Oglinda

 

Dintotdeauna iubise muzica. Muzica bună și tutunul fin în pipă, iar dacă mai era și un pahar de vin, nu zicea nu niciodată. Se simțea deja bătrân, fără scopuri de urmat, fără o țintă spre care să se îndrepte. Învățase mult și bine, de copil, pentru că era curios din fire, dornic să știe tot, să strălucească. Și strălucise în toți anii de studii, fiind un exemplu de conștiinciozitate și cunoștințe temeinice pentru toți ceilalți. 

La sfârșitul facultății avea deja o relație stabilă, iar iubirea aceea în care se simțea protejat ca într-un cocon, îl făcuse să devină comod, să nu-și mai pună întrebări, să nu mai caute răspunsuri, să facă totul automat.  Nu se prea simțea vrednic de ea, nu prea știa cum să-și împărtășească sentimentele sau să raspundă unei asemenea dăruiri necondiționate și nici nu era dispus să învețe asta. Alunecase ușor pe panta prieteniilor  iluzorii și a bunei-dispoziții date de acestea. 

După-amiezile nesfârșite petrecute în compania prietenilor, la un pahar de vorbă sau de vin, în același bar afumat și insalubru din apropierea casei, deveniseră nelipsite. Ajungea tot mai târziu acasă, tot mai amețit, mai pus pe ceartă, căutând nod în papură la tot pasul. Nimic nu-i mai plăcea, nimic nu-i mai convenea.

Zilele îi deveniseră egale și monotone, serile la fel, chiar și mâncarea caldă, pregătită cu dragoste, se repeta săptămână de săptămână, cu regularitate. Până când, într-o zi, nu a mai fost la fel. Intrând în casă îl întâmpinase o beznă totală. Nu-și mai petrecuse seara cu prietenii în bar, doar rătăcise pe străzile din ce în ce mai pustii. Ar fi vrut  să-și ceară iertare pentru tot timpul în care nu-i fusese alături, pentru că primise iubirea ei necondiționată fără a-i arăta că simte la fel.

Poate că asta îl și speriase.  Buzele ei pecetluite în timp ce în oglinda cea mare din colț zărea întrebările mute din ochii ei mari și frumoși. Tăcerea lui îndărătnică. Plafonarea în care căzuse și o târâse fără voie și pe ea. Și-ar fi dorit ca pe masă să îl aștepte friptura înăbușită de joi, salata cu roșii  și paharul aburit de apa rece. Căutase prin toate ungherele o urmă a trecerii ei, dar nu găsi nimic. Era ca și cum relația lor fusese doar un vis care se topise la ivirea zorilor.

Noaptea trecu greu, remușcările sfârtecându-i mintea în mii de bucăți. În zadar încercase a le pune laolaltă, nimic nu se potrivea cu nimic. Se trezise obosit, mai obosit ca oricând. Întreaga noapte alergase, în vis, după ceva. Ceva nevăzut, intangibil, dar care trebuia atins și care i-ar fi adus liniștea, pacea, împăcarea.

Ochii îi ardeau de nesomn, fruntea de gânduri, mâinile îi tremurau ca în urma unui efort susținut sau a unor beții crunte, neîntrerupte.

Se așeză pe marginea patului, iar oglinda ovală din fața lui îi arăta un bătrân nevolnic, cu părul cărunt, pierdut parcă într-o altă dimensiune. Albise peste noapte. Își cuprinse capul în palme și încercă să pună ordine în tot acel haos. Camera părea să fi fost zguduită de suflul puternic al unei bombe, cu toate că, în jur, celelalte clădiri rămăseseră intacte. Pereții erau parțial dărâmați, mobila șchiopăta, iar contururile halucinante ale tuturor obiectelor se pierdeau în neant. O pâclă deasă îi acoperi privirea, un nor de praf îi înnăbușea respirația.  

De ce mie ?  De ce tocmai mie mi se întâmplă toate astea ? gândea din ce în ce mai speriat, hotărându-se să lase totul în voia sorții. Doar oglinda părea să fi rămas intactă și să-l judece la rece. Nu mai voia să o vadă, nu mai voia să vadă nicio urmă a dezastrului pe care-l reflecta nemilos. O izbi cu pumnii încleștați, iar și iar, cu ciudă, până când căzu în genunchi,  neputincios. Alături de el se prăvăli cu zgomot surd icoana Lui, iscând în jur un nor diafan. Abia acum o observase și își dădu seama că doar asta îi rămăsese de la ea.  Sau, poate…?!? 

Lumina devenea din ce în ce mai puternică și o muzică nemaiauzită umplu încăperea. Miresme de tămâie și smirnă îi pătrunseră în nări, invadându-i profund întreg corpul, umplându-i suflarea, simțurile, totul, până în adâncul sufletului. Se simțea o păpușă de cârpe, fără vlagă, fără voință și lacrimile începuseră a i se rostogoli pe obraji mari, calde, repezi, ca un râu scăpat din matcă. Sângele îi clocotea în vene, tâmplele îi zvâcneau și în momentul în care crezu că totul are să se sfârșească, i se contură ideea clară. Înțelegea. Știa.  

