea stelelor, iar banca tăcută, de cele mai multe ori, șoptea povești cu promisiuni împlinite. Îl privea uimită, descoperind de fiecare dată în acea pictură noi și noi valențe, tușe de culoare ignorate sau nerelevate până atunci, detalii noi ca niște urme lăsate de pași nehotărâți care, în sfârșit, și-au descoperit calea.

 Îi va scrie povestea cândva. O poveste plină de iubire adevărată, care nu-și dorește pauze de respiro, ci știe că este unica, cea mai mare și mai autentică dintre toate. Avea nevoie doar de un început, apoi o va așterne firesc, fără piedici sau vreun ajutor din afară.  Acum era pregătită.

Sunt pregătită pentru iubirea adevărată. Totul în lumea mea este minunat, au fost următoarele cuvinte pe care le-a scris în jurnal.

 

Povestea tabloului (1)

 

Se uita la el cu ochii măriți de surpriză ca și cum atunci îl văzuse pentru prima oară. Tabloul era mai mohorât ca oricând, iar ploaia părea să nu mai contenească. Îi transmitea o stare de frig și umezeală ce îi intra de-a dreptul în măduva oaselor. Se așeză pe canapeaua îngustă și se înveli cu pledul ei preferat, în nuanțe pale de verde crud. Întotdeauna moliciunea lui și culoarea proaspătă îi dădeau o stare de bine, o încalzeau. Uneori pledul acela chiar îi șoptea vreo poveste pe care o continua în vis, pentru că, de fiecare dată când îl folosea, i se făcea somn.

Tabloul părea și el trist, nu la fel de trist ca în ziua aceea în care îl descoperise în galeria micuță, de pe o străduță slab luminată, ferită de privirile trecătorilor. Nu se gândise nicio clipă că va cumpăra ceva de acolo, o pictură în niciun caz, dar i se părea că rima cu starea ei de atunci, cu ploaia de afară, cu despărțirea neașteptată.

Și l-a privit îndelung, până când ploaia s-a oprit, apoi a cerut să-i fie împachetat, mai ales că prețul părea unul simbolic. Probabil că artistul avea o nevoie stringentă de bani sau, cine știe, nu are vreo pretenție asupra lui, donându-l pur și simplu, gândise atunci.

Aproape că se înserase. Nori plumburii îi încețoșau sufletul, pașii se târau agale, iar umbrela lui, rămasă agățată de brațul ei, cântărea mai mult decât putea duce. Ajunsese în dreptul băncii pe care cu doar câteva ore în urmă el îi spusese că are nevoie de o pauză, că relația lor se îndreaptă prea repede și prea neașteptat spre un punct la care nu se gândise. Ea a înțeles imediat, s-a ridicat și, fără niciun cuvânt a plecat, fără a ști încotro se îndreaptă.

Acum privirea îi rămăsese agățată de banca aceea care era oarecum schimbată. Să fi fost de vină ploaia, să fi spălat toate momentele lor petrecute împreună acolo, să se fi șters totul atât de ușor ca și cum nici nu ar fi existat? Întrebările îi cotropiseră mintea, iar tabloul devenise tare incomod sub brațul care începuse să o doară.

Atârnă umbrela de spătarul băncii și porni abia târându-și pașii spre apartamentul care o aștepta cufundat în liniște și întuneric. Tabloul merita efortul de a-l căra, dar umbrela lui nu, îi fusese de folos o vreme, dar acum putea să se descurce și fără ea.

Intră în casă tiptil, de parcă ar fi putut-o auzi cineva, însă nu mai era nimeni, locuia singură. Aprinse doar o veioză în dormitor și, după ce scoase ambalajul tabloului, îl sprijini în colțul camerei spre care bătea lumina lămpilor de iluminat aflate chiar sub fereastră.  I-ar fi plăcut să privească stelele, să le întrebe ce va face ea de-acum, ce cale va alege, dar norii le acoperiseră strălucirea.

 Va urma…

Povestea a pornit de la imaginea tabloului pictat de Raluca.

15 minute (3)

Anrai, mereu acaparatoare, ar fi vrut să stăpânească singură, stricând astfel echilibrul. În unele zone ale lumii nimeni nu auzise de ea, nici măcar nu o visase vreodată și asta o durea cel mai mult. Cum, Ea, cea mai frumoasă dintre surate, să nu fie cunoscută pretutindeni? Era de neconceput.

