Miracolul din suflet

Pe straduța mărginită de doar patru blocuri, câte două pe fiecare parte,  tăcerea se instalase brusc, neașteptat.  Glasurile vioaie ale copiilor ce strigaseră vesel, în timp ce-și construiau cazemate pentru a se feri de bulgării afânați din zăpadă care zburau în toate direcțiile,  până cu doar câteva minute înainte, tăcuseră. Mașinile parcate pe marginea șoselei erau acoperite cu o manta albă, pufoasă, care le transformase în valuri cu unduiri înghețate în mișcare.  Un soare roșiatic agățat de ultimele rămășițe ale zilei se căznea să arunce ultimele raze peste întinderea albă, împrumutându-i reflexii stacojii.

imagine: Pinterest

În curtea unui bloc un om de zăpadă, nu mai mare de-un cot, se căznea să-și păstreze fesul așezat într-un echilibru precar zâmbind strâmb. Larma copiilor și veselia din ochii lor îl făcuseră să se simtă important, dar acum doar fularul multicolor îi mai aducea alinare și speranța că mâine va fi din nou personajul principal.

Deodată, în scurta clipă fugară, doar atât cât genele se lăsă peste iriși, adumbrindu-i, un clinchet zglobiu se auzi în depărtări și o fulgerare aurie, ca o cometă cu o traiectorie bine definită, străbătu cerul brăzdat de nori, iar inima ei ce visa încă la poveștile copilăriei, se umplu de un freamăt știut. O fi fost o cometă, o stea căzătoare sau altceva mult mai plin de semnificații și mister?!?

Știa din copilărie că atunci când vezi o stea căzătoare e bine să-ți pui o dorință căci se va împlini, iar mai târziu aflase că aceasta anunță că un om și-a încheiat misiunea pe acest pământ. Acum credea că acestea două au o legătură între ele. Sufletul care se înalță spre ceruri, în timp ce steluța se îndreaptă spre pământ, are puterea de a mai împlini o dorință. Și-i făcea bine să știe că e așa.

Nu-l întâlnise niciodată pe Moș, cu toate că îl așteptase mereu, mai întâi cu ochii mari acoperiți de gene lungi, părând închiși în serile târzii, dar care pulsau abia simțit de atâta strâns și cu auzul încordat la orice zgomot cât de mic care ar fi putut să-i vestească prezența celui ce se lăsa așteptat an de an,  dar nu fusese surprins. Mai apoi, cu uimirea și răzvrătirea specifică adolescenței crezându-se netemătoare, dar care încă mai păstrează seninul copilăriei ce se vrea ascuns de ochi străini, curioși, plini de reproș.

L-a așteptat și încă îl mai așteaptă știind că ziua aceea va veni oricum. Darurile multe, felurite, surprizele nu i-au lipsit, nici poveștile, indiferent de vârstă, ci prezența lui tangibilă, certitudinea că l-a găsit.

În liniștea aceea ciudată, în timp ce ochii îi erau încă ațintiți spre cer, i se păru că fesul buclucaș se mișcase, alunecând spre o ureche inexistentă. Privi cu atenție câteva secunde, dar nimic nu se mai întâmplă. Aproape că îi întoarse spatele când fularul alunecă și el dezgolind gâtul la fel de inexistent al omului de zăpadă. Creanga uscată care imagina un braț prinse a se mișca în semn de bun rămas. E doar vântul și imaginația mea bogată își spuse atunci hotărâtă să intre în casă. Dar zâmbetul?!? Putea să jure că zâmbetul acela nu existase pe fața bucălată cu doar câteva minute înainte. Hotărât lucru, ceva nu se potrivește în acest tablou își zise în timp ce pătrundea în casă. Și, totuși, dacă omuletul acela ar fi… Nu, nu este posibil.

Pătrunse ca o furtună în casă și de pe hol își imploră sora să arunce o privire pe fereastră.

-Uită-te puțin în curtea blocului de vis-a-vis și spune-mi dacă omul de zăpadă mai e acolo. Te rooog!

-Ce ai pățit? De ce te agiți așa? Respiră că mă uit imediat.

Ema trase perdeaua de pe fereastră și privi spre curtea blocului învecinat spunând:

-Este un omuleț de zăpadă acolo. E cam șui ce-i drept, dar e acolo. Sper să reziste până dimineață.

-Deci, e acolo. Și eu sper.

Dimineață bătea un vânt năpraznic, iar în locul omului de zăpadă stătea o cutie roșie cu steluțe aurii.

imagine: Pinterest

A stiut din prima clipă ca e a ei. Peste pijamaua călduroasă își trase paltonul, se încălță cu prima pereche de ghete ce-i ieșise în cale și traversă strada cu sufletul la gură. Cutia părea legată cu fire invizibile, căci nu se clintise din loc. O ridică cu emoție și, spre surprinderea ei, era mult mai ușoară decât se așteptase.

Se reîntoarse în casă val-vârtej ținând cutia strâns, de parcă i-ar fi fost teamă că vă dispărea.

Ema, cu ochii cârpiți de somn o întrebă cu o voce abia șoptită: – Unde ai fugit așa cu noaptea-n cap? Ce era atât de important încât să ieși înainte de micul dejun?

– Am primit ceva de la Moș. Știusem încă de aseară că el trebuie să fie, sperasem, iar acum sunt singură. Uite ce mi-a lăsat, îi spune arătându-i cutia pitită sub palton.