– Doamne, de ce m-ai lăsat să văd toate astea abia acum? De ce nu mi-ai deschis ochii mai devreme, când eram fericit și plin de visuri mărețe?

– Pentru că acum abia ești cu adevărat puternic și ai înțelepciunea necesară să-ți urmezi calea, auzi o voce puternică, dar blândă, care umplu tot spațiul, curățindu-l parcă de temeri, înfrângeri, neputințe.  

Se ridică cu greu, își deschise ochii și privi cu uimire în jur. Întreaga cameră se metamorfozase. Pereții păreau din marmură caldă în nuanțe de sidef, mobilierul neprețuit. Toate erau, de fapt, la fel ca întotdeauna. Tapetul lucios căpătase aspect de marmură sub razele jucăușe ale soarelui, iar mobila, bine întreținută, strălucea și ea împrumutând aceeași lumină. Doar pipa stătea răsturnată lângă vechiul pick-up care relua la nesfârșit aceeași melodie de pe un disc uzat. Nu o cunoștea. Prin ferestrele larg deschise pătrunse zumzet primăvăratic nebăgat în seamă până atunci, iar liliacul de la intrare tocmai se încununase cu buchete înmiresmate.

Totul căpătase alte dimensiuni, altă lumină, zâmbet, bucurie de a trăi.

Din oglinda ovală îi zâmbea un chip împăcat.

– Îți mulțumesc! mai murmură în gând cu adâncă prețuire și făcu primii pași spre noua lui viață plină de binecuvântări.  

*** 

Cea de a patra temă propusă de Mona.  – Scrie o povestire de 1000 de cuvinte care să conțină un plot twist și care să descrie într-un fel (oricum alegi, lasă-ți liberă imaginația) această imagine:  

Răzbunarea

imagine: Pinterest

Astăzi era hotărât să se răzbune. Pentru toți anii aceia de umilințe, pentru toată neputința aceea pe care o acumulase și care trebuia revărsată cumva, căci altfel amenința să se transforme în ceva mult mai periculos. Îi amenința sănătatea psihică și era sigur că următoarea întâmplare va fi picătura care va face paharul să fie prea plin. Adunase multă furie, frustrare, negativism, iar lucrurile nu mai puteau continua așa.

Șefa lui era numită „Zgripțuroaica” și se purta cu ei, cu toți subalternii săi, exact la fel ca acele personaje din poveștile copilăriei care îi îngrozise atunci. Le dădea termene imposibil de respectat și acapara toate discuțiile cu cerințe care mai de care mai imposibile în timpul unor ședințe nesfârșite. Norocul era că timpul liber le aparținea doar lor, iar ei își făceau planuri din ce în ce mai ingenioase, fiecare după propria imaginație, de a o pune la punct, fără ca acestea să aibă vreo finalitate.

Dar astăzi era hotărât să se răzbune. Ziua era tocmai potrivită pentru asta. Începuse cu un vânt puternic și o ploaie rece cernută de nori cenușii care nu dădeau nicio șansă soarelui să-și trimită vreo rază răzleață spre pământ.

Trezit mai devreme decât de obicei, terminându-și micul dejun în grabă, înșfăcă umbrela cu furie și se îndreptă spre lift. Bineînțeles că era defect. Trebuia să coboare pe scările abrupte cele cinci etaje și să ajungă la serviciu relaxat. Vântul îi dădu peste cap umbrela după numai câțiva pași, făcând-o inutilizabilă, iar el fu nevoit să își urmeze drumul prin ploaia mocănească încă vreo câteva minute.

Tramvaiul trecu nepăsător pe lângă el, taxiuri nu se zăreau defel, mâinile îi erau adâncite în buzunare, iar el numai chef nu avea de plimbare. După colțul celui de-al doilea bloc îi răsări în cale o florăreasă, adăpostită sub o copertină deloc generoasă, care îl îmbia să cumpere buchete înmiresmate de primăvară.

Și, atunci, ideea salvatoare prinse contur în mintea lui. Câte ar fi putut face cu un buchet de flori! Și nici nu ar fi dat nimănui de bănuit că ar fi avut vreo intenție ascunsă. Cumpără un buchet de frezii și, aproape fericit, își continuă drumul. Ploaia se oprise neașteptat, soarele începuse a zâmbi timid iar el avea încredere că ziua va decurge exact așa cum își imaginase.

După colțul următor era clădirea în care lucra, dar mai întâi trebuia să treacă pe la farmacie. Zâmbea de-a binelea când intră în holul larg, nu înainte de a-și pune ținuta în ordine și a lăsa buchetul în biroul de alături.