Și pentru asta a pus la cale un plan mârșav. Își va fereca pentru totdeauna surorile într-un loc unde nimeni, niciodată nu le va găsi. Apoi, zâmbind malefic, porni în căutarea lor. Cel mai repede a găsit-o pe Anmaot*, pe care tocmai ce-o depășise înainte de a încăleca pe Aen. A legat-o fedeleș, a ascuns-o într-un tufiș uscat, iar acum trebuia doar să o recupereze și să o ducă în locul pregătit. Arav* se îndepărtase binișor, însă nu-i va fi greu să o găsească. Putea fi foarte senină și convingătoare atunci când situația o cerea. O ura destul de mult pentru că stăpânea cea mai mare parte a lumii, iar asta i se părea nedrept. Dar cel mai mult o dușmănea pe mironosița de Aravamirp*, înfloritoare mereu, delicată ea putea să îi zădărnicească planurile de posesiune deplină și izbutea să o înlocuiască tocmai atunci când credea că acestea îi reușiseră.

Anrai își înlănțuise surorile în pivnițe întunecoase și umede, la mare distanță una de cealaltă. Aravamirp plângea continuu cu muguri verzi ce nu vor ajunge niciodată la înflorire în lipsa soarelui. Puterea îi era limitată doar la înmugurire. Peste trei dealuri înghețate, tocmai în miezul lor cel mai adânc, era întemnițată Arav. Se tânguia și se zbătea zadarnic să scape de legăturile oțelite care o lipiseră de stânca rece brăzdată de liane încă verzi și de rădăcinile puternice ale pomilor înghețați. O cunună de flori, multicolore cândva, îi atârna ofilită pe creștetul capului. Peste încă trei dealuri înmărmurite sub mantaua groasă de omăt, în abisul cel mai profund se resemnase în fața întunericului și umezelii, cea de a treia soră – Anmaot. Astepta resemnată ziua în care va triumfa.

Anrai visa frumos la veșnicul ei regat de cleștar, dar ceea ce nu știa ea , pentru că uita în fiecare an, era faptul că fiecare își vor relua locul bine stabilit de când e lumea și pământul, indiferent câte tertipuri ar încerca să pună în aplicare. Dacă uneori reușea să o alunge mai devreme pe sora sa Anmaot, când îi va veni vremea să fie înlocuită, va fi nevoită să se retragă, chiar și împotriva voinței sale.

Că pe timpul îndelungii ei hibernări, de aproape 250 de zile, întreg ținutul își va schimba înfățișarea de câteva ori începând cu muguri și parfum, continuând cu verde și înfloriri, iar mai apoi cu ruginiu și rod bogat, nici asta nu aflase Anrai vreodată. Somnul îi era greu și îndelung, iar la trezire totul se afla în aproape aceeași stare ca atunci când a adormit. Zăpada acoperea totul cu străluciri argintii, pomii purtau podoabe de gheață și norii cerneau fulgi pufoși ce se avântau în dans nebun oriîncotro ai fi privit.

De curgerea armonioasă a nisipului din clepsidră avea cine să se îngrijească.

Cred că va veni iarna.

* numele anotimpurilor scrise invers ( anrai=iarna, aravamirp=primavara, arav=vara, anmaot=toamna)

15 minute (2)

Umbletul fetei este din ce în ce mai ferm și dezvăluie cu fiecare pas altceva. Toamna înaintează, păstrând aceeași cadență rapidă spre maturitate. Vântul începe a sulfa mai puternic. Un pom se balansează nefiresc. Frunzele foșnesc mai tare, mai sec. Iarba sticloasă și înțepenită opune rezistență pașilor grăbiți. O pasăre țipă asurzitor. Un iepure o zbughește, speriat de atâta zgomot, dintr-un tufiș spre liziera pădurii. O broască s-a oprit neașteptat pe vârful piciorului ei. Magie, nu alta. De groază.

În câteva clipe toamna însorită a fost înlocuită de o mașteră haină.

Printre copacii dezgoliți vântul șuieră asurzitor, ploaia rece și măruntă transformă câmpul într-un imens ocean de noroi, dar asta nu pare să o deranjeze pe Anrai*. Pletele i-au devinit argintii din bălaie, pielea feței translucidă, unghiile i-au crescut amenințător căpătând nuanțe albăstrii. Ochii îi sclipeau asemeni unor diamante. Reci și absenți.