-Cred că ai luat-o razna, mormăi Ema în speranța că nu va fi auzită.

-O să vezi că am dreptate, mai spuse Ioana înainte de a se repezi în camera ei pentru a desface cutia.

Somnoroasă, Ema o urmă aproape împiedicându-se în papucii blănoși care-i erau prea mari. Ioana desfăcea cu mare grijă ambalajul cutiei, pentru a rămâne intact, apoi scoase din ea o steluță aurie, filigranată decretând cu glas ferm că  va sluji de-acum încolo drept vârf de brad și o scrisoare așternută pe o hârtie prețioasă cu mireasma unei întregi păduri de conifere. Nerăbdătoare începu să citească.

Dragă Ioana,

Știu că nu mi-ai scris niciodată pentru că ți se părea că dorințele tale, mai ales una dintre ele care se repeta în fiecare an, ar putea fi irealizabile și totuși ai primit mereu tot ce ți-ai dorit pentru că, vezi tu, eu nu am nevoie de scrisori pentru a ghici tot ce își doresc copiii, mai ales cei cuminți. Să nu-ți pierzi speranța că visurile tale se vor realiza și să depui eforturi în continuare pentru asta. În curând îți vor fi răsplătite. Steluța primită să-ți lumineze calea mereu. Te îmbrățișez cu drag și îți doresc o iarnă de poveste!

imagine: Facebook

– Moșul ăsta are un scris asemănător cu al cuiva. Îmi pare tare cunoscut. Și fraza de la final… Hm, curios lucru, adaugă Ioana oarecum nedumerită.

– Nu lăsa asemenea amănunte să-ți strice bucuria. Hai, mai bine, să bem un ceai, zise Ema îndreptându-se spre bucătărie.

Dar Ioana tot întorcea scrisoarea de pe o parte pe cealaltă, o mirosea, o împacheta și o punea în plic pentru ca în momentul următor să o scoată din nou pentru a o reciti și privi.

– Sper că nu o să faci asta toată ziua, Ioano, strigă sora sa din bucătărie.

– Da și eu sper, îngăimă aceasta lăsând într-un târziu scrisoarea. Mi-ar prinde bine ceaiul ăla cald, mai zise intrând cu o mină confuză.

Și-au luat cănile pline cu ceai aburind, au pus pe o farfurioară turtă dulce și îmbrățișate s-au strecurat în patul mare din dormitorul părinților, exact cum o făceau în copilărie. Au râs la filmele de desene animate, au depănat amintiri și au facut planuri pentru seara cea mare care se apropia tiptil.

Mai târziu, fiecare în camera ei, au împachetat cadouri cu bucuria strălucindu-le în priviri,  așezându-le lumină și zâmbete pe chipuri.

Ioana se strecură tiptil afară pentru a duce un plic mare la cutia poștală din colțul străzii. Pusese în el toate scrisorile netrimise ani la rând alături de una nouă în care mulțumise pentru miracolul pe care îl simțea prezent și pentru toate bucuriile de până atunci. Adresa destinatarului lipsea, dar ea era convinsă că va ajunge acolo unde trebuie, apoi se întoarse spre casă agale gândind că  fiecare dintre noi l-a întâlnit măcar o dată pe Moș Crăciun doar că nu ne mai amintim cum și când s-a întâmplat.

Steluța din vârful bradului sclipea magic împlinind chiar și cele mai ascunse dorințe.

Ana, o carte sărbătoare

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit.

Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile  și din casa cu miros de gutui și icoane în care tihna și bucuria conviețuiau împreună.

Te încălzești în lumina cuvintelor ei, iar ziua devine sărbătoare chiar de ți-a fost tristă sau înnorată. Cu atâta drag sunt descrise viețile Mariei și Anei, încât orice necaz prin care au trecut părea să fi rămas demult în urma lor și viața își urma cursul cu bune sau rele, acceptată exact așa cum le era lăsată.

Neîmplinirile și greutățile schimbau oamenii și viețile lor deopotrivă. Maria lucra tăcută. Albastrul ochilor i se stinse brusc, se făcu cenușiu, iar râsul înstelat din privire muri. 

Legile nescrise ale satului, precum și gura lumii, au stins iubirea Mariei, condamnând-o la o existență ternă în care doar grija pentru copii și gospodărie o ajutau să își mai ducă traiul; din iubirea aceea  luând ființă Ana, un copil bun și luminos, care  și-a dus viața cu mândrie și chibzuință, în ciuda tuturor nedreptăților la care a fost supusă.

Ana era răsărită-ntre fetele Savei, ca un mac într-un lan de margarete. Amestecul de ungur și de român înflorise gingaș în ea. Viața nu i-a fost ușoară, dar puterea iubirii sincere și adevărate a ajutat-o să treacă peste toate, ducând-o spre împlinire.

Nu vreau să vă povestesc romanul ci doar să vă spun că atinge sufletul lăsând o urmă luminoasă care nu se va șterge prea curând.

Desigur că privirea înstelată, voioșia, bunul simț și dragul de viață s-au împletit armonios și în persoana autoarei, căci altfel cum ar fi putut să le zugrăvească atât de bine?!?

Finalul e ca o șoaptă-mulțumire, ca o binecuvântare pentru tot.

Ana a fost bunica mea.  

E-o molimă-n oraș, iubite – glossă

E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi.