Ar fi fost de ajuns doar să le atingă sau să le miroasă pentru ca planul lui să prindă contur. Nici nu se așeză bine pe scaun când auzi un zgomot de sticlă spartă, urmat de un hohot de plâns. Se îndreptă în grabă spre locul de unde se auzise sunetul suspect și își zări cu mirare șefa în genunchi, cu mâinile acoperindu-și ochii înlăcrimați zicând:

– Și îmi plac atât de mult freziile! Nu am avut șansa măcar să le miros, iar în momentul în care întindea mana spre ele, el strigă impacientat :  

– Stai, nu le atinge. Ea își întoarse privirea nedumerită, însă el nu mai putu decât să îngaime:

– Te-ai putea răni în cioburi.

-Ai dreptate, mai spuse ea răvășită, încercând să-și aranjeze ținuta, părul, schițând în același timp un început de zâmbet.

Dar se tăiase deja, iar de pe mâna stângă i se prelingea un firișor de sânge la vederea căruia aproape că leșină. O prinse în brațe exact la timp, înainte de a se lovi de colțul biroului.

Deci, până la urmă e și ea un om, cu slăbiciuni și sentimente ca toți ceilalți, gândi surprins înainte de a o așeza cu grijă pe scaun. Îi bandajase degetul cu batista lui apretată, din buzunarul de la piept și reuși să facă nevăzute urmele incidentului, înainte ca ea să deschidă ochii.

– Știi, cred că am adus cu mine toate nemulțumirile și frustrările de acasă, cu toate că îmi propusesem să nu fac asta. Nu e tocmai roz viața mea, dar cred că în curând va intra pe un făgaș normal. Îmi cer scuze pentru felul în care m-am purtat cu tine și cu ceilalți colegi! De astăzi va fi altfel, vom alcătui o echipă unită care va trece peste toate cu bine.

Și nici măcar nu s-a lovit la cap, gândi el aproape zâmbind.  Dacă ar fi făcut-o cum ar fi fost?!? , adăugând apoi cu voce tare:

– Toți trecem prin momente mai sensibile în fața cărora nu știm cum să reacționăm. Poate că ar fi fost de ajuns să ceri ajutor, un sfat, o părere. Sunt sigur că ar fi fost o cale la îndemână.  

– Nu am putut, nu am putut, dar îmi pare rău! 

I se părea cel mai potrivit, ca în acel moment, să îngroape, odată pentru totdeauna, securea războiului. În imaginația lui, rupse foaia pe care scrisese tot planul său de răzbunare și trecu la o alta albă, aproape goală, de pe care îi zâmbea cu făgăduința unui nou început un singur cuvânt – IERTAREA.  

-Gata, uite, a trecut. De-acum toate se vor schimba. S-a spart ghinionul odată cu vaza. Vei vedea, va fi altfel.

– Da, va fi altfel, suspină ea.

Cum să nu înțelegi o astfel de persoană și cum să nu o ajuți?!?, mai gândi el îndreptându-se spre biroul său. Bine că nu s-a întâmplat ceva mai grav

De fapt, inima lui tresărise de când a zărit-o prima dată și toată distanțarea ei, toate răutățile gratuite pe care i le adresa îl făcuseră să îi găsească acea poreclă,  dar, în urma incidentului de azi, descoperise timiditatea pe care încerca să o ascundă, vrând să pară o femeie sigură pe ea, independentă și se părea că nici el nu-i era indiferent. 

Colegii începură să sosească și rămaseră uimiți de liniștea așternută pe chipul zgripțuroaicei, de zâmbetul care-i înflorea în colțul buzelor. Nu cumva devenise „Zâna bună” peste noapte?!?  

*** 

Din seria S.I.M.T., a treia provocare a Monei: ”Motivația unui personaj”. 

Străina

Înserarea coborâse parcă prea repede peste oraș, reducându-l la tăcere și nemișcare, preschimbându-se rapid în noapte. Lumina slabă a lămpilor de pe marginea trotuarelor se retrăsese pe furiș în frunzișul încă verde. Plutea în aer senzația unui calm adânc dinaintea furtunii. Ferestrele licăreau gălbui luându-se la întrecere cu luna ascunsă de câte un nor rătăcit. Nicio șoaptă nu se auzea la colț de stradă, nicio adiere de vânt nu mișca vreun ram și în toată încremenirea aceea, neașteptat, răsună sunetul unor pași apăsați. Ritmul lor cadențat și oarecum strident părea a fi al unei femei încălțate cu pantofi cu toc, care se grăbea. 

Curioasă din fire, Dumitreasca stinse repede lumina din bucătărie, pentru a nu fi zărită și ieși în penumbra balconului. Se așeză pe scaunul lipit de peretele interior, tocmai la timp pentru a observa cum femeia își îndreptă pașii spre parcul pustiu de vis-a-vis.

Îi trimise un mesaj Stăneștii de la doi, pentru a o informa că o necunoscută se așezase chiar pe banca lor preferată, devenită punct de observație privat, pe care nu prea multă lume se așeza. Sătulă de dat informații în scris, se hotărî să-și sune prietena, nu înainte de a pătrunde în camera întunecată, fără a mai trage perdeaua care i-ar fi obturat priveliștea.