Calul s-a transformat și el miraculos, dintr-o gloabă deșirată într-un mândru bidiviu, cu pielea strălucind ca primele omături, cu nări fremătătoare și coamă deasă. Anrai l-a încălecat cu o mișcare iute și sigură, apoi au început să se afunde în ceața densă apărută în chip miraculos. Pe crupa zdravănă a armăsarului s-au ivit două aripi mari, ca de cleștar, iar la prima lor fâlfâire fulgi mari și pufoși au împresurat totul în jur. Anrai prinsese putere.

***

Undeva, deasupra norilor plumburii, se deschidea o altă lume. Una translucidă, imaculată, în care Anrai se înstăpânise forțat, împotriva tuturor legilor naturii respectate de veacuri.

 La prima vedere totul părea normal, doar cei ce cunoșteau meandrele coridoarelor ascunse în caverne erau adevărații erudiți. Dețineau taina primăverii veșnice sau a oricărui alt anotimp. Dar aceia erau puțini, tot mai puțini și scumpi la vedere. Doi-trei răzlețiți prin cele mai îndepărtate colțuri ale ținutului. Își construiseră adevărate igluuri în solul înghețat și le camuflaseră atât de bine încât nimeni altcineva nu ar fi nimerit intrarea. Aveau, între ei, un cod secret ca o șuierătură de vânt sau un țipăt scurt scos de o pasăre prădătoare și le redau atât de fidel că nu puteau fi deosebite de cele naturale, iar principala preocupare era aceea de a păstra ritmul mersului firesc al lumii fără ca intervenția lor să fie observată din exteriorul cercului strâmt care îi conținea.

Iarna trebuia să apară și să stăpânească la timpul ei, la fel și celelalte anotimpuri.

Va urma.