E liniște printre morminte, cu măști nu mai putem jeli, greoi
Se afundă-n riduri de-oseminte necurse lacrimi strânse în șuvoi
Care-au secat speranța în mai bine și visurile dintre noi.
Pe-aleile bătătorite de pașii cei îndoliați ai soartei
Preumblă toamna cea cernită cu giulgiul greu de zgura hâtrei
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei.

Se scutură pomii de frunze și parcă ar aduce înapoi
Parfumul risipit pe tâmple, iluziile peste amândoi
Copiii care-am fost odată acum rămași tăcuți și goi
În brațele neiertătoare a nefirescului și- a luptei
Ce se iscase-n primăvară printre cohortele planetei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei.

Și-i liniște-n oraș, iubite, ninsorile par să nu aib-acces
De-a se așterne calm, neprihănite, peste ororile-n exces
Și peste lumea asta îndârjită de efemerul, palidul, succes.
E liniște-n oraș, iubite și ce-aș mai vrea să scutur flori de tei
Peste deschisele morminte din inimi sau să strig spre zei
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei.

E noapte neagră în oraș, iubite, lapovițează trist și-afurisit
Cad stropi și fulgi, iar în cuvinte aș vrea să ning-acum neostoit
Cu albele vocale și consoane ce au scăpat ca dintr-un labirint
Care fusese populat cu gânduri incerte, înghețate ca un sloi
Ce își așteaptă primăvara și-nmugurirea șoaptelor în doi
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi.

Și ploaia asta-mi susură-n ureche litanii spuse-n cimitir
Peste sicriele acoperite ce n-au mai fost unse cu mir,
Iar sufletele-ngrămădite în norii negri parcă își dau gir
Pentru fragile bucurii ce n-au mai fost trăite, însă noi
Ne ducem viețile-nainte prin moină, frica e-n amândoi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi.

Mi-e teamă să rostesc cuvinte și astăzi pare parcă prea târziu
Printre schelete, jocurile toate s-au rătăcit și nu mai știu
De-au fost vreodată adevărate sau doar iluzii în pustiu.
E-o molimă-n oraș, iubite și-i lumea transformată-n mușuroi
Cu reguli tot mai des confuze, cu zborul frânt, cu mers greoi,
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi.

C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi.
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei.

***

M-am prins în jocul unui Pisic , pornit inițial de aici, căruia îi mulțumesc pentru că m-a acceptat  și, trebuie să recunosc, este pentru prima dată când încerc a scrie glossă. Rezultatul l-ați văzut aici. 😀

Despre ”Pași”

Am citit, în sfârșit,  Pași de Em Sava și Axel și încă mai aud personajele șoptindu-și povestea de dragoste.

Am citit-o cu sufletul la gură, până târziu în miez de noapte și chiar trecut, iar a doua zi, la prima oră, prima grijă pe care am avut-o a fost să-mi reiau lectura din punctul în care o lăsasem. Pot să spun doar că literele acelea ce au alcătuit cuvintele catifelate, luminoase te prind în jocul lor și te poartă departe, departe, către o iubire perfectă. Te zguduie în străfundurile ființei, te trezesc la viață și sunt capabile a te face să visezi cu ochii deschiși, să-ți vezi toate visurile împlinite printre rândurile pe care le parcurgi cu nesaț.

Nicole și Alex te țin de mână și te poartă cu ei pe drumul luminos al emoțiilor, al sentimentelor împărtășite.

Și ce moment miraculos a fost acela care a reușit să aducă împreună două suflete ce vibrează la unison pe culmile fericirii sau în hăuri de disperare, printre incertitudini.

Trecutul e ca o cămară cu vechituri, ce-au fost în trend cândva și n-ai avut puterea să le arunci la gunoi. Că-s ale tale. Le-ai agonisit. Bucată cu bucată. Și crești ca fraierul molii. Înmulțești praful pe pământ. Apoi tragi linie și realizezi că numărul anilor e direct proporțional cu grămada de amintiri. Și nu mai știi dacă ai o comoară sau o ancoră ce te țintuiește în ape tulburi.

Lipiți de telefoane pentru conversații, emailuri, mesaje scurte, își împărtășesc trăirile cu nesaț până când se vor putea bucura de clipele în care vor fi împreună. Nu ne spunem cuvinte mari, dar ele sunt acolo, în fiecare punct și fiecare virgulă, în fiecare literă și respirație.

Ca o legătură neștiută, previziunile zodiei mele pentru această săptămână sunau cam așa: Și-a înteles lecția. Se pune pe primul plan și pleacă la agățat. E săptămâna cu simbolul dragostei, ceva nou, fierbinte, tulburător, pasional. E drept că le-am descoperit  spre sfârșitul săptămânii, dar am râs zdravăn și imediat mi-a picat fisa. Am agățat acest roman sau, mai bine zis, el m-a agățat pe mine într-un vârtej de emoții care te absoarbe, nelăsându-te să scapi nezguduit, puternic. Nu poti rămâne impasibil, fără a-ți pune aceleași întrebări pe care Nicole le tot frământă și dacă nu ai puterea ei de decizie, hotărârea ei, vei rămâne fără răspunsuri., într-un cocon călduț, cotidian, cu multe compromisuri și nefericiri ascunse. 

E un joc de cuvinte cald, plin de realism și magie în același timp. Scriiturile celor doi autori se potrivesc perfect, se completează și creează un tandem închegat, un tot unitar.