 – Uită-te la ea, ce tupeu fantastic să stea pe banca noastră.

– O fi străină, cine știe. Da’ ce claie de păr roșu are!

 – Da și ce fustă scurtă! Jur că am mai văzut-o undeva. Aceleași picioare lungi, același mers înțepat, pe care tu nu ai apucat să îl vezi, aceeași privire pătrunzătoare. Jur că o cunosc!

– Lasă, nu te mai jura atât, că te cred. Parcă-mi pare și mie cunoscută. O fi vreo una din alea, producătoare sau cum le-o mai zice, pe care am mai văzut-o duminica pe marginea drumului ce duce la pădure. Alea vopsite ca niște pațachine, rujate și machiate ca niște clovni.  Dacă ai fi fost bărbat aș fi înțeles să o privești cu o astfel de foame în priviri, dar așa… Cine mai știe?!

– Nu, nu pare a fi așa, chiar de are fusta cât o palmă și părul numai fuioare. Are clasă tipa, e altfel. Pare mai sigură pe ea și mult mai îngrijită. Jur că o știu de undeva!  continuă Dumitreasca, de parcă nu ar fi auzit remarca vecinei despre foamea din priviri. Dacă și-ar fi luat în seamă toate înțepăturile reciproce nu ar mai fi vorbit una cu cealaltă în veci.

– Gata, te cred, poate că mi-aș aminti și eu dacă aș vedea-o mai bine. Cred că o să cobor până la tine și ne-om aminti împreună. Cine mai știe!

– Hai, vino degrabă, până nu dispare, jur că o cunosc de undeva!

– Descuie ușa că acu’ vin.

Stăneasca se înființă în cadrul ușii balconului exact în momentul în care tânăra scoase din rucsacul mic un bidon cu apă din care își turnă pe mâini în mod repetat.

– Cine știe ce-o fi făcut asta și de unde vine, adaugă apoi în șoaptă.

Ca și cum ar fi auzit-o femeia întoarse capul înspre ele, iar Dumitreasca își duse repede mâna la gură pentru a-și înăbuși un strigăt.

– Ți-am spus că o cunosc, e Claudia, fata Ioneștii de pe scara de-alături. Mamă-sa nu-i dusă la soru-sa să stea cu cel mic? O fi lasat-o, așa, fără cheie? Că, de când s-a separat de bărbat-su, numai plecată stă și ea.

– Cine mai știe?! Hai, mai bine, să mergem la culcare, acu’, că am dezlegat misterul!

– Că bine zici!

Se retraseră tot în mare liniște și pe întuneric, dar niciuna nu s-a liniștit până când tânăra nu a părăsit parcul. Observaseră că tocul unui pantof abia se mai ținea, iar ciorapii îi erau rupți. Cu hotărâre fata rupse ambele tocuri, îndreptându-se apoi spre scara învecinată. Spectacolul se încheiase.

A doua zi, la știrile dimineții, imaginile cu un cadavru găsit lângă tomberoanele dintre blocurile învecinate le îngrozi. Cele două vecine își savurau cafeaua împreună când a fost difuzată știrea și marea bârfă, ridicată la rang de artă, reîncepu.

– Mi s-a părut mie că e ceva necurat la mijloc, jur că mi s-a părut.

– Da, ai văzut doar că avea ciorapii rupți, tocul pantofului stricat și-și tot spăla mâinile. Cine mai știe?!

– Hai, mai bine, să ieșim afară, acum că am terminat cafeaua, poate mai aflăm ceva noutăți.

– Hai, că tare-s curioasă și eu.

Nici nu ieșiră bine din scara blocului, că spre ele se îndrepta surâzătoare Claudia.

– Bună dimineața, madame Dumitrescu ! Bună dimineața, madame Stănescu ! Ce mai faceți ?

Vecinele aproape că amuțiseră, dar își reveniră repede din uimire și răspunseră în cor :

– Bună dimineața, Claudia, dar ce surpriză ! Când ai venit?

– Aseară, târziu și m-a prins noaptea pe drum din cauza găurilor din asfalt. Se mai astupă vreodată și ele?! Trolerul mi s-a înfundat într-o groapă și, pe când mă chinuiam să-l scot, am căzut în genunchi. Mi-am rupt ciorapii, mi-am stricat pantofii și mâinile îmi sunt zdrelite. Uitați-vă cum arată! și întoarse palmele, apropiindu-le de ochii curioși ai vecinelor. Merg la farmacia din colț să-mi cumpăr vreun preparat care să-mi oblojească rănile.  Aveți nevoie de ceva, mai adăugă zâmbitoare în timp ce se îndepărta, pentru că era sigură de răspunsul lor.

– Nu, nu , mai răspunseră vecinele în cor.

– Bineînțeles că nu. Vă duceți voi ca să mai aflați noutăți și de pe acolo, mormăi Claudia care era deja la o distanță apreciabilă. Sigur v-ați gândit că aș avea vreo legatură cu știrea zilei.