Imagine: Pinterest

Luna și Loli

Imagine: Pinterest

A fost demult, cândva, odată/ Într-o țară tare îndepărtată/ Un împărat care avea o fată/ De ursitoare binecuvântată.
La nașterea fetiței toată lumea se pregătea de petrecere. Au fost invitate, bineînțeles și cele patru ursitoare. Iar pentru că acestea știau că vor fi conduse cu mare alai la curtea regală și li se vor împlini toate dorințele și-au pregătit cu mare atenție discursurile prin care vor dărui fetiței cele mai alese însușiri care o vor ajuta să aibă o viață frumoasă. Și-au lustruit cu migală baghetele fermecate și le-au așezat în cutiile lor aurite până a doua zi, când va avea loc ceremonia.
Numai că pe masa pe care acestea străluceau, una dintre cutii era goală, iar ursitoarea cea mai mică lipsea. Surorile mai mari se uitau nedumerite în jur. Au căutat-o pe Loli în toate încăperile, chiar și în pod, printre cuferele mari cu accesorii magice, dar aceasta parcă se făcuse nevăzută.
Au ieșit toate în grădina de lângă casă și acolo, la capătul cel mai îndepărtat, au zărit-o. Plângea și se chinuia să cioplească o crenguță de alun cu care voia să înlocuiască bagheta pierdută. Lia, Lina și Lumi au îmbrățișat-o cu drag, i-au șters lacrimile și au ajutat-o să meșterească la baghetă. A ieșit o minunăție aurie, mlădioasă, care la orice atingere vibra, cu sunete cristaline asemeni clinchetului de clopoței.
Loli nu a vrut să o așeze în cutia goală, ci a ascuns-o atât de bine încât până a doua zi a uitat unde este. Când a sosit vremea plecării, cuprinsă din nou de neastâmpărul obișnuit, a început să o caute cu disperare.
Surorile, pentru că nu voiau să întârzie la o petrecere atât de importantă, au lăsat-o acasă, nu înainte de a le promite că va face tot posibilul să ajungă la timp.
Petrecerea era în toi, dar în toată acea veselie se auzeau murmure de nemulțumire pentru că predestinările trebuiau făcute înainte de miezul nopții.
Se înserase de-a binelea, iar Loli tot mai căuta bagheta, așa că, hotărâtă să ajungă cât mai curând a rupt din rondul cu flori o lalea și a încălecat pe mânzul alb trimis special pentru ea de către împărat.
Tocmai când luna strălucea pe bolta cerească în toată splendoarea ei, Loli și-a făcut apariția pe terasa castelului. Rochia îi stătea cam șui, condurii sidefii păreau să o încurce și era gata să se împiedice de trena prea bogată, diadema alunecase puțin prea pe frunte, părul ei bogat arămiu, scăpase din aranjamentul sofisticat și acum se revărsa în valuri strălucitoare pe umerii ei frumoși. Ochii de culoarea smaraldului sclipeau din cauza furiei reținute. Zâmbea și pășea cu hotărâre spre leagănul fetiței. Surorile ei i se alăturară, respirând ușurate. Când veni rândul ei, Loli ridică laleaua care înlocuia bagheta magică, îi meni fetiței o mulțime de însușiri deosebite, după care cu o voce clară adăugă: Și se va numi Luna, murmurând înfundat apoi- până îmi voi găsi bagheta.
Toată lumea prezentă era fericită, iar în larma iscată de strigătele și urările vesele ursitoarele s-au făcut nevăzute.
Luna creștea frumos. Era o fetiță vioaie, veselă, foarte deșteaptă și harnică, iar mai presus de toate iubea natura cu toate ale ei: păsări, animale, pomi , ape și cel mai mult îndrăgea florile. Tot timpul și l-ar fi petrecut în parcul cel mare al castelului care era o combinație reușită de pădure-cu pârâiașe zglobii, păsări  felurite, căprioare, veverițe și tot soiul de alte vietăți; cu o grădină plină de cele mai colorate și parfumate flori, străbătută de alei pavate cu marmură și bănci așezate la umbra zidurilor imense care o împrejmuiau.
Se apropia ziua mamei sale, iar Luna, care în fiecare an îi pregătea cel mai ales buchet de flori, se plimba nehotărâtă pe aleile grădinii alegând din priviri florile care vor alcătui buchetul pentru acea zi. Ar fi vrut să aibă culori nemaivăzute și miresme care să se îmbine armonios.
Deodată, cerul a fost acoperit de nori amenințători, iar Tuna- Furtuna se agită plină de furie peste întregul parc până când a speriat toate vietățile, a învolburat apele și a culcat la pământ toate florile.
Noroc de Luna că a reușit să se ascundă în sera de la capătul grădinii, ale cărei ferestre au scăpat de urgia dezlănțuită, de unde urmărea îngrozită toate distrugerile.
Între timp, după șaptesprezece ani, Loli și-a regăsit ambele baghete magice în același loc.
Cu prima a șters orice urmă de futună, redând întreaga strălucire parcului, iar cu cea de a doua a îndepărtat pentru totdeauna toată neotărârea din caracterul ei și al Lunei pe care i-a transmis-o fără să vrea în noaptea cea de pomină și i-a schimbat numele în Aurora. A doua baghetă avea o putere mai mare deoarece fusese făcută împreună cu surorile ei, care au depus eforturi mari, alături de ea, pentru a fi desăvârșită.
Fata ieși din sera care o adăpostise uimită de schimbările care s-au perindat în doar câteva clipe. Își îndreptă privirea senină spre cer de unde îi zâmbea vesel un arc de curcubeu în toată splendoarea lui și atunci a știut că buchetul pentru mama ei va avea exact acele culori. A murmurat apoi ca pentru sine: Ori de câte ori te simți nehotărât privește cerul și acolo vei afla răspunsul potrivit.
Și v-am spus povestea așa/ Exact cum s-a petrecut ea/ Într-o țară îndepărtată/ Demult, cândva, odată. 

*** 

Poveste scrisă în urma unei provocări, care chiar aș vrea să se contureze frumos, pornită de la Ramona, aceea de a scrie o carte cu povești pentru copii.  🙂 

 

Povestea din tablou

Orașul se cufundase puțin câte puțin în visare. Clădirile, semețe peste zi, acum păreau învăluite de o ceață alburie care se așternuse pe nesimțite deasupra cartierelor cu străzi înguste și șerpuite. La câte o fereastră pâlpâia gălbui câte o lumină timidă, răspândită de vreo lumânare uitată aprinsă. Ce risipă! Hornurile dărăpănate pufăiau din când în când câte un norișor de fum vlăguit de prea lungul drum străbătut din vatră până la capătul coșului care, în sfârșit, îl elibera. Printre streșinile aproape împreunate, ca niște stânci deasupra unei trecători, se zărea un colț de cer înstelat, o binecuvântare nerostită ce veghea neostoit asupra cătunului amorțit.