Finalul mi-a adus un gust oarecum sălciu, din cauza romantismului dulceag cu care sunt înzestrată, dar e pragmatic, exact așa cum a trebuit să fie, lăsând loc speranței sau imaginației fiecăruia să-l înterpreteze.

Am reușit să o citesc în mai puțin de 24 de ore, cu tot cu somn și activitățile obișnuite, iar asta e mare lucru.

Este un roman care se trăiește cu fiecare respirație în ritm alert și a cărui narațiune te face să-ți doresti să iti fi fost realitate cândva. Unora dintre noi poate chiar ne-a fost, ne este sau ne va fi.

Așa se întâmplă probabil fericirea. Cunoști un om care te face să vezi lumea prin alte filtre. Și, oricât de tare ai încerca să te împotrivești, omul acela începe să trăiască în fiecare ungher al minții tale.

Sigur îmi va rămâne în memorie, obsedându-mă într-un fel aparte, mângâietor, pentru mult timp.

***

Cumva,  mi s-a părut că ar rezona cântecul și cartea. Poate pentru că le-am descoperit in aceeasi zi ?!? 😁

Fără limite împreună – WE has no limit

Anul acesta începuse cu promisiuni mari. Se anunțase a fi un an al șobolanului de metal cu mari promisiuni pentru toate zodiile, un an al noilor începuturi, cu o vibrație puternică, asemeni metalului, cu mari succese, plin de realizări.

Primele două luni au trecut în zbor și așteptam cu toții materializarea promisiunilor astrologice, apoi a venit primăvara șo am fost forțați să ne ascundem –asemeni șobolanului- care pe unde putem mai bine; să purtăm măști-la propriu, căci la figurată fiecare mai împrumută din când în când o altă înfățișare; să ne izolăm de cei dragi – asta fiind o nouă formă de iubire și respect.

Vara a sosit pe furiș și tot pe furiș am plecat, care și cum a putut, în câte o minivacanță, ca să nu zicem că nu am fost.

Toamna, generoasă cum e,  ne-a împresurat cu o multitudine de culori și bogăție, iar ca bonus cu al doilea val al pandemiei care pare mai violent decât primul –cel puțin așa se vede de la mine- și a reușit să ne risipească ultima brumă de încredere ce stătea aninată într-un fir de speranță.

Am reușit să scap cumva de contagiune în toată această abrambureală cu stări de alertă aproape identice celei de urgență.

Mi-am creat propria mea sferă de siguranță și optimism, în care m-am închis alături de cei dragi, iar de aici viitorul pare mult mai promițător, de un verde crud, ca jadul despre care se spune că poate vindeca aproape orice boală.

Oare ar putea să vindece toate rănile planetei noastre dragi pe care, cu bună știință, le-am încrustat în scoarța ei?!?

Nu avem timp să disperăm, să ne smulgem părul din cap – chiar dacă doar la figurat sau nu – ci ne facem planuri pentru a salva tot ce se mai poate salva, încă. Luăm orice urmă de revoltă sau frustrare, orice criză de nervi, mai mare sau mai mică și le transformăm în arme capabile de a învinge indiferența față de ceea ce va fi să fie. Lupta o ducem on line, în propriile case, la locurile de muncă și ne desfășurăm forțele și ideile ca într-un joc ce are puterea de a construi, de a naște durabilitate, sustenabilitate, energie regenerabilă. Formăm echipe verzi, în nuanțe diferite – puțin verde, nu prea verde, dar totuși verde să fie – întrecându-ne în a găsi soluții și a le pune în aplicare.

Începem jocul, iar gesturile noastre mici precum: optarea pentru factura elctronică E.on; înlocuirea centralei vechi cu una în condensare și a becurilor Edison cu unele LED; plantarea a cât mai multe oaze verzi, copaci, flori; montarea de panouri fotovoltaice și centrale eoliene ; toate acestea și multe altele vor aduna puncte pentru un scor absolut uimitor.

Campania E.ON – WE has no limit– este un bun exemplu al acțiunilor și ideilor de acest fel.

Odată micul bulgăre rostogolit va prinde tot mai multă forță, va  lua amploare, angrenându-ne vrem, nu vrem,  într-o vâltoare de neoprit.

Se apropie sărbătorile și casele vor străluci în lumina pâlpâitoare a instalațiilor multicolore. Brăduții, artificiali, vor fi împodobiți cu decorațiunile știute, sub ei odihnindu-se darurile mult visate.

Un dar face și E.ON prin campania ”Școala verde : un viitor sustenabil”  școlii gimnaziale care va depune cele mai creative proiecte pentru protejarea mediului și reciclare.

Îmi voi primi și eu darul mult dorit și sunt sigură că jocul deja început cu pași timizi va prinde contur, strângând la un loc noi și noi adepți, idei strălucite, planuri mărețe pentru un viitor verde, sustenabil. Pentru că ”WE has no limit”. Împreună.

Ceva idei, pentru a salva mediul înconjurător, pentru a reduce emisiile de CO2, pentru un viitor mai curat și mai verde de lăsat moștenire copiilor noștri, aveți?