Le simțea privirile nedumerite urmărind-o și, pentru a se convinge, întoarse capul cu același zâmbet larg înflorindu-i pe buze. Putea paria pe orice că abia își scoseseră moațele din păr. Păreau două oițe rătăcite pe trotuarul îngust. Dumitreasca avea ochelarii cu lentile groase căzuți pe vârful nasului care parcă se mai lungise puțin, iar Stăneasca își strângea buzele, și așa subțiri, într-un rictus care o mai îmbătrânea cu vreo câțiva ani.

Prezența tinerei aducea suflu nou printre trecătorii matinali. Pe fruntea înaltă se arcuiau sprâncenele perfect conturate, ochii verzi, ca frunzele sărutate de soare, erau umbriți de gene lungi, un nas drept, fără a fi coroiat sau prea lung era așezat deasupra buzelor moi pe care înflorea un zâmbet ștrengar, iar bărbia semeață încheia armonios conturul feței încadrate de bucle ruginii. Mersu-i era sprinten și mlădios. Toate trăsăturile ei exprimau inteligență, determinare, dragoste de viață și frumos. Era un exemplar foarte reușit al sexului feminin și știa asta, fără a deveni vanitoasă.

Claudiei, care aproape că uitase de vecine, îi zumzăiau tot felul de gânduri prin minte în drumul său spre farmacie. ”Sunt tânără, sunt frumoasă, îmi merge mintea și am planuri mărețe pentru viitorul meu. Bine, și?! Și am tot ce-mi trebuie pentru a realiza ceea ce mi-am propus. Cu pași mărunți, dar siguri, mă apropii de visurile mele și voi întinde mâna la timp pentru a le culege atunci când vor da în pârg. Nu e nevoie să mă grăbesc inutil, riscând să dau totul peste cap.” Și revelația aceasta de moment îi făcu ochii să se lumineze mai tare, pielea să strălucească și nuanța părului să devină mai învăpăiată. Era mulțumită de cursul vieții ei, exact așa cum decurgea zilnic, cu zonele de confort cotidian și întâmplările neașteptate care o făceau să găsească soluții inedite atunci când apăreau.

La știrile de la ora cinci, Claudia află că bărbatul era un om al străzii care decedase în urma unui stop cardio-respirator și, cumva, le auzi spunând:

– Jur că am crezut-o o străină care a făcut ceva rău.

– Cine mai știe?!

***

Este a doua temă propusă de Mona, căreia sper să îi fi făcut față cu bine.

Călătoria

Ploaia porni pe neașteptate, cu stropi mari și repezi, mai grăbiți chiar decât ea care era mai mereu pe fugă. Umbrelă nu-și luase, bineînțeles, căci distanța până la gară era relativ scurtă și înainte de a ieși din casă soarele zâmbea cald pe un cer mai senin decât în orice altă zi.

În scurt timp străzile și trotuarele se umpluseră de bălți pe care era imposibil să le evite,iar clădirea gării părea mai departe decât știa ea că ar fi, mult mai departe. Nu avea timp sa se adăpostească și nici nu ar fi avut unde, în afara vreunui magazin sau a unei scări de bloc.

După colț era o cafenea și asta părea să fie ceea ce îi lipsea acum cel mai mult, o cafea caldă și aromată, neagră precum buclele care îi încadrau fața, ajunse acum doar niște șuvițe din care șiroia apa. Ilona intră și ieși, în mai puțin de un minut, cu trofeul mult dorit încălzindu-i mâna plăcut.

Mai erau doar 10 minute până la plecarea trenului, iar în fața ghișeului de unde ar fi trebuit să-și cumpere biletul era o mulțime de oameni. Își va încerca norocul așa, fără bilet. Din difuzoare, aceeași voce pe care o cunoștea dintotdeauna anunța sosirea trenului la peronul unu, iar sunetul sirenelor locomotivei se făcu auzit în același timp cu duduitul cadențat al șinelor. Asta-i plăcea cel mai mult. Zgomotele intense, amestecate, agitația de pe peroane, suflul puternic simțit la apropierea trenului, toate înglobând frânturi de viață cu bune și cu rele.

Urcă în cel mai apropiat vagon și rămase pe coridor. Nici nu se pusese bine trenul în mișcare, că zări, prin geamurile ovale, un controlor care se îndrepta spre ea.  În doar o fracțiune de secundă își imagină tot ceea ce avea să urmeze, cum o întreabă dacă are bilet, și ea nu poate decât să ridice neputincioasă din umeri.

– Păi, bine domnișoară, de ce nu ti-ai cumpărat bilet de la automatul instalat pe peron?

– Știți, eram foarte grăbită, nu am avut timp.

 – Nu ai avut timp sau nu ai vrut?

– Am încercat, dar nu funcționa.

– Imposibil, azi dimineață a fost verificat, mai spuse omul cu o mină surprinsă.