Trotuare nu existau, căci toate clădirile aveau intrarea direct din stradă, înclinate fiind spre ea, fără a oferi vreo urmă de intimitate locuitorilor. Toți se știau între ei. Toți știau aproape totul, unii despre alții. Secretele erau inexistente, părând o bizarerie dacă reușeau să se infiltreze în comunitatea așezării. Oricine încerca să ascundă ceva de ceilalți era aspru pedepsit. Nimeni nu putea fi categorisit ca insolit, ducând același trai monoton cu vecinii, purtând cam aceleași ținute, având cam aceleași preocupări, situându-se cam la același nivel social. O uniformizare binevenită, într-un fel, care nu putea da naștere prea multor motive de dispută.

Și-n toată acea pace binecuvântată, acum, după ce înserarea lăsase înfricoșată locul nopții, se simțea ceva nedefinit în aer. O emanație înecăcioasă venită de niciunde, un susur slab, ca un început de suspin sau ca un hohot abia stăpânit. Se insinua, se ascundea, pentru ca mai apoi să devină din ce în ce mai pregnantă, mai apăsătoare. Stătea la pândă după orice colț de clădire, se împletea cu fumul hornurilor, se infiltra printre ziduri sau chiar pătrundea prin deschizătura vreunei ferestre ca o privire iscoditoare, prevestitoare de furtună.

Însuși Ochiul Magic, adevărat simbol al orașului, părea să fi pierdut din vigilența obișnuită, picotind cumva liniștit de lipsa oricărei mișcări.

Ca la un semn nevăzut, fumul hornurilor se adună într-o pâclă deasă, cenușie și un suflu puternic însoțit de un vuiet profund stinse orice licărire a lumânărilor și felinarelor răzlețe. De prin rigole răzbătea miasma înghețată a morții. Totul părea sortit pieirii, ca într-un coșmar nesfârșit.

– De-acum vă veți afla sub stăpânirea mea veșnică, tună o voce aprigă care ar fi trezit și trupurile neînsuflețite din cripte, slobozind apoi un hohot macabru care rămase suspendat în pâcla plumburie, amplificându-se la nesfârșit.
Teroarea dură doar câteva secunde, dar ar fi îngrozit pentru eternitate orice ființă.

Mantaua fumurie fu străbătută de o rază puternică de lumină aurie, care scăpără cu puterea unui fulger, însoțită de un chichotit poznaș.

– Cred că mai mult ți-ai dori un regat nesfârșit doar pentru tine decât acest cătun uitat de lume, grăi o voce plăcută, pe un ton mieros.

Nedumerirea dură doar câteva clipe suspendate în eter, timp în care lumina dispersa negura, împrăștiind-o în cioburi care se divizau în particule fine la atingerea pământului.

– Privește regatul promis! mai adăugă vocea caldă.

Ca o cortină ce se ridică agale lăsând la vedere un decor cu totul diferit, în mijlocul acelei lumini aurii, prinse contur o întindere nesfârșită, însorită, îmbietoare, în care pâcla plumburie năvăli hulpav, tot îndepărtându-se, până când deveni doar un punct abia zărit.

– Hi, hi, hi, l-am păcălit! se hilizi sclipirea mătăsoasă pierzându-se în înalt.

Perdeaua de stele își reluă locul obișnuit, felinarele clipiră somnoroase și o liniște adâncă puse stăpânire pe străzile înguste. Ochiul Magic clipi moleșit, de parcă abia se deșteptase dintr-un somn prelung.

A doua zi locuitorii orașului aveau să șoșotească la colț de stradă sau în piațeta din centru despre același coșmar pe care-l avuseseră noaptea trecută.
Nici nu știau cât de adevărat fusese! 

*** 

Imaginea am găsit-o pe blogul Suzanei și i-am spus că merită o poveste. Cam asta a ieșit… 😀 

Formula magică a primăverii

Se îndrepta bombănind spre laborator… „M-am săturat de atâta iarnă, ger, zăpadă. O fi ea frumoasă, dar numai în poze. Trebuie să insist mai mult asupra cercetărilor privind venirea primăverii. Formulei aceleia la care tot lucram i-a venit timpul de finalizare. Voi pune la bătaie toate legile stranii sau neînțelese ale fizicii, manualele bizare, toate elixirurile știute și neștiute, tot arsenalul de formule cuantice din lumea subatomică, toți electronii instabili, tot ceea ce scapă înțelegerii umane. Tot ce pare paradoxal va fi demonstrat amănunțit. Voi lua în calcul mișcarea planetelor, sateliților și influențele lor. Nu voi mai lăsa nimic nedisecat. M-am săturat de iarnă!”

Bărbatul de statură medie, care se mișca încoace și încolo în penumbra holului îngust, părea mai degrabă un magician decât un cercetător. Contrazicea orice imagine generală pe care ne-am fi putut-o face asupra unor astfel de persoane. Avea un smoc de păr vâlvoi, decolorat de trecerea timpului în nuanțe de soare blând, ochi mari, luminoși, iscoditori, adumbriți de gene prelungi, un zâmbet senin și o oarecare ghidușie în umblet.

Prin ferestrele înalte, acoperite parțial de draperii grele din catifea, se filtra o lumină cenușie, leșioasă în care  pluteau mulțime de particole micronice de praf. Un praf ce nu părea real, ci, mai degrabă, un fel de neuroni interconectați pulsând de informație vie, de energie electrizantă de nestăpânit.

Era greu de rezistat în asemenea atmosferă, iar locul în care se simțea cel mai bine era laboratorul spre care se îndrepta.

S-ar fi crezut că acolo domnea o ordine impecabilă, un aer pur, o liniște deplină.

Greșit. Total greșit.

Dar în haosul de nedescris, în mirosurile înțepătoare ale diferitelor substanțe ciudate, în zgomotul ce răzbătea prin ferestrele deschise, care dădeau exact spre cea mai circulată arteră a orașului, el avea propria ordine, găsea propria mireasmă, se bucura de liniștea adecvată momentelor de studiu intens. Se simțea o cu totul și cu totul altă persoană, mai bine zis, o personalitate marcantă eșuată pe o planetă părăsită care îi aparținea doar lui.

Acolo timpul își pierdea valoarea. Nu exista nici zi, nici noapte. Doar el și formulele lui nebunești, prafurile și substanțele bizare, carțile – adevarate grimoare – de dimensiuni neobișnuite.

Imagine: Pinterest

Pătrundea în acea încăpere ca într-un sanctuar. Când pășea peste prag memoria îi devenea tabula rasa, pentru ca în următoarele momente circuitele neuronale să-i devină interconectate perfect, asemeni mecanismelor unui ceas elvețian. Intră, ca de fiecare dată, precipitat și se prăbuși în fotoliul desfundat, ale cărui arcuri scoaseră un oftat prelung, tânguitor. Părea că s-a afundat pe dată într-un somn adânc, pentru ca în minutul următor să sară drept în mijlocul încăperii exclamand pe un ton ascuțit „Evrika!”.

S-ar părea că micul nostru cercetător era un Mare Vrăjitor Alb, căci doar stând printre accesoriile sale desuete putuse extrage esența din ele, ajungând rapid la rezultatul îndelung căutat.

În cameră pătrunseră nuanțe blânde de curcubeu, miresme de cireși înfloriți și-o mierlă își slobozi trilurile alambicate.

Era primăvară cu adevărat.

În locul covorului uzat se iveau fragmente ca piesele unui puzzle în culori vii, pe care ar fi fost suficient să le cuprindă în mâinile febrile pentru a-și vedea năzuințele atinse. O primăvară eternă.

Întinse mai întâi un picior pe care îl ținuse într-o poziție incomodă, mai apoi mâna care începuse să-l furnice, apoi se trezi de-a binelea. Văzuse Primăvara. Și mai văzuse ceva. Formula de necontestat și ingredientele potrivite pentru a împlini ceea ce își dorea.

Dacă ar fi răsfoit cu stânga tomurile îngălbenite de trecerea timpului, iar cu dreapta ar fi amestecat prafurile și licorile  ce bolboroseau în flacoane de diferite mărimi și culori totul ar fi fost gata într-o clipită. Dacă…

Dar primăvara putea fi foarte aproape, la distanța unei mâini întinse în care să cuprindă toate ingredientele la îndemana oricui. Zâmbetul neștiut al unei necunoscute pe lângă care a trecut în acea zi, o eșarfă colorată, mireasma unui parfum, mirarea din ochi de copil, visurile mărețe pe care le-a atins în zbor, bucuriile de zi cu zi ce-i păruseră atunci neînsemnate. Toate erau ingredientele perfecte.

Un zâmbet îi curbă buzele concav, o lumină îi strălucea în priviri și prinse a fredona: „Vine, vine primăvara…”

***

Cam de fiecare dată muza mă vizitează după terminarea tuturor concursurilor.

Mă gândisem să o întreb pe Mona dacă aș mai fi adăugat 1-2 paragrafe cu ”…muguri care pleznesc pe ram, natura care se trezește la viață, mieii zburdă pe câmpii…” s-ar fi încadrat în cerințele concursului?

Legenda peruzelei (amintirea)

O văzuse amestecată printre alte pietre de diferite mărimi şi culori, prăfuita, fără pic de strălucire şi totuşi o simţea emanând o energie binefăcătoare ce o atrăgea. A prins-o în căuşul palmelor şi atunci a ştiut că vor fi nedespărţite, că îi va afla povestea aşa cum a fost ea cu adevarat. A simţit-o pulsându-i în mâini, ca o vietate speriată ce ar vrea să plece şi totuşi să rămână pentru a-şi dezvălui secretele, pentru a se simţi protejată.

Înserarea îşi aşternea umbrele peste toată suflarea, iar ea, fata cu ochi mari şi luminoşi nu-şi putea descleşta degetele de pe piatra de care fusese aleasă, de parca o legătura tainică, ancestrală, le-ar fi unit, regăsindu-le.

Se simţea din ce în  ce mai molatică, alunecând spre visare, atrasă de o lume a fantasmelor. Nu opunea nicio rezistenţă, ba dimpotrivă, îi plăcea starea ce o cuprinse.

***

Cândva demult, pe când zeităţile locuiau pe pământ, în locul unde întinderea nesfârşită a apelor se uneşte cu infinitul de azur al cerului, se născuse o fiinţă cu ochi de un albastru nemaivăzut. Nu mică a fost bucuria parinţilor ce au exclamat în acelaşi timp Firusa (fericire) şi aşa i-a rămas numele.

Copila a crescut înconjurată de dragostea şi admiraţia celor din jur, ceea ce a ajutat-o să aibă un suflet bun şi să întoarcă înzecit sentimentele de care era înconjurată. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe pe ţarmul mării, lăsându-şi gleznele mângâiate de valurile înspumate, adâncindu-şi tălpile în nisipul umed ce îi da o stare de uitare. Visa cu ochii deschişi la un suflet generos ca al ei care să-i fie alături pentru totdeauna pe drumul vieţii. În acea seară asculta zbuciumul valurilor izbindu-se de stânci şi i se păru că nu doar acest zgomot se aude, ci încă ceva, ca o muzică divină  ce-i pătrundea în simţiri. În acea clipă ştiu că acel ce cânta atât de frumos nu putea avea decât un suflet bun şi ar fi vrut să se lase legănată de acele sunete pentru totdeauna. Din pricina înserării nu putu distinge cine cânta, dar îşi promise că numai acela ii va fi pereche pe veci. O lacrimă de fericire i se prelinse pe obrajii calzi şi căzu pe o piatră ce îşi schimbă culoarea în albastrul acela ce cuprindea în el seninul cerului de vară oglindit în valurile limpezi ale mării. Era prima ei lacrimă izvorâtă din preaplinul inimii. Luă piatra şi o strânse cu putere în căuşul palmelor, împrumutându-i din căldura sa, pulsând împreună în acelaşi ritm, regăsindu-se parcă, ducând-o cu ea oriunde, chiar şi in vis.

***

Soarele îi zâmbea în fereastră şi ziua ce începea se anunţa a fi una din acele zile reuşite.

Acum îşi amintea… era născuta din zei, purta în ea puterea lor de a renaşte iar şi iar, de a ieşi  victorioasă din orice încercare.

Culoarea ochilor de demult, ce rămăsese întipărită în piatra care purta numele fericirii, se schimbase, dar îi plăcea cum erau acum, fiind mai lumeşti, mai atrăgători.