Darul de Crăciun

Străbătuse de nenumărate ori potecile acelea din pădurea de brazi care pornea chiar de la capătul grădinii, dar acum zăpada îi îngreuna pașii și chiar dacă era un băiețel doar de-o șchioapă, înfrunta cu bărbăție nămeții. Auzise el că dacă pisica se refugiază în brăduțul împodobit de Crăciun sau câinele latră la steluța lucioasă din vârful său un gnom e pe-aproape.

Și cărările acelea erau în așa fel făcute de pași atenți încât să nu tulbure lumea de poveste din adâncurile pământului în care niște spiriduși numiți gnomi stăpâneau cu înțelepciune, dar și cu lăcomie tot ceea ce era prețios. Aveau un dar anume de a afla secrete pe care le păstrau cu strășnicie,  alături de comorile lor, chiar dacă uneori le mai foloseau când împrejurările nu le erau favorabile. Doar așa, ca să-și scape pielea. Cei mai vârstnici dintre ei puteau fi chiar buni și te răsplăteau dacă aveai norocul să îi întâlnești și să nu te sperii prea tare de înfățișarea lor sau să nu spui nimănui de ceea ce tocmai ai văzut. Se zicea că razele soarelui îi putea transforma în piatră, iar unii credeau că la lumina zilei luau înfățișarea unor broaște.

Înserarea cobora mult mai repede, iar cerul roșiatic prevestea vânt puternic. Ștefănuț își îndesase căciula pe cap, mâinile adânc în buzunare și piciorușele în cizmulițele groase, singurele pe care le avea. Pornise în căutarea bradului perfect pentru acest Crăciun. Umbla încetișor, ferindu-se de crengile care l-ar fi putut zgâria și cu mare băgare de seamă la potecuțele a căror limită nu trebuia depășită. Le cunoștea cu ochii închiși, iar acum încerca să transforme zăpada în iarbă verde, în închipuirea lui și să le vadă la fel ca în toiul verii, bine conturate, imposibil de a greși vreun pas. Nu și-ar fi dorit să întâlnească vreo creatură subpământeană, oricât de mică ar fi fost.

Se înarmase cu o toporișcă pe măsura lui, iar bradul va fi ales în așa fel încât să-l poată trage după el prin omăt. Acasă avea să-l ajute măicuța la potrivit în suportul de lemn  la care meșterise vreo două zile, până când reușise să-l facă așa cum dorea. De împodobit îl vor împodobi împreună cu lumînările rămase de anul trecut, cu merele acelea pădurețe care creșteau în hatul grădinii învelite în poleiala de la câteva bomboane pe care le primise în dar tot anul trecut, cu steluțele decupate din același staniol și feliile acelea uscate din portocala pe care nu se îndurase să o mănânce atunci, ci o păstrase tot pentru decor.

Cu gândul la bucuria pe care o vor avea când toate vor fi puse la locul lor, nici nu observase că printre ramurile cele mai de jos ale coniferelor începuse a sufla un vânticel aspru, ca o avertizare. Se afundase destul de mult în pădure, pierdut în gândurile lui de om mare cu nevoi, iar acum ar cam fi fost timpul să se fi hotărât asupra unui băduț și să facă drum întors către casă.

La doar câțiva pași zăpada lucea într-un fel ciudat, cu sclipiri aurii, nu argintate așa cum era obișnuit și împins de curiozitate se îndreptă spre acel loc. Descoperi cu uimire cel mai frumos brad pe care îl văzuse vreodată, cu ramuri egale, perfect simetrice, ca în desenele din cărticica lui de povești.

Se aplecă să-l taie, dar după prima lovitură a toporului de sub scoarță începu a picura un lichid vâscos, auriu. Speriat dădu un pas înapoi și auzi un râs ciudat, cu ton batjocoritor. Se vede treaba că pașise pe un loc nepermis. Doi ochi gălbui, stranii, îl priveau la doar o palmă deasupra zăpezii înghețate cu răutate, ca și cum l-ar fi certat pentru nesăbuința lui.

Imagine: Pinterest

O rupse la fugă, dar după doar câțiva pași se împiedică și căzu. În fața lui strălucea o monedă mare de aur, cam cât pumnișorul lui, pe care era gravat un om de mică înălțime, cu un cap prea mare pentru statura lui, ce purta o coroană aproape la fel de mare cât el. O ridică în grabă, o îndesă  în buzunar și își continuă goana către casă.

Mai mereu se uita în urmă pentru a vedea dacă nu era urmărit. Din când în când i se părea că mai zărește ochii gălbui la o palmă deasupra zăpezii, dar se concentra cu putere asupra cărăruilor pe care și le întipărise în minte astă vară.  Nu mai avea voie să greșească niciun pas.

Nu departe se zărea lumina palidă care străbătea prin fereastră micuță a bucătăriei, simți fumul focului de lemne și știu că măicuța îl aștepta.

Mai avea doar puțin. Ochii gălbui nu se mai zăriseră și se opri să taie un brad, oricare, pentru a-l duce acasă.

Îl legă cu frânghia pregătită din timp și începu să-l târâie prin zăpadă, dar parcă se îngreuna cu fiecare pas. La fel și buzunarul în care pusese moneda. O prinse cu furie în mâna strânsă pumn și o aruncă fără a se uita unde cade. Nu avea nevoie de ea. Voia doar să ajungă acasă.

Și-ar fi dorit să-l fi luat cu el pe Haiduc, prietenul și ajutorul lui de nădejde, că tare s-a mai smucit în lanț când plecase și astfel i-ar fi fost și lui mai ușor.

Dar acum, că buzunarul i se golise și bradul era mai ușor prinse putere și mări pasul. Mai avea foarte puțin până la gardul ce despărțea grădina de pădure când, sleit de puteri, se prăbuși in zăpada afânată.

Haiduc îl simțise, rupsese lanțul și lătra furios la ușa bucătăriei. Femeia ieși speriată, parcă presimțind că întârzierea băiatului aducea cu sine un mare necaz.

Înșfăcă o năframă groasă și porni pe urmele câinelui. Nu departe își găsi fiul căzut în zăpadă, îl înfășură cu năframa și porni spre casă, în timp ce Haiduc o rupse la fugă spre pădure.

Zorile aureau călduț ferestrele, iar ochii lui senini se întredeschiseră privind cel mai frumos răsărit văzut vreodată. În casă era cald și bine. Mirosea a pâine caldă, cozonac și scorțișoară. De mult nu mai simțise  mirosurile acestea și  atâta tihnă. Bradul era împodobit cu poleială peste merele pădurețe, steluțe, felii din portocala de demult și lumânărelele pe jumătate arse, dar niciodată nu fusese mai frumos. Lângă el, Haiduc stătea ghemuit privindu-l. Sub lăbuța dreaptă strălucea ceva.

Ștefănuț se ridică în grabă și încercă să-l urnească pentru a vedea ce ascunde, dar nu reușea cu niciun chip.  Câinele avea chef de joacă și mârâia într-un fel jucăuș la el.

După multe mângâieri și alintături însoțite de lărături vesele parcă se lăsă convins să se ridice. Atunci copilul zări moneda pe care o găsise în pădure. Chipul gnomului părea chiar vesel acum, iar coroana era tocmai potrivită pentru capul lui. O ridică mirat și nu i se mai păru atât de mare și de grea ca noaptea trecută.

Cu un zâmbet larg o atârnă de creanga cea mai de sus  a bradului, ca pe cea mai valoroasă podoabă care-și va spune povestea la timpul potrivit și îi va veghea cu strălucirea ei.

Noaptea de Ajun fusese plină de peripeții, dar iubirea măicuței și devotamentul lui Haiduc  îl salvaseră. Nici nu putea fi altfel când din icoana de la căpătâiul patului Pruncul îi zâmbea fericit în brațele Maicii Sale.

Crăciunul se anunța a fi de poveste.

Imagine: Pinterest