De fapt, chiar îl încercase, dar în graba ei cea mare ceva nu făcuse corect, cu toate ca tehnologia îi era aliat în viața de zi cu zi și atunci, revoltată, îl lovise cu piciorul în lateral, îndreptându-se nervoasă spre tren. Toate îi erau potrivnice în acea dimineață, chiar și activitățile obișnuite, care nu aveau niciodată vreun impediment.

– Am plecat târziu de acasă și ploaia și…

– De ce nu ai plecat mai devreme? În gara următoare coborâm și mergem la postul de poliție pentru a afla părerea lor și a face ce-or ști cu tine. Bine?

– Numai mie mi se putea întâmpla asta, mormaia Ilona printre dinți. S-o crezi tu că merg la politie, mai spuse încetișor strecurându-se în mare viteză printre bagajele aflate pe coridor, dintre care răsturnă vreo câteva și trase cu furie de primul mâner al semnalului de alarmă găsit în cale, apoi coborî înainte ca scrâșnetul asurzitor al fierului pe fier să se sfârșească.  

Sub firul rupt al mânerului, pe jos, zăcea răsturnat un pahar colorat de carton din care se prelingea un firișor de cafea neagră, călduță încă.

O rupse la fugă prin lanul de porumb ce începea chiar din apropierea șinelor și alergă neținând seama la frunzele care îi răneau brațele, la spicele care aproape că îi zgâriau pleoapele, la pământul umed în care picioarele i se afundau din ce în ce mai mult până când se împiedică și căzu.

 Rămase așa în genunchi, cu ochii umezi îndreptați spre cer hohotind toată deznădejdea adunată. De ce, de ce, de ce ? răcneau neauzit buzele ei strânse. În momente ca acelea se simțea un intrus în propria viață. De unde impulsul de a opri trenul, de unde răzvrătirea aceea împotriva a tot? Se hotărâse, parcă, să-și cumpere bilet de la controlor și totul ar fi putut decurge normal, dar nu. Intrase în panică doar la vederea acelui bărbat în cămașă bleu-ciel și pantaloni bleumarin.

Abia acum își dădea seama că nu avea nici chipiu, nici însemne, nimic din detaliile care ar fi trebuit să-i confirme funcția. Era doar un călător. Izbucni în râs, un râs nervos care o lăsă sleită de puteri, apoi se ridică încetișor pentru a-și continua drumul spre oraș.

Rochia îi era distrusă, sandalele de asemenea, dar asta nu mai conta prea mult. Va ajunge acasă, va face o baie lungă cu multă spumă și uleiuri esențiale, iar după o cană aburindă cu ceai de mușețel totul va reveni pe făgașul normal, va fi din nou ea, fata delicată, atentă la comportament, la detalii, respectând tot ceea ce este de respectat, fără imbolduri huliganice și răzvrătiri nelalocul lor. Ajunsese destul de repede acasă sau doar i se păru drumul mai scurt datorită gândurilor învălmășite. Făcu o baie, își bău ceaiul și deschise o carte, dar gândurile îi zburdau aiurea, la călătoria pe care ar fi trebuit să o facă astăzi, la ziua care începuse nu tocmai bine cu tot felul de semne contradictorii pe care nu le luase în seamă, la agitația și spaima care o cuprinseseră neașteptat și o îndemnaseră spre gestul necugetat, la dialogul imaginar, în contradictoriu, cu un contolor obosit și stresat de toate tipologiile de călători întâlnite în acea zi, cărora ea le cam pusese capac.

Târziu, spre seară, după ce își purificase casa cu fumigații de Palo Santo, atinsese în treacăt, ca o adiere, clopoțeii de vânt și își ceruse iertare din tot sufletul, fiind mult mai liniștită, se simți învăluită de o lumină caldă, plăcută și se răsuci alene în așternuturile moi.

Deschise ochii și zâmbi soarelui care îi bătea în fereastră murmurând: „Bine că a fost doar un vis!” Apoi șopti un bună dimineața voios zilei ce sta să înceapă.

Avea nevoie de o mai bună înțelegere și cunoaștere a lumii. 

*** 

Această scriere vine în întâmpinarea provocării lansate de Mona 

care a reușit să mă pună la scris.  Am făcut-o cu drag. Mulțumesc! 🙂 

imagine: Pinterest

Dacă toamna ar fi femeie

 

Dacă toamna ar fi femeie
În plete de-aramă, aur și miere
S-ar prinde în dans vapori și scânteie
De rouă și soare în lichefiere.

Dacă toamna ar fi femeie
Sub pasu-i ușor pe poteci s-ar așterne
Covor ruginiu cu parfum de tămâie,
Suspinele serii s-ar ascunde-n caverne.

Dacă toamna ar fi femeie
Ar purta vis de stea căzătoare
Ce-mplinește dorințe și înalță zmeie
În noaptea adâncă din care răsare.

Dacă toamna ar fi femeie
Din plete de-aramă, aur și miere
S-ar ivi o poveste parfum, o scânteie
Dăinuind neștiut pe poteci efemere.