Împreună pentru un viitor verde

Știm cu toții cât de mult suferă Pământul nostru în ultima vreme, parcă prea mult, iar vinovați pentru toate acestea suntem noi oamenii. Noi oamenii cu experimentele pe care le facem, cu graba nefirească de a trece mai departe fără a ne păsa ce rămâne în urma noastră, cu dorința aceea de a vrea totul aici și acum.  Natura întreagă își pierde resursele și minunățiile, care nu vor fi înlocuite niciodată. Dacă eu îmi doresc mobilă din lemn de esență rară și tai un copac a cărui dezvoltare s-a produs în 100 de ani cu ce îl înlocuiesc?!? Cu un spațiu gol, cu un ciot ce va intra în putrefacție, cu nimic. Tocmai de aceea am ales să-mi mobilez casa cu piese de mobilier mai prietenoase cu mediul (PAL melaminat sau MDF).

Ce-ar fi ca la fiecare pom tăiat să plantăm alți zece în loc ? Ce-ar fi ca atunci când smulgem o floare rară din mediul ei natural, pentru a o duce acasă ca pe un trofeu, bucurându-ne de ea doar câteva zile, să-i salvăm semințele, să le sădim cu dragoste într-o glastră, pentru ca, mai apoi, să o redăm naturii înzecit, chiar dacă peste un an. O regulă nescrisă a zeciuielii ne-ar obliga să facem asta. Dar câți dintre noi o cunosc?

Ar trebui să fie o zeciuială însutită, luăm o parte – redăm naturii zece.

Undeva, într-un punct cardinal, rămas totuși nordic, un pui de urs polar se agață cu ultimele puteri de- un colț de iceberg, într-o luptă pentru supraviețuire. E casa lui care se micșorează pe zi ce trece. Efectele încălzirii globale sunt devastatoare, iar eu, pentru a contribui cât de puțin la micșorarea lor, am ales să merg cât mai mult pe jos (la și de la serviciu sau cumpărături) renunțând la confortul transportului cu mașina proprie în favoarea reducerii emisiilor de dioxid de carbon.

Într-un alt colț de lume tăierile masive de copaci, defrișările pe suprafețe mari, au dus la dispariția multor specii protejate de animale și plante. Cine se face vinovat pentru aceasta?!? Va putea cineva să readucă la stadiul optim toate acestea?!?Și pentru a compensa cumva această fărădelege am plantat la aniversarea de 10 ani de la căsătorie, împreuna cu soțul meu, în curtea blocului, un vișin între doi corcoduși cu vechime, un alun roșu, ale cărui frunze tot galbene devin toamna, flori specifice fiecărui anotimp ale căror număr și varietate de culori se îmbogățește pe zi ce trece. 

Când fiul nostru a împlinit zece ani, l-am sprijinit să facă un prim pas pentru a respecta și aprecia natura, ajutându-l să sădească lăstari de liliac alb al căror parfum ne ademenește în zilele de primăvară, ori de câte ori deschidem ferestele. Mai recent, anul trecut, am reușit să îmbogățesc colecția de plante cu butași de lavandă care, spre surprinderea mea s-au adaptat foarte bine la noile condiții. Urmează să le răresc, iar crengile care s-au apropiat mai mult de pământ le voi îngropa, peste iarnă, urmînd ca în primăvară să obțin noi butași. Florile acestora recoltate vara îmi împrospătează dulapurile cu haine și câte un săculeț strecurat sub pernă ne ajută să ne relaxam și să dormim mai bine.

În mijlocul atâtor flori și copăcei mai răsădim câteva rânduri cu pătrunjel, mărar, cimbru, busuioc, astfel mâncărurile noastre capătă un gust mai aromat și noi avem satisfacția propriei recolte, chiar dacă nu este prea mare.

Anual, particip alături de colegi la împăduririle care au loc pe dealurile din jurul orașului în care locuiesc.

În casă refolosirea, recondiționarea și reciclarea sunt la ordinea zilei. – Folosesc ambalaje biodegradabile și cât mai multe produse din materiale naturale pentru protejarea naturii și scăderea cantității de produse neprietenoase cu mediul.  Duc la centrele de colectare pentru a fi reciclate tot ceea ce se poate recicla. De la maculatură, sticlă, fier, aluminiu, până la tuburi neon, becuri, baterii. Refolosesc borcane, cutii, chiar haine și încălțăminte în stare bună – pentru că moda, nu-i așa, are o anumită ciclicitate.

Colectez deșeurile selectiv, chiar dacă mi se pare că, uneori, containere diferite sunt golite în aceeași mașină. Eu îmi îndeplinesc îndatoririle așa cum trebuie.

Am ales să primesc factura E.ON on line, pentru a ajuta măcar la salvarea unui copac la doi ani, pentru că am acces mai facil la informații  și plătind cu cardul am constatat că plățile electronice sunt mai rapide, mai simple.

Și pentru că tot veni vorba de E.ON, am aflat că au inițiat o campanie WE has no limits, prin care suntem invitați să ne alăturăm construirii unui viitor nelimitat de verde și ne dăm seama că orice gest cât de mic poate să conteze, iar împreună putem realiza lucruri importante, durabile, fără limite.

 

Într-o lume ideală toate ar arata altfel.

Teoria conspirației este prezentă la orice colț de stradă, la orice scară de bloc, la orice poartă. Că se fură ca-n codru sau din codru , prin orice mijloace, pe orice căi, terestre, aeriene sau acvatice, asta se știe deja și se datorează unor lacune existente în legislația actuală, care începe să aibă parte de rectificări.

Se vorbește tot mai mult în ultima vreme despre sustenabilitate, energie verde, durabilitate.  Primii pași, chiar dacă timizi,  au fost deja făcuți – o casă care își produce singură energia de care are nevoie pentru consum, o grădină suspendată, panouri fotovoltaice instalate pe acoperișuri și poate că nu ar fi chiar atât de greu să îi facem și pe următorii.

Cred că majoritatea avem dorința de mai bine, de a lăsa ceva bun și durabil în urma noastră și deseori îmi spun că dacă aș fi:

Un supererou -verde- aș reîmpăduri toate dealurile și locurile rămase golașe în urma tăierilor pădurilor și aș reda scoarței pământului toate resursele extrase în ultima sută de ani.

– Un primar -verde- alături de o echipă de profesioniști, aș implementa proiecte pentru atragerea de fonduri care să ajute orașul în care locuiesc să beneficieze de energie regenerabilă. Pe acoperișurile blocurilor ar putea exista panouri fotovoltaice, grădini verzi, pe alocuri; iar pe terenurile virane sau dealurile din jurul orașului s-ar putea amplasa centrale eoliene.

Cel mai important factor de decizie -verde-al unei țări, aș propune o lege prin care tot ceea ce se construiește din acest moment să respecte principiile sustenabilității.

– Un mentalist-verde-aș induce în gândirea tuturor, măcar pentru scurt timp, doar pace, liniște, armonie și ideea că împreună ”WE has no limit”.

Durabilitatea, sustenabilitatea, energia verde, toți acești termeni presupun acțiuni cuprinzătoare care ar fi condiționate de schimbarea modului de a gândi de la vreau totul aici și acum la beneficiile care se întrevăd pe termen lung, într-un viitor apropiat, conștientizând faptul că puterea unei întregi comunități este mai mare decât cea individuală.

Voi ce alte sfaturi ați avea pentru contribuirea la un viitor verde? Cu ce ați mai contribui la moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare în privința sustenabilității?

 

Iubirea unui cupidon turcoaz

Cu mare însuflețire mă pregătisem pentru noaptea dintre ani, respectând cu  o riguroasă sfințenie toate trucurile aflate în timp, pentru prosperitate, iubire, dorințe împlinite. În noaptea dintre ani e musai să purtăm ceva roșu, de preferat desuurile, pentru iubire și noroc; să avem pe masă un pește întreg, gătit desigur, pentru a înota printre provocări la fel ca el; să nu lipsească boabele de struguri- eu am ales stafide trase-n ciocolată să-mi fie prosperitatea dulce, douăsprezece desigur, tot atâtea câte bătăi de gong sunt; șampanie pentru veselie; bani în buzunare, dacă acestea există în ținuta aleasă; lumânări și alte mici acareturi menite să ne asigure un an minunat.

Prietenele, drăguțele de ele, mă cadorisiseră cu  ”blind date”-ul vieții mele,  ca să  nu trec de una singură în noul an, gândind că, poate, s-o înfiripa vreo relație, iar eu începusem să visez cu ochii deschiși.

O bătaie ușoară în ușă mă smulse din visare, apoi, clinchetul vesel al soneriei mă trezi de-a binelea, aducându-mă cu picioarele pe pământ, nereușind, totuși, să-mi risipească toate emoțiile ce mă asaltau. Precipitându-mă spre intrare, mă împiedic de măsuța ce trona de ani buni în același loc. Cu stângul. Doamne, de n-ar fi chiar de tot sărac cu duhul!

Înainte de a deschide, arunc o privire fugară în oglinda ce acoperea aproape în întregime un perete al holului, iar rezultatul mi s-a părut mai mult decât satisfăcător. Nu degeaba investisem o mare parte din ultimul salariu în tratamente cosmetice, masaje balineze și mezoterapie. Efectul era wow! Chiar și pentru mine care mă știam de o viață. Aproape că nu mă mai recunoșteam în tipa aceea cu picioarele lungi învăluite de ciorapi din mătase, rochia neagră cu decolteu decent, nici prea lungă, nici prea scurtă, ci tocmai potrivită ca mărime și aspect, perfectă pentru o noapte de neuitat.

El era prezentabil, nimic de spus și nici neghiob nu părea.  Mirosea a parfum ales cu grijă și un strop de alcool fin, doar atât cât să mi se pară irezistibil de sexi. Oare a avut nevoie de un stimulent pentru a veni, pentru a-și face curaj?1? El știe. Costumul îi venea bine, parcă prea bine, iar cămașa azurie cu guler răsfrânt, asortată cu ochii în culoarea peruzelei, se așeza perfect pe torsul bine întreținut. Crea un contrast plăcut cu părul în nuanțe închise, de cafea proaspăt prăjită, din care o șuviță rebelă, îi cădea pe frunte, intensificându-i culoarea irișilor și așa destul de neobișnuită. Privirea aceea putea îngheța pe loc orice flacără răzleață a vreunui avânt nelalocul lui și la fel de bine, putea topi orice suflet înghețat pe vreun fund de lac părăsit.  Cravata și-ar fi pierdut rostul, încărcând aspectul inutil. Era mai bine fără, părerea mea.

Chimia și-a făcut simțită prezența imediat. Că o fi fost un amestec de acid cu o bază în cantități și concentrații inegale, nu știu, principalul este că reacția nu a fost una de neutralizare, ci o adevărată explozie de simțuri răscolite și bătăi repezi ale inimii. Ca un foc de artificii străpunsese privirea lui pătrunzătoare învelișul sensibil al plexului meu solar, înfingându-se drept în centrul centrului său. Un cupidon în nuanțe turcoaz flutura din aripi ca un colibri în jurul neuronilor mei năuciți.

imagine: Pinterest

De parcă aș mai fi avut nevoie de ei!?!  Pășisem cu dreptul, chiar dacă mă împiedicasem cu stângul.

Aranjamentul superb de flori care mi-a fost înmânat imediat ce el a pășit în interiorul casei și al vieții mele, a avut  contribuția binemeritată, întregind tabloul unei seri ce se anunța a fi promițătoare.

Secundele vibrau între noi, încărcate de o energie aproape palpabilă, greu de descris în cuvinte. Cred că un pictor ar fi putut-o reda în tonuri de roșu aprins cu fulgerări aurii. Magia era din ce în ce mai prezentă, iar sufletul meu plutea pe norișori zglobii din vată de zahăr. Cu greu am putut inspira adânc. Îngăimând o scuză abia auzită am  dat o fugă în baie pentru un ultim retuș al machiajului și pentru a strecura în una din cupele sutienului o bancnotă, cea mai mare, întru prosperitatea ce va să fie. Când m-am întors, întregul tablou, cu care abia mă familiarizasem și pe care îl acceptasem ca fiind schița reușită a unei adevărate opere de artă fusese schimbat, ca și cum o mână de copil poznaș pictase în locul acestuia ceva ce i s-a părut mai nostim.

Nici urmă de stafide trase în ciocolată. Șampania fusese desfăcută în grabă, turnată în ambele pahare și înghițită, cred că pe nerăsuflate, cu tot cu monedă. Mai vrei prosperitate, mă apostrofez în gând cu năduf, ia prosperitate! Cum faci, fată dragă, de îi nimerești atât de bine pe craii ăștia?
Eei, dar dacă tot s-au dus simbolurile prosperității mele, dorințele încă nerostite, măcar să fac zgomot, mult zgomot pentru alungarea energiilor negative, doar-doar s-o trezi și ‘mnealui ce căzuse, pardon, se așezase, într-o rână pe fotoliu ca răpus de obuze.
Și-ncep a zornăi din morișca de lemn, folosită pe vremuri în timpul meciurilor de pe stadion, a suna din clopoțel și a sparge, plină de nervi, toate baloanele atârnate prin casă pentru care mai că-mi ieșiseră ochii din orbite când le umflasem.

-Nici nu știi cât de frumoasă ești când te enervezi, reuși să îngaime el ca abia trezit dintr-un somn adânc, atunci când energia mea aproape se epuizase în vacarmul pe care îl iscasem.

Am înmărmurit cu mâna întinsă spre carafa plină cu apă rece pe care mă pregătisem să i-o torn între ochi.

Cu abilitate mă prinse de cealaltă mână și mă conduse spre camera de alături.

Acum chiar nu mai aveam grai. Cupidonul meu își schimbase culoarea din turcoaz în fucsia și zbaterile aripilor își răriseră bine ritmul spre deloc. Săgeata arcului său auriu a nimerit, pe nesimțite, drept în mijlocul unui suflet însetat de iubire care s-a dovedit a fi chiar al meu. Își atinsese ținta.

Lumânările fuseseră aprinse de mâna unui magician nevăzut, în care eu clar nu mă transformasem, șampania rece aburise ușor paharele care aveau în ele monedele pregătite din timp, iar muzica pornise și ea în surdină, dirijată de sufletul meu atât  de  anxios, dar și expansiv, în același timp. Cred că dacă ar fi fost o cortină de catifea ar fi putut acoperi întreaga lume cu emoții intense, aducătoare de fericire.

Mai erau doar câteva secunde până la prima bătaie a gongului și el m-a tras mai aproape, într-o îmbrățișare pasională, susurându-mi în ureche:

-La mulți ani, iubire!

Am reușit să bâlbâi un ”la mulți ani!” pentru ca, mai apoi, să rămân din nou fără suflare, pe pași de tangou amețitor, în care am uitat de nervi, de supărare, de toate pregătirile care mi se păruseră zadarnice.

imagine: Pinterest

Eram doar eu și el, un cuplu ce dansa cu pasiunea și ușurința pe care numai multele ore de exersare le pot da. Un sincron perfect.

Dimineața s-a strecurat pe furiș între cutele perdelei, argintând delicat contururile proiectate pe pereții camerei. Florile își păstraseră prospețimea și mirosul lor delicat se amestecase cu parfumul lui, cu al meu, cu al lumânărilor înmiresmate și al șampaniei încă neterminate. O adiere de vânticel răcoros pătrundea prin deschiderea ușii de la balcon, aducând cu ea noi promisiuni, visuri de atins, dorințe mocnite ce-și așteptau împlinirea. O cafea tare și aromată ar fi fost tocmai potrivită acum, îmi ziceam în gând, încă aiurită de prea puținul somn și emoțiile trăite. Alene, părăsesc așternutul cald și zăresc lucind pe parchet bancnota nou nouță cu boaba de strugure verde desenată de mine cu migală într-un colț, chipurile simbol al prosperității, ”un porte bohneure”. Aveam eu o legătură ciudată cu prosperitatea asta. O privesc zâmbind și-mi amintesc cum se strecurase poznașă, după tangoul cu pricina, exact în același loc. El o ridicase și-mi spuse pe un ton jumătate ironic, jumătate glumeț:

-Pentru suma asta sărbătorim și mâine seară. Ce zici? și o strecurase cu o naturalețe nedisimulată în buzunar.

I-aș fi mormăit o vorbă dulce printre dinți, când toate culorile posibile și imposibile ale curcubeului se rânduiseră pe obrajii mei, dar zâmbetul senin și sincer ce-i rămăsese agățat de colțurile gurii, m-a liniștit.

Un zgomot mic, înfundat, m-a făcut să mă urnesc spre bucătărie. Cafetiera bolborosea, împrăștiind ultimele picături de apă fierbinte peste pulberea întunecată.  Fusese programată la aceeași oră din fiecare zi. O făcusem cu o seară înainte?!? Nu eram sigură. Nu mai eram sigură de nimic. Nici măcar de realitatea nopții ce tocmai trecuse, cu toate că mărturie îmi stăteau florile, parfumul și căldura cuibărită în suflet. Cu un gest prea brusc smulg cana din locașul ei, răsturnând pe covor câțiva stropi de cafea. Plină de năduf și cu lacrimi în ochi șterg petele îndărătnice oftând:  Mama ei de viață! Lașul lașilor, nici măcar rămas bun nu și-a luat!

O bătaie ușoară în ușă și clinchetul vesel al soneriei îmi întrerup tirada abia începută. Deschid larg și mută de uimire îl descopăr în prag cu brațele pline de flori și plăcinte calde. Purta o pereche de blugi ce-i veneau ca turnați și un tricou vesel, ici colo ca zgâriat de pisici, într-un fel studiat cu atenție. Era mai frumos decât cu o seară înainte, iar ținuta îi dădea lejeritate în gesturi și o mai mare încredere în sine. De parcă i-ar fi lipsit vreun pic?!? Aveam să aflu că locuia la doar câteva blocuri distanță, însă nu ne întâlnisem niciodată.

M-a prins de mână, fără să mai am timp de comentarii și am observat că gestul acesta devenise într-un timp prea scurt un obicei. S-a oprit exact în mijlocul bucătăriei, unde trona buretele umed trântit peste petele de cafea doar puțin decolorate în încercările mele de a le face invizibile.

– Tu n-ai înțeles că m-am îndrăgostit de tine? A fost ”un coupe de foudre” nimicitor. Ce ai de zis despre asta?

Căpătasem prostul obicei de a nu răspunde întrebărilor, ci doar de a bâlbâi cuvinte neinteligibile, iar asta nu mai putea continua așa. Mi-am strâns pumnii, adunând toată furia în ei și m-am năpustit asupra lui încercând să îl lovesc. Era ca și cum m-aș fi luptat cu un sac de box ce ar fi putut ricoșa oricând, sfârșind prin a fi tot eu cea rănită.

-Puteai să îmi zici măcar bună dimineața sau orice altceva, spun cu un glas întretăiat ce s-ar fi vrut puternic.

-Puteam, dar unde ar mai fi fost surpriza? Răspunde izbucnind într-un râs molipsitor care mă făcea să mă simt atât de acasă.

Am hohotit împreună secunde bune, iar îmbrățișarea lui mă lăsase, din nou, fără suflare. Ne era bine împreună și răspunsurile mele chiar păreau fără sens. Știa că treceam prin aceeași furtună de emoții care ne pecetluise drumul încă din prima clipă.

În poza dintr-un colț al bucătăriei în care zambeam încadrată de cele două prietene , acum pluteau doi cupidoni aurii, iar în mijloc pulsa în ritm nebun o inimă plină de fericire. Cel turcoaz își va găsi locul alături. Asta e! Soarta.

imagine: Pinterest

Am cautat pe blog o poveste de iubire și, spre surprinderea mea, chiar de-mi plac tare mult, nu am găsit. Asa că a trebuit să fie una. Măcar una. 😁

Vina acestei scrieri o poartă Em și Siono.

 

O simplă cafea

Din boabele proaspăt trecute prin valțurile de chihlimbar
Se furișează o poveste cu arome desuete și gust ușor amar,
Se presară apoi un praf de cardamom, cât un fir de nisip însorit,
Doar atât, cât un bob, pentru un gust de-a dreptul desăvârșit.
Un strop de miere aurie luminează în întregime tabloul final,
Îndulcindu-l cât să iște un răsărit ruginiu, molatec, autumnal.

imagine: Pinterest

O zi. La ferestre
Un surâs fără veste
Arome terestre
Bucuria dimineții
O simplă cafea.

***

Astăzi, întâi octombrie,  este Ziua Internațională a Cafelei și, cu această ocazie, m-am gândit să vă dăruiesc una virtuală.

Să vă fie ziua înmiresmată și luminoasă! 🙂

Septembrie trei

 

imagine:Pinterest

Septembrie trei
Într-o joi
Cu soarele blând prins în  mreje de nori
Lumina răsfrânge anemic prin noi
O joacă de gânduri, de fluturi, de flori.

Septembrie trei
Într-o joi
Prin zgura umbroasă a zilelor moi
Expunem păcate uitate și goi
De doruri ne frângem în umbre de doi.

 

Septembrie trei
Într-o joi
Ni-s orele parcă mai repezi, un roi
De inimi răzlețe sculptate-ntr-un sloi
Și-s mâinile aripi scăldate în ploi.

Septembrie trei
Într-o joi …

***

Happy birthday to me…! :))