Septembrie trei
Într-o joi
Cu soarele blând prins în mreje de nori
Lumina răsfrânge anemic prin noi
O joacă de gânduri, de fluturi, de flori.
Septembrie trei
Într-o joi
Prin zgura umbroasă a zilelor moi
Expunem păcate uitate și goi
De doruri ne frângem în umbre de doi.
Septembrie trei
Într-o joi
Ni-s orele parcă mai repezi, un roi
De inimi răzlețe sculptate-ntr-un sloi
Și-s mâinile aripi scăldate în ploi.
Septembrie trei
Într-o joi …
***
Happy birthday to me…! :))
E prea cald pentru vara aceasta
Ploaia îmi mângâie alene fereastra
Pomii se-apleacă ades spre pământ
Pe buze îngheață un nespus cuvânt
E ploaie și-i vânt.
În termometre sunt grade prea multe
Vreo zece și scad fără veste, pierdute
Se duc înspre țărmuri mai calde, nebune
Au prins de veste că aici mai rămâne
Doar ploaie și vânt.
E prea cald pentru vara aceasta
Distopică, își poartă lumina anostă
O servitute cu drept de uzanță
Între iarnă și toamnă, mezalianță
Cu ploaie și vânt.
Primăvara năzuroasă cu-ale ei ademeniri
Se cam lasă așteptată iscând zvon de înfloriri
Își tremură puțin vălul răspândind c-o adiere
Vii miresme-nfiorate, verde crud și mângâieri
de brebenei.
Apoi pleacă pe furiș să se-ascundă sub zăpadă
Uitând parcă-n luminiș ghiocei, ca pe-o dovadă
Ce zâmbesc spre soare trist azi, că mâine nu se știe
Dac-or fi acoperiți de vreo trenă argintie
Cu scântei.
Azi e soare, mâine-i frig și zăpada cerne, cerne
Fulgi pufoși în constelații neștiute sau perene
Primăvara stă pitită după colț ca o surpriză
Făcând pași înceți, dar siguri, să nu poată fi surprinsă
De polei.
***
Astăzi este Ziua Internațională a Poeziei. 🙂
Ți-s mâinile calde în îmbrățișări
Și ferme atunci când viața ți-o cere
Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Și-n priviri ți se-oglindește iubire.
Ți-e vocea suavă, un clinchet, un susur
De flori deșteptându-se aivea pe ram
O boare ce-adie în soare și mugur
Ce surâde a poveste la geam.
Înfiori dimineți și străbați conștiințe
Cu miresme florale ca rupte din rai
Lași deoparte și temeri și grave sentințe
Înfășurată-n iubire ca-n unicul strai.
Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Ce surâde a poveste la geam
Înfiori dimineți și străbați năluciri
Cu magie în suflet, un mugur pe ram.
***
Chiar dacă a fost ieri despre Ea, versurile s-au așternut doar astăzi. 😀
Ce simți când nu mai simți nimic
Și aripile poartă doar sufletul spre stele
Când trupul ți-e din ce în ce mai mic
Simțirile-ți par prinse între atele.
Ce simți când nu mai simți nimic
Și totu-n jur te-mbie spre lumină
Când lacrimile-ți par un inamic
Într-un război cu lumea făr-odihnă.
Ce simți când nu mai simți nimic
Și toate ți se șterg din amintire
Când zbori spre infinit, timid
Dorind să fii doar parte din iubire.
Ce simți când nu mai simți nimic
Decât un gol imens ce te-mpresoară
Lași tot ce-a fost să curgă tâmp
Dar știi că în sfârșit îți ești acasă.
Ce simți când nu mai simți nimic ?
Pornind de la o imagine găsită pe Fb, gânduri răzlețe ce s-au așternut rapid.
Am prins o floare-n butoniera zilei
Să-mi consemneze că sub albul pur
Stau patimi ce-s captive în cătușele iubirii
Dintr-un târziu de vară, pe-nserat.
Din ziua-n care mai plecau cocorii
Și toamna ne zâmbea din depărtări
Ne promitea că va-nveli și norii
În aur scurs, poveste fără deportări.
Și-s prizoniere unor clipe efemere
De parcă ieri s-a transformat în azi
Și-un astăzi se va preschimba în mâine
Iar până la eternitate nu-i decât un pas.
Azi la manșete am agățat un zâmbet
Ce se lărgește-n roșu-rubiniu, căci azi
De prin ninsoarea pură, fără umblet
Se iscă șoapte și povești, curg amintiri fără zăgaz .
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi.
E liniște printre morminte, cu măști nu mai putem jeli, greoi
Se afundă-n riduri de-oseminte necurse lacrimi strânse în șuvoi
Care-au secat speranța în mai bine și visurile dintre noi.
Pe-aleile bătătorite de pașii cei îndoliați ai soartei
Preumblă toamna cea cernită cu giulgiul greu de zgura hâtrei
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei.
Se scutură pomii de frunze și parcă ar aduce înapoi
Parfumul risipit pe tâmple, iluziile peste amândoi
Copiii care-am fost odată acum rămași tăcuți și goi
În brațele neiertătoare a nefirescului și- a luptei
Ce se iscase-n primăvară printre cohortele planetei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei.
Și-i liniște-n oraș, iubite, ninsorile par să nu aib-acces
De-a se așterne calm, neprihănite, peste ororile-n exces
Și peste lumea asta îndârjită de efemerul, palidul, succes.
E liniște-n oraș, iubite și ce-aș mai vrea să scutur flori de tei
Peste deschisele morminte din inimi sau să strig spre zei
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei.
E noapte neagră în oraș, iubite, lapovițează trist și-afurisit
Cad stropi și fulgi, iar în cuvinte aș vrea să ning-acum neostoit
Cu albele vocale și consoane ce au scăpat ca dintr-un labirint
Care fusese populat cu gânduri incerte, înghețate ca un sloi
Ce își așteaptă primăvara și-nmugurirea șoaptelor în doi
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi.
Și ploaia asta-mi susură-n ureche litanii spuse-n cimitir
Peste sicriele acoperite ce n-au mai fost unse cu mir,
Iar sufletele-ngrămădite în norii negri parcă își dau gir
Pentru fragile bucurii ce n-au mai fost trăite, însă noi
Ne ducem viețile-nainte prin moină, frica e-n amândoi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi.
Mi-e teamă să rostesc cuvinte și astăzi pare parcă prea târziu
Printre schelete, jocurile toate s-au rătăcit și nu mai știu
De-au fost vreodată adevărate sau doar iluzii în pustiu.
E-o molimă-n oraș, iubite și-i lumea transformată-n mușuroi
Cu reguli tot mai des confuze, cu zborul frânt, cu mers greoi,
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi.
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi.
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei.
***
M-am prins în jocul unui Pisic , pornit inițial de aici, căruia îi mulțumesc pentru că m-a acceptat și, trebuie să recunosc, este pentru prima dată când încerc a scrie glossă. Rezultatul l-ați văzut aici. 😀
Din boabele proaspăt trecute prin valțurile de chihlimbar
Se furișează o poveste cu arome desuete și gust ușor amar,
Se presară apoi un praf de cardamom, cât un fir de nisip însorit,
Doar atât, cât un bob, pentru un gust de-a dreptul desăvârșit.
Un strop de miere aurie luminează în întregime tabloul final,
Îndulcindu-l cât să iște un răsărit ruginiu, molatec, autumnal.
O zi. La ferestre
Un surâs fără veste
Arome terestre
Bucuria dimineții
O simplă cafea.
***
Astăzi, întâi octombrie, este Ziua Internațională a Cafelei și, cu această ocazie, m-am gândit să vă dăruiesc una virtuală.
Să vă fie ziua înmiresmată și luminoasă! 🙂
E primăvara anotimp cochet cu tresăriri
De ghiocei și de brândușe viorii,
Narcise parfumate ce-și trimit în lume
Miresmele suave sau nebune.
Peste alei trec pași grăbiți de călători
Prin lumea parcă stoarsă de culori
Ce pare a reînvia sub razele timide
Scoțând din amorțire magie, zâmbete.
Un lung suspin ca vaietul se-aude
Dintre copacii de pe cărăruie
E-al iernii care pleacă ultim glas
Căci nici măcar o zi nu i-a rămas .
Se-arată gânduri pline de speranță
Ce-or înflori în primăvara astă
Nouă și blândă cu parfum incert
Ce pune stăpânire pe noi încet-încet.
Și iarba adormită vrea să-nverzească
Intrând în ritmul vieții, în liniștea firească
Și-or înflori de-acuma alte vise
Peste pustiul unei ierni neninse.
S-or ridica pe plaiuri clopoței
Ce-or să vestească reînvierea ei
A inimii naturii ce-n somn greu
Și-a-ncetinit suflarea în ritmul său
E primăvara anotimp sprințar
Ce-aduce bucurie, un întreg bazar
De adieri călduțe și miresme noi
De vise, de culori, de armonii în doi.
De am privi norii, din când în când,
Am putea desluși care ne sunt dorințele,
Năzuința de a atinge basmul nemuririi
Și semnele ce vor rămâne în urma noastră.
De am privi soarele, din când în când,
Am putea descoperi cum să-i adunăm pe cei dragi
În jurul unei străluciri de poveste ce se numește viață
Trăită cu adevărat în tihnă și armonie ca-ntr-o magie.
De am privi cerul, din când în când,
Am putea învinge teama aceea inexplicabilă
De a nu reuși să facem, la timp, tot ce ne dorim
Să împăcăm limitările cu graba și neputința de infinit.
writing letters to my thought mates
Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”
photography, painting & color
ca o filozofeala si-n loc de...
cu lingura prin oalele altora...
Zic ce-am de zis
Blog despre importanta fiecarui leu
... loc de joacă pentru cuvânt. serios!
La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...
La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...
Mă puteți citi pe monasimon.ro
Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.
,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe
in spatele tacerii, se ascunde tipatul
sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...
De obicei râd, dar uneori nu.
Welcome to your new home on WordPress.com
Lifestyle & blogging
Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii
Drumuri spre lumina
Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.
,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''
La capatul curcubeului 