Imagine: Pinterest

Versificare iscată de o provocare găsită într-un grup de pe Fb, care a dat și titlul și tonul… 🙂

Toamna târziu

toamna

E toamnă, e târziu și-i cenușiu cotidian

A mai căzut o frunză din castan

Încet se mai termina înc-un an

Și tot ce ne-nconjoară îmi pare prea bacovian.

E toamnă , e târziu și-i cenușiu cotidian

Dau aripi zborului, un infinit uman

Dau voce gândului să nu șoptească-n van

Și tot ce ne-nconjoară îmi pare prea bacovian.

E toamnă , e târziu și-i cenușiu cotidian

Mă-ntâmpină zâmbind cu-n chip marmorean

Aceeași solitudine fără liman

Și tot ce ne-nconjoară îmi pare prea bacovian.

E toamnă , e târziu și-mi fac un talisman

Din chipul zâmbitor, marmorean

Din gândul ce nu mai șoptește-n van

Din frunza ce-a căzut dintr-un castan

Din tot ce este azi cotidian

Și dau uitării tot ce-mi pare prea bacovian.

Noaptea magică – Sânzienele

imagine: Pinterest

Știa de mult timp că aceasta este noaptea magică, noaptea în care porțile cerurilor se deschid, iar strămoșii se întorc acasă. Animalele prind grai omenesc. Peste păduri, peste câmpurile înmiresmate fetele-flori zboară, cântă, dansează și în trecerea nevăzută transmit din puterile lor magice lumii vegetale, transformând-o în plante cu puterea de a lecui suflete și trupuri, mai ales pe cele ale copiilor. Prin cântecul lor însănătoșesc pe cei bolnavi, prin jocul lor fac iarba să crească mai deasă, mai fragedă, mai hrănitoare și apără lanurile înspicate de grâu.

Adunase, la vremea prânzului, când puterea soarelui era cea mai mare, florile galben-aurii și în nuanțe de alb-untos ale sânzienelor, iar acum se bucura de mireasma lor suavă și se pregătea cu conștiinciozitate pentru noaptea ce se apropia parcă prea greu. Ziua era frumoasă, dar nerăbdarea nu o lăsa să se bucure prea mult și nici să ducă la bun sfârșit orice lucru ar fi început.

Ea era altfel, de obicei, o fire calmă, așezată, răbdătoare și oricărei activități îi găsea finalitate,  căci îi displăceau lucrurile lăsate de izbeliște, obiectele împrăștiate și dezordinea de orice fel, însă azi parcă nu mai era ea. Nu recunoștea această agitație ca făcând parte din firea ei și asta o neliniștea întrucâtva. Simțea că se apropie ceva cu o forță mai puternică decât ar fi putut să înțeleagă acum, ceva care îi va schimba viața, definitiv. Fiind peste puterile ei să se împotrivească, tot ceea ce îi mai rămânea de făcut era acceptarea inevitabilului, dar echilibrul mult dorit se lăsa așteptat.

Sunt oameni care știu să se bucure de toate acestea, de vraja acestei nopți, a cerurilor deschise, de întreaga încărcătură energetică și spirituală a clipei prezente și tot gândindu-se la asta și-a dat seama că nimic nu ar putea să-i împiedice încercarea unei noi stări, a unei relaxări profunde pe care ar putea-o căpăta.

Alese o meditație, din multele pe care își dorise de-a lungul timpului să le încerce și se lăsă purtată pe aripi de muzică relaxantă, abandonă orice rezistență și lăsă gândurile să vină și să plece, să se așeze așa cum vor. Le simțea palpabile, material, de parcă energia pe care o aduceau se transformase în sfere luminoase, clare sau opace, de nuanțe diferite, în toate culorile curcubeului și treptat, simți cum liniștea pune stăpânire pe ea, gândurile își pierd din intensitate, iar sferele devin din ce în ce mai intense, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic, într-un dans doar de ele știut, pe o muzică proprie, creându-și opera unică. 

Se relaxă din ce în ce mai tare și pe muzica divină a sferelor ce răspândeau curcubeie, căzu într-un somn profund cu vise angelice, cu fecioare despletite dansând în lumina lunii, cu simboluri arhaice, neînțelese, adevărate hieroliglife, peste toate acestea suprapunându-se un el, un Tutankamon fără masca de aur, cu trăsături ca dăltuite în piatră și ochi pătrunzători, a căror privire îi răscolea măruntaiele. Era acolo, lângă ea, o prezență aproape palpabilă, ce aducea miresme proaspete de piele tăbăcită și lemn de cedru din adâncimea unor păduri neștiute.

Îi zâmbea și zâmbetul acela divin o învăluia într-o căldură plăcută, din ce în ce mai intensă. Întinse mâna să îl atingă și totul de risipi ca un fum. Vraja se destrămase neasteptat.

Soarele își răspândea razele jucăușe cu generozitate. Se vede treaba că se ridicase de multișor pe bolta cerească, iar noaptea cea magică trecuse. Simțea că are nevoie de aer și se-ndreptă grăbită, trăgând perdelele cu un gest ferm, deschizând geamurile pentru a lăsa de aerul proaspăt să pătrundă în încăpere. Credea că astfel va scăpa de fantasmele din timpul nopții care, oricum, i se părea ratată. Toate planurile ei fuseseră spulberate. Buchetul de sânziene zăcea ofilit pe masa micuță de lângă pat. Uitase să-l pună sub pernă. De fapt nu mai făcuse nimic din tot ceea ce plănuise cu atâta emoție.  

Printre florile multicolore din glastre simți o privire insistentă ațintită asupra ei. Ziua se anunța a fi neobișnuită, cumva.

O vară

imagine: Pinterest

E prea cald pentru vara aceasta
Ploaia îmi mângâie alene fereastra
Pomii se-apleacă ades spre pământ
Pe buze îngheață un nespus cuvânt
E ploaie și-i vânt.

În termometre sunt grade prea multe

Vreo zece și scad fără veste, pierdute
Se duc înspre țărmuri mai calde, nebune
Au prins de veste că aici mai rămâne
Doar ploaie și vânt.

E prea cald pentru vara aceasta
Distopică, își poartă lumina anostă
O servitute cu drept de uzanță
Între iarnă și toamnă, mezalianță
Cu ploaie și vânt.

Mesaj de 1 iunie – nu uita să visezi

Imagine: Facebook

Astăzi e vreme de povești șoptite pe înserat, e ziua în care amintirile ne deschid porțile senine ale copilăriei spre zâmbete, jocuri, bucurii mici și autentice.

Astăzi copilăria ne surâde cu obraji de culoarea căpșunilor și miresme proaspete de liliac încă înflorit într-o primăvară târzie.

Astăzi ne putem alege orice personaj, oricât de îndrăzneț sau neobișnuit și-i putem da aripi de lumină făcându-l să locuiască la noi în suflet.

Astăzi nu este nici prea târziu și nici prea devreme pentru tot ce am vrea să facem, să spunem, să trăim, să visăm.

Astăzi e ziua ei, a copilăriei fără vârstă și fără limite de vreun fel.

La mulți ani tuturor copiilor! La mulți ani copilăriei cu aripi aurii!

Să poți oricând să visezi e o artă

Pe care o știi retușa pas cu pas

Indiferent ce-ți aduce în viață

Clipa, drumul sau momentul de răgaz.

Azi, Paștele blajinilor

imagine: Pinterest

Prin legendele străvechi se amintea de un popor străvechi, Blajinii sau Rohmanii, care au trăit pe aceste meleaguri, pornindu-se de la crezul că în interiorul Pământului s- ar ascunde o adevărată civilizație.

Blajinii erau urmașii lui Shith, cel de-al treilea copil al lui Adam și al Evei, fratele mai mic al lui  Cain și Abel, a căror învățătură este de la Fiul Oii, un popor de oameni calzi, buni și evlavioși, mari ca statură, dar care nu foloseau niciodată arme și, care datorită acestui fapt, au fost alungați de pe pământurile lor, nevoind să se războiască.

Fiind urmăriți de cotropitori, neștiind încotro să se îndrepte. Simțindu-se fără speranță, o fecioară frumoasă s-a rugat la Miel să-i scape poporul, chiar de-ar fi ca ea să plătească cu propria viață și atunci, pe un nor rozaliu, a apărut Oaia sub forma Fecioarei care i-a arătat zâmbind in trarea într-o peșteră. Fata a fost aleasă regina poporului ei, după ce aceștia au pătruns în măruntaiele Pământului, într-o lume scăldată într-o blândă lumină aurie, cu plante și animale nemaivăzute și o veșnică primăvară.

Rohmanii, după moarte, merg direct în rai, fiind feriți de orice păcat în lumea lor. O singură dată pe an, timp de o săptămână, se întâlnesc cu femeile lor și stau împreună doar în acest răstimp, care începe astăzi, de Paștele lor.

Fiindcă nu au noțiunea timpului, știu când este Paștele după cojile de ouă roșii aruncate de către creștinii pe ape și care ajung după o săptămână în lumea lor. Acolo, cojile se transformă în ouă mari, care abia pot fi ținute cu ambele mâini ale unui bărbat, iar de Crăciun află atunci când cojile de nuci de la cozonaci sunt duse de râurile subterane în lumea din centrul Pământului.

Intrarea în lumea lor este cunoscută doar de Lupul Șchiop, care, când vrea să se odihnească își lasă blana de lup la intrare, împreună cu fioroșii colți de aur, transformându-se într-un cățeluș blând și jucăuș, care nici nu mai șchiopătează și este vesel pentru că acolo nu are pe cine să pedepsească.

Dacă ascultaţi cu atenţie pământul, o să auziţi cum Rohmanii lucrează pământul lor, cocoşii lor cântă şi Lupul Şchiop latră voios ca un căţelandru!

Texte pe față

Zic ce-am de zis

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

La porțile Atlantidei

Dincolo de teamă se află toate răspunsurile

%d blogeri au apreciat: