Tu, femeie

Imagine:

Ți-s mâinile calde în îmbrățișări
Și ferme atunci când viața ți-o cere
Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Și-n priviri ți se-oglindește iubire.

Ți-e vocea suavă, un clinchet, un susur
De flori deșteptându-se aivea pe ram
O boare ce-adie  în soare și mugur
Ce surâde a poveste la geam.

Înfiori dimineți și străbați conștiințe
Cu miresme florale ca rupte din rai
Lași deoparte și temeri și grave sentințe
Înfășurată-n iubire ca-n unicul strai.

Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Ce surâde a poveste la geam
Înfiori dimineți și străbați năluciri
Cu magie în suflet, un mugur pe ram.

***

Chiar dacă a fost ieri despre Ea, versurile s-au așternut doar astăzi. 😀

Ce simți…

imagine:

Ce simți când nu mai simți nimic
Și aripile poartă doar sufletul spre stele
Când trupul ți-e din ce în ce mai mic
Simțirile-ți par prinse între atele.

Ce simți când nu mai simți nimic
Și totu-n jur te-mbie spre lumină
Când lacrimile-ți par un inamic
Într-un război cu lumea făr-odihnă.

Ce simți când nu mai simți nimic
Și toate ți se șterg din amintire
Când zbori spre infinit, timid
Dorind să fii doar parte din iubire.

Ce simți când nu mai simți nimic
Decât un gol imens ce te-mpresoară
Lași tot ce-a fost să curgă tâmp
Dar știi că în sfârșit îți ești acasă.

Ce simți când nu mai simți nimic ?

 

Pornind de la o imagine găsită pe Fb, gânduri răzlețe ce s-au așternut rapid.

Azi, o floare și un zâmbet

Imagine:Pinterest

Am prins o floare-n butoniera zilei
Să-mi consemneze că sub albul pur
Stau patimi ce-s captive în cătușele iubirii
Dintr-un târziu de vară, pe-nserat.

Din ziua-n care mai plecau cocorii
Și toamna ne zâmbea din depărtări
Ne promitea că va-nveli și norii
În aur scurs, poveste fără deportări.

Și-s prizoniere unor clipe efemere
De parcă ieri s-a transformat în azi
Și-un  astăzi se va preschimba în mâine
Iar până la eternitate nu-i decât un pas.

Azi la manșete am agățat un zâmbet
Ce se lărgește-n roșu-rubiniu, căci azi
De prin ninsoarea pură, fără umblet
Se iscă șoapte și povești, curg amintiri fără zăgaz .

 

Formula magică a primăverii

Se îndrepta bombănind spre laborator… „M-am săturat de atâta iarnă, ger, zăpadă. O fi ea frumoasă, dar numai în poze. Trebuie să insist mai mult asupra cercetărilor privind venirea primăverii. Formulei aceleia la care tot lucram i-a venit timpul de finalizare. Voi pune la bătaie toate legile stranii sau neînțelese ale fizicii, manualele bizare, toate elixirurile știute și neștiute, tot arsenalul de formule cuantice din lumea subatomică, toți electronii instabili, tot ceea ce scapă înțelegerii umane. Tot ce pare paradoxal va fi demonstrat amănunțit. Voi lua în calcul mișcarea planetelor, sateliților și influențele lor. Nu voi mai lăsa nimic nedisecat. M-am săturat de iarnă!”

Bărbatul de statură medie, care se mișca încoace și încolo în penumbra holului îngust, părea mai degrabă un magician decât un cercetător. Contrazicea orice imagine generală pe care ne-am fi putut-o face asupra unor astfel de persoane. Avea un smoc de păr vâlvoi, decolorat de trecerea timpului în nuanțe de soare blând, ochi mari, luminoși, iscoditori, adumbriți de gene prelungi, un zâmbet senin și o oarecare ghidușie în umblet.

Prin ferestrele înalte, acoperite parțial de draperii grele din catifea, se filtra o lumină cenușie, leșioasă în care  pluteau mulțime de particole micronice de praf. Un praf ce nu părea real, ci, mai degrabă, un fel de neuroni interconectați pulsând de informație vie, de energie electrizantă de nestăpânit.

Era greu de rezistat în asemenea atmosferă, iar locul în care se simțea cel mai bine era laboratorul spre care se îndrepta.

S-ar fi crezut că acolo domnea o ordine impecabilă, un aer pur, o liniște deplină.

Greșit. Total greșit.

Dar în haosul de nedescris, în mirosurile înțepătoare ale diferitelor substanțe ciudate, în zgomotul ce răzbătea prin ferestrele deschise, care dădeau exact spre cea mai circulată arteră a orașului, el avea propria ordine, găsea propria mireasmă, se bucura de liniștea adecvată momentelor de studiu intens. Se simțea o cu totul și cu totul altă persoană, mai bine zis, o personalitate marcantă eșuată pe o planetă părăsită care îi aparținea doar lui.

Acolo timpul își pierdea valoarea. Nu exista nici zi, nici noapte. Doar el și formulele lui nebunești, prafurile și substanțele bizare, carțile – adevarate grimoare – de dimensiuni neobișnuite.

Imagine: Pinterest

Pătrundea în acea încăpere ca într-un sanctuar. Când pășea peste prag memoria îi devenea tabula rasa, pentru ca în următoarele momente circuitele neuronale să-i devină interconectate perfect, asemeni mecanismelor unui ceas elvețian. Intră, ca de fiecare dată, precipitat și se prăbuși în fotoliul desfundat, ale cărui arcuri scoaseră un oftat prelung, tânguitor. Părea că s-a afundat pe dată într-un somn adânc, pentru ca în minutul următor să sară drept în mijlocul încăperii exclamand pe un ton ascuțit „Evrika!”.

S-ar părea că micul nostru cercetător era un Mare Vrăjitor Alb, căci doar stând printre accesoriile sale desuete putuse extrage esența din ele, ajungând rapid la rezultatul îndelung căutat.

În cameră pătrunseră nuanțe blânde de curcubeu, miresme de cireși înfloriți și-o mierlă își slobozi trilurile alambicate.

Era primăvară cu adevărat.

În locul covorului uzat se iveau fragmente ca piesele unui puzzle în culori vii, pe care ar fi fost suficient să le cuprindă în mâinile febrile pentru a-și vedea năzuințele atinse. O primăvară eternă.

Întinse mai întâi un picior pe care îl ținuse într-o poziție incomodă, mai apoi mâna care începuse să-l furnice, apoi se trezi de-a binelea. Văzuse Primăvara. Și mai văzuse ceva. Formula de necontestat și ingredientele potrivite pentru a împlini ceea ce își dorea.

Dacă ar fi răsfoit cu stânga tomurile îngălbenite de trecerea timpului, iar cu dreapta ar fi amestecat prafurile și licorile  ce bolboroseau în flacoane de diferite mărimi și culori totul ar fi fost gata într-o clipită. Dacă…

Dar primăvara putea fi foarte aproape, la distanța unei mâini întinse în care să cuprindă toate ingredientele la îndemana oricui. Zâmbetul neștiut al unei necunoscute pe lângă care a trecut în acea zi, o eșarfă colorată, mireasma unui parfum, mirarea din ochi de copil, visurile mărețe pe care le-a atins în zbor, bucuriile de zi cu zi ce-i păruseră atunci neînsemnate. Toate erau ingredientele perfecte.

Un zâmbet îi curbă buzele concav, o lumină îi strălucea în priviri și prinse a fredona: „Vine, vine primăvara…”

***

Cam de fiecare dată muza mă vizitează după terminarea tuturor concursurilor.

Mă gândisem să o întreb pe Mona dacă aș mai fi adăugat 1-2 paragrafe cu ”…muguri care pleznesc pe ram, natura care se trezește la viață, mieii zburdă pe câmpii…” s-ar fi încadrat în cerințele concursului?

Darul de Crăciun

Străbătuse de nenumărate ori potecile acelea din pădurea de brazi care pornea chiar de la capătul grădinii, dar acum zăpada îi îngreuna pașii și chiar dacă era un băiețel doar de-o șchioapă, înfrunta cu bărbăție nămeții. Auzise el că dacă pisica se refugiază în brăduțul împodobit de Crăciun sau câinele latră la steluța lucioasă din vârful său un gnom e pe-aproape.

Și cărările acelea erau în așa fel făcute de pași atenți încât să nu tulbure lumea de poveste din adâncurile pământului în care niște spiriduși numiți gnomi stăpâneau cu înțelepciune, dar și cu lăcomie tot ceea ce era prețios. Aveau un dar anume de a afla secrete pe care le păstrau cu strășnicie,  alături de comorile lor, chiar dacă uneori le mai foloseau când împrejurările nu le erau favorabile. Doar așa, ca să-și scape pielea. Cei mai vârstnici dintre ei puteau fi chiar buni și te răsplăteau dacă aveai norocul să îi întâlnești și să nu te sperii prea tare de înfățișarea lor sau să nu spui nimănui de ceea ce tocmai ai văzut. Se zicea că razele soarelui îi putea transforma în piatră, iar unii credeau că la lumina zilei luau înfățișarea unor broaște.

Înserarea cobora mult mai repede, iar cerul roșiatic prevestea vânt puternic. Ștefănuț își îndesase căciula pe cap, mâinile adânc în buzunare și piciorușele în cizmulițele groase, singurele pe care le avea. Pornise în căutarea bradului perfect pentru acest Crăciun. Umbla încetișor, ferindu-se de crengile care l-ar fi putut zgâria și cu mare băgare de seamă la potecuțele a căror limită nu trebuia depășită. Le cunoștea cu ochii închiși, iar acum încerca să transforme zăpada în iarbă verde, în închipuirea lui și să le vadă la fel ca în toiul verii, bine conturate, imposibil de a greși vreun pas. Nu și-ar fi dorit să întâlnească vreo creatură subpământeană, oricât de mică ar fi fost.

Se înarmase cu o toporișcă pe măsura lui, iar bradul va fi ales în așa fel încât să-l poată trage după el prin omăt. Acasă avea să-l ajute măicuța la potrivit în suportul de lemn  la care meșterise vreo două zile, până când reușise să-l facă așa cum dorea. De împodobit îl vor împodobi împreună cu lumînările rămase de anul trecut, cu merele acelea pădurețe care creșteau în hatul grădinii învelite în poleiala de la câteva bomboane pe care le primise în dar tot anul trecut, cu steluțele decupate din același staniol și feliile acelea uscate din portocala pe care nu se îndurase să o mănânce atunci, ci o păstrase tot pentru decor.

Cu gândul la bucuria pe care o vor avea când toate vor fi puse la locul lor, nici nu observase că printre ramurile cele mai de jos ale coniferelor începuse a sufla un vânticel aspru, ca o avertizare. Se afundase destul de mult în pădure, pierdut în gândurile lui de om mare cu nevoi, iar acum ar cam fi fost timpul să se fi hotărât asupra unui băduț și să facă drum întors către casă.

La doar câțiva pași zăpada lucea într-un fel ciudat, cu sclipiri aurii, nu argintate așa cum era obișnuit și împins de curiozitate se îndreptă spre acel loc. Descoperi cu uimire cel mai frumos brad pe care îl văzuse vreodată, cu ramuri egale, perfect simetrice, ca în desenele din cărticica lui de povești.

Se aplecă să-l taie, dar după prima lovitură a toporului de sub scoarță începu a picura un lichid vâscos, auriu. Speriat dădu un pas înapoi și auzi un râs ciudat, cu ton batjocoritor. Se vede treaba că pașise pe un loc nepermis. Doi ochi gălbui, stranii, îl priveau la doar o palmă deasupra zăpezii înghețate cu răutate, ca și cum l-ar fi certat pentru nesăbuința lui.

Imagine: Pinterest

O rupse la fugă, dar după doar câțiva pași se împiedică și căzu. În fața lui strălucea o monedă mare de aur, cam cât pumnișorul lui, pe care era gravat un om de mică înălțime, cu un cap prea mare pentru statura lui, ce purta o coroană aproape la fel de mare cât el. O ridică în grabă, o îndesă  în buzunar și își continuă goana către casă.

Mai mereu se uita în urmă pentru a vedea dacă nu era urmărit. Din când în când i se părea că mai zărește ochii gălbui la o palmă deasupra zăpezii, dar se concentra cu putere asupra cărăruilor pe care și le întipărise în minte astă vară.  Nu mai avea voie să greșească niciun pas.

Nu departe se zărea lumina palidă care străbătea prin fereastră micuță a bucătăriei, simți fumul focului de lemne și știu că măicuța îl aștepta.

Mai avea doar puțin. Ochii gălbui nu se mai zăriseră și se opri să taie un brad, oricare, pentru a-l duce acasă.

Îl legă cu frânghia pregătită din timp și începu să-l târâie prin zăpadă, dar parcă se îngreuna cu fiecare pas. La fel și buzunarul în care pusese moneda. O prinse cu furie în mâna strânsă pumn și o aruncă fără a se uita unde cade. Nu avea nevoie de ea. Voia doar să ajungă acasă.

Și-ar fi dorit să-l fi luat cu el pe Haiduc, prietenul și ajutorul lui de nădejde, că tare s-a mai smucit în lanț când plecase și astfel i-ar fi fost și lui mai ușor.

Dar acum, că buzunarul i se golise și bradul era mai ușor prinse putere și mări pasul. Mai avea foarte puțin până la gardul ce despărțea grădina de pădure când, sleit de puteri, se prăbuși in zăpada afânată.

Haiduc îl simțise, rupsese lanțul și lătra furios la ușa bucătăriei. Femeia ieși speriată, parcă presimțind că întârzierea băiatului aducea cu sine un mare necaz.

Înșfăcă o năframă groasă și porni pe urmele câinelui. Nu departe își găsi fiul căzut în zăpadă, îl înfășură cu năframa și porni spre casă, în timp ce Haiduc o rupse la fugă spre pădure.

Zorile aureau călduț ferestrele, iar ochii lui senini se întredeschiseră privind cel mai frumos răsărit văzut vreodată. În casă era cald și bine. Mirosea a pâine caldă, cozonac și scorțișoară. De mult nu mai simțise  mirosurile acestea și  atâta tihnă. Bradul era împodobit cu poleială peste merele pădurețe, steluțe, felii din portocala de demult și lumânărelele pe jumătate arse, dar niciodată nu fusese mai frumos. Lângă el, Haiduc stătea ghemuit privindu-l. Sub lăbuța dreaptă strălucea ceva.

Ștefănuț se ridică în grabă și încercă să-l urnească pentru a vedea ce ascunde, dar nu reușea cu niciun chip.  Câinele avea chef de joacă și mârâia într-un fel jucăuș la el.

După multe mângâieri și alintături însoțite de lărături vesele parcă se lăsă convins să se ridice. Atunci copilul zări moneda pe care o găsise în pădure. Chipul gnomului părea chiar vesel acum, iar coroana era tocmai potrivită pentru capul lui. O ridică mirat și nu i se mai păru atât de mare și de grea ca noaptea trecută.

Cu un zâmbet larg o atârnă de creanga cea mai de sus  a bradului, ca pe cea mai valoroasă podoabă care-și va spune povestea la timpul potrivit și îi va veghea cu strălucirea ei.

Noaptea de Ajun fusese plină de peripeții, dar iubirea măicuței și devotamentul lui Haiduc  îl salvaseră. Nici nu putea fi altfel când din icoana de la căpătâiul patului Pruncul îi zâmbea fericit în brațele Maicii Sale.

Crăciunul se anunța a fi de poveste.

Imagine: Pinterest

Miracolul din suflet

Pe straduța mărginită de doar patru blocuri, câte două pe fiecare parte,  tăcerea se instalase brusc, neașteptat.  Glasurile vioaie ale copiilor ce strigaseră vesel, în timp ce-și construiau cazemate pentru a se feri de bulgării afânați din zăpadă care zburau în toate direcțiile,  până cu doar câteva minute înainte, tăcuseră. Mașinile parcate pe marginea șoselei erau acoperite cu o manta albă, pufoasă, care le transformase în valuri cu unduiri înghețate în mișcare.  Un soare roșiatic agățat de ultimele rămășițe ale zilei se căznea să arunce ultimele raze peste întinderea albă, împrumutându-i reflexii stacojii.

imagine: Pinterest

În curtea unui bloc un om de zăpadă, nu mai mare de-un cot, se căznea să-și păstreze fesul așezat într-un echilibru precar zâmbind strâmb. Larma copiilor și veselia din ochii lor îl făcuseră să se simtă important, dar acum doar fularul multicolor îi mai aducea alinare și speranța că mâine va fi din nou personajul principal.

Deodată, în scurta clipă fugară, doar atât cât genele se lăsă peste iriși, adumbrindu-i, un clinchet zglobiu se auzi în depărtări și o fulgerare aurie, ca o cometă cu o traiectorie bine definită, străbătu cerul brăzdat de nori, iar inima ei ce visa încă la poveștile copilăriei, se umplu de un freamăt știut. O fi fost o cometă, o stea căzătoare sau altceva mult mai plin de semnificații și mister?!?

Știa din copilărie că atunci când vezi o stea căzătoare e bine să-ți pui o dorință căci se va împlini, iar mai târziu aflase că aceasta anunță că un om și-a încheiat misiunea pe acest pământ. Acum credea că acestea două au o legătură între ele. Sufletul care se înalță spre ceruri, în timp ce steluța se îndreaptă spre pământ, are puterea de a mai împlini o dorință. Și-i făcea bine să știe că e așa.

Nu-l întâlnise niciodată pe Moș, cu toate că îl așteptase mereu, mai întâi cu ochii mari acoperiți de gene lungi, părând închiși în serile târzii, dar care pulsau abia simțit de atâta strâns și cu auzul încordat la orice zgomot cât de mic care ar fi putut să-i vestească prezența celui ce se lăsa așteptat an de an,  dar nu fusese surprins. Mai apoi, cu uimirea și răzvrătirea specifică adolescenței crezându-se netemătoare, dar care încă mai păstrează seninul copilăriei ce se vrea ascuns de ochi străini, curioși, plini de reproș.

L-a așteptat și încă îl mai așteaptă știind că ziua aceea va veni oricum. Darurile multe, felurite, surprizele nu i-au lipsit, nici poveștile, indiferent de vârstă, ci prezența lui tangibilă, certitudinea că l-a găsit.

În liniștea aceea ciudată, în timp ce ochii îi erau încă ațintiți spre cer, i se păru că fesul buclucaș se mișcase, alunecând spre o ureche inexistentă. Privi cu atenție câteva secunde, dar nimic nu se mai întâmplă. Aproape că îi întoarse spatele când fularul alunecă și el dezgolind gâtul la fel de inexistent al omului de zăpadă. Creanga uscată care imagina un braț prinse a se mișca în semn de bun rămas. E doar vântul și imaginația mea bogată își spuse atunci hotărâtă să intre în casă. Dar zâmbetul?!? Putea să jure că zâmbetul acela nu existase pe fața bucălată cu doar câteva minute înainte. Hotărât lucru, ceva nu se potrivește în acest tablou își zise în timp ce pătrundea în casă. Și, totuși, dacă omuletul acela ar fi… Nu, nu este posibil.

Pătrunse ca o furtună în casă și de pe hol își imploră sora să arunce o privire pe fereastră.

-Uită-te puțin în curtea blocului de vis-a-vis și spune-mi dacă omul de zăpadă mai e acolo. Te rooog!

-Ce ai pățit? De ce te agiți așa? Respiră că mă uit imediat.

Ema trase perdeaua de pe fereastră și privi spre curtea blocului învecinat spunând:

-Este un omuleț de zăpadă acolo. E cam șui ce-i drept, dar e acolo. Sper să reziste până dimineață.

-Deci, e acolo. Și eu sper.

Dimineață bătea un vânt năpraznic, iar în locul omului de zăpadă stătea o cutie roșie cu steluțe aurii.

imagine: Pinterest

A stiut din prima clipă ca e a ei. Peste pijamaua călduroasă își trase paltonul, se încălță cu prima pereche de ghete ce-i ieșise în cale și traversă strada cu sufletul la gură. Cutia părea legată cu fire invizibile, căci nu se clintise din loc. O ridică cu emoție și, spre surprinderea ei, era mult mai ușoară decât se așteptase.

Se reîntoarse în casă val-vârtej ținând cutia strâns, de parcă i-ar fi fost teamă că vă dispărea.

Ema, cu ochii cârpiți de somn o întrebă cu o voce abia șoptită: – Unde ai fugit așa cu noaptea-n cap? Ce era atât de important încât să ieși înainte de micul dejun?

– Am primit ceva de la Moș. Știusem încă de aseară că el trebuie să fie, sperasem, iar acum sunt singură. Uite ce mi-a lăsat, îi spune arătându-i cutia pitită sub palton.

-Cred că ai luat-o razna, mormăi Ema în speranța că nu va fi auzită.

-O să vezi că am dreptate, mai spuse Ioana înainte de a se repezi în camera ei pentru a desface cutia.

Somnoroasă, Ema o urmă aproape împiedicându-se în papucii blănoși care-i erau prea mari. Ioana desfăcea cu mare grijă ambalajul cutiei, pentru a rămâne intact, apoi scoase din ea o steluță aurie, filigranată decretând cu glas ferm că  va sluji de-acum încolo drept vârf de brad și o scrisoare așternută pe o hârtie prețioasă cu mireasma unei întregi păduri de conifere. Nerăbdătoare începu să citească.

Dragă Ioana,

Știu că nu mi-ai scris niciodată pentru că ți se părea că dorințele tale, mai ales una dintre ele care se repeta în fiecare an, ar putea fi irealizabile și totuși ai primit mereu tot ce ți-ai dorit pentru că, vezi tu, eu nu am nevoie de scrisori pentru a ghici tot ce își doresc copiii, mai ales cei cuminți. Să nu-ți pierzi speranța că visurile tale se vor realiza și să depui eforturi în continuare pentru asta. În curând îți vor fi răsplătite. Steluța primită să-ți lumineze calea mereu. Te îmbrățișez cu drag și îți doresc o iarnă de poveste!

imagine: Facebook

– Moșul ăsta are un scris asemănător cu al cuiva. Îmi pare tare cunoscut. Și fraza de la final… Hm, curios lucru, adaugă Ioana oarecum nedumerită.

– Nu lăsa asemenea amănunte să-ți strice bucuria. Hai, mai bine, să bem un ceai, zise Ema îndreptându-se spre bucătărie.

Dar Ioana tot întorcea scrisoarea de pe o parte pe cealaltă, o mirosea, o împacheta și o punea în plic pentru ca în momentul următor să o scoată din nou pentru a o reciti și privi.

– Sper că nu o să faci asta toată ziua, Ioano, strigă sora sa din bucătărie.

– Da și eu sper, îngăimă aceasta lăsând într-un târziu scrisoarea. Mi-ar prinde bine ceaiul ăla cald, mai zise intrând cu o mină confuză.

Și-au luat cănile pline cu ceai aburind, au pus pe o farfurioară turtă dulce și îmbrățișate s-au strecurat în patul mare din dormitorul părinților, exact cum o făceau în copilărie. Au râs la filmele de desene animate, au depănat amintiri și au facut planuri pentru seara cea mare care se apropia tiptil.

Mai târziu, fiecare în camera ei, au împachetat cadouri cu bucuria strălucindu-le în priviri,  așezându-le lumină și zâmbete pe chipuri.

Ioana se strecură tiptil afară pentru a duce un plic mare la cutia poștală din colțul străzii. Pusese în el toate scrisorile netrimise ani la rând alături de una nouă în care mulțumise pentru miracolul pe care îl simțea prezent și pentru toate bucuriile de până atunci. Adresa destinatarului lipsea, dar ea era convinsă că va ajunge acolo unde trebuie, apoi se întoarse spre casă agale gândind că  fiecare dintre noi l-a întâlnit măcar o dată pe Moș Crăciun doar că nu ne mai amintim cum și când s-a întâmplat.

Steluța din vârful bradului sclipea magic împlinind chiar și cele mai ascunse dorințe.

Ana, o carte sărbătoare

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit.

Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile  și din casa cu miros de gutui și icoane în care tihna și bucuria conviețuiau împreună.

Te încălzești în lumina cuvintelor ei, iar ziua devine sărbătoare chiar de ți-a fost tristă sau înnorată. Cu atâta drag sunt descrise viețile Mariei și Anei, încât orice necaz prin care au trecut părea să fi rămas demult în urma lor și viața își urma cursul cu bune sau rele, acceptată exact așa cum le era lăsată.

Neîmplinirile și greutățile schimbau oamenii și viețile lor deopotrivă. Maria lucra tăcută. Albastrul ochilor i se stinse brusc, se făcu cenușiu, iar râsul înstelat din privire muri. 

Legile nescrise ale satului, precum și gura lumii, au stins iubirea Mariei, condamnând-o la o existență ternă în care doar grija pentru copii și gospodărie o ajutau să își mai ducă traiul; din iubirea aceea  luând ființă Ana, un copil bun și luminos, care  și-a dus viața cu mândrie și chibzuință, în ciuda tuturor nedreptăților la care a fost supusă.

Ana era răsărită-ntre fetele Savei, ca un mac într-un lan de margarete. Amestecul de ungur și de român înflorise gingaș în ea. Viața nu i-a fost ușoară, dar puterea iubirii sincere și adevărate a ajutat-o să treacă peste toate, ducând-o spre împlinire.

Nu vreau să vă povestesc romanul ci doar să vă spun că atinge sufletul lăsând o urmă luminoasă care nu se va șterge prea curând.

Desigur că privirea înstelată, voioșia, bunul simț și dragul de viață s-au împletit armonios și în persoana autoarei, căci altfel cum ar fi putut să le zugrăvească atât de bine?!?

Finalul e ca o șoaptă-mulțumire, ca o binecuvântare pentru tot.

Ana a fost bunica mea.  

E-o molimă-n oraș, iubite – glossă

E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi.

E liniște printre morminte, cu măști nu mai putem jeli, greoi
Se afundă-n riduri de-oseminte necurse lacrimi strânse în șuvoi
Care-au secat speranța în mai bine și visurile dintre noi.
Pe-aleile bătătorite de pașii cei îndoliați ai soartei
Preumblă toamna cea cernită cu giulgiul greu de zgura hâtrei
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei.

Se scutură pomii de frunze și parcă ar aduce înapoi
Parfumul risipit pe tâmple, iluziile peste amândoi
Copiii care-am fost odată acum rămași tăcuți și goi
În brațele neiertătoare a nefirescului și- a luptei
Ce se iscase-n primăvară printre cohortele planetei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei.

Și-i liniște-n oraș, iubite, ninsorile par să nu aib-acces
De-a se așterne calm, neprihănite, peste ororile-n exces
Și peste lumea asta îndârjită de efemerul, palidul, succes.
E liniște-n oraș, iubite și ce-aș mai vrea să scutur flori de tei
Peste deschisele morminte din inimi sau să strig spre zei
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei.

E noapte neagră în oraș, iubite, lapovițează trist și-afurisit
Cad stropi și fulgi, iar în cuvinte aș vrea să ning-acum neostoit
Cu albele vocale și consoane ce au scăpat ca dintr-un labirint
Care fusese populat cu gânduri incerte, înghețate ca un sloi
Ce își așteaptă primăvara și-nmugurirea șoaptelor în doi
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi.

Și ploaia asta-mi susură-n ureche litanii spuse-n cimitir
Peste sicriele acoperite ce n-au mai fost unse cu mir,
Iar sufletele-ngrămădite în norii negri parcă își dau gir
Pentru fragile bucurii ce n-au mai fost trăite, însă noi
Ne ducem viețile-nainte prin moină, frica e-n amândoi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi.

Mi-e teamă să rostesc cuvinte și astăzi pare parcă prea târziu
Printre schelete, jocurile toate s-au rătăcit și nu mai știu
De-au fost vreodată adevărate sau doar iluzii în pustiu.
E-o molimă-n oraș, iubite și-i lumea transformată-n mușuroi
Cu reguli tot mai des confuze, cu zborul frânt, cu mers greoi,
C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi.

C-o matematică sinistră și impară trasează reguli grave în convoi
Și-mparte des, pe nesimțite, iubiri și cupluri ce au fost de doi
E-o molimă-n oraș, iubite, care-și întinde gheara neagră peste noi.
Necunoscute amănunte dintre un noi sau poate dintre ei
Păcate nemărturisite iscate-n zori sub frunzele de tei
E-o molimă-n oraș, iubite, pândește cu ochi arzător și grei.

***

M-am prins în jocul unui Pisic , pornit inițial de aici, căruia îi mulțumesc pentru că m-a acceptat  și, trebuie să recunosc, este pentru prima dată când încerc a scrie glossă. Rezultatul l-ați văzut aici. 😀

Despre ”Pași”

Am citit, în sfârșit,  Pași de Em Sava și Axel și încă mai aud personajele șoptindu-și povestea de dragoste.

Am citit-o cu sufletul la gură, până târziu în miez de noapte și chiar trecut, iar a doua zi, la prima oră, prima grijă pe care am avut-o a fost să-mi reiau lectura din punctul în care o lăsasem. Pot să spun doar că literele acelea ce au alcătuit cuvintele catifelate, luminoase te prind în jocul lor și te poartă departe, departe, către o iubire perfectă. Te zguduie în străfundurile ființei, te trezesc la viață și sunt capabile a te face să visezi cu ochii deschiși, să-ți vezi toate visurile împlinite printre rândurile pe care le parcurgi cu nesaț.

Nicole și Alex te țin de mână și te poartă cu ei pe drumul luminos al emoțiilor, al sentimentelor împărtășite.

Și ce moment miraculos a fost acela care a reușit să aducă împreună două suflete ce vibrează la unison pe culmile fericirii sau în hăuri de disperare, printre incertitudini.

Trecutul e ca o cămară cu vechituri, ce-au fost în trend cândva și n-ai avut puterea să le arunci la gunoi. Că-s ale tale. Le-ai agonisit. Bucată cu bucată. Și crești ca fraierul molii. Înmulțești praful pe pământ. Apoi tragi linie și realizezi că numărul anilor e direct proporțional cu grămada de amintiri. Și nu mai știi dacă ai o comoară sau o ancoră ce te țintuiește în ape tulburi.

Lipiți de telefoane pentru conversații, emailuri, mesaje scurte, își împărtășesc trăirile cu nesaț până când se vor putea bucura de clipele în care vor fi împreună. Nu ne spunem cuvinte mari, dar ele sunt acolo, în fiecare punct și fiecare virgulă, în fiecare literă și respirație.

Ca o legătură neștiută, previziunile zodiei mele pentru această săptămână sunau cam așa: Și-a înteles lecția. Se pune pe primul plan și pleacă la agățat. E săptămâna cu simbolul dragostei, ceva nou, fierbinte, tulburător, pasional. E drept că le-am descoperit  spre sfârșitul săptămânii, dar am râs zdravăn și imediat mi-a picat fisa. Am agățat acest roman sau, mai bine zis, el m-a agățat pe mine într-un vârtej de emoții care te absoarbe, nelăsându-te să scapi nezguduit, puternic. Nu poti rămâne impasibil, fără a-ți pune aceleași întrebări pe care Nicole le tot frământă și dacă nu ai puterea ei de decizie, hotărârea ei, vei rămâne fără răspunsuri., într-un cocon călduț, cotidian, cu multe compromisuri și nefericiri ascunse. 

E un joc de cuvinte cald, plin de realism și magie în același timp. Scriiturile celor doi autori se potrivesc perfect, se completează și creează un tandem închegat, un tot unitar.

Finalul mi-a adus un gust oarecum sălciu, din cauza romantismului dulceag cu care sunt înzestrată, dar e pragmatic, exact așa cum a trebuit să fie, lăsând loc speranței sau imaginației fiecăruia să-l înterpreteze.

Am reușit să o citesc în mai puțin de 24 de ore, cu tot cu somn și activitățile obișnuite, iar asta e mare lucru.

Este un roman care se trăiește cu fiecare respirație în ritm alert și a cărui narațiune te face să-ți doresti să iti fi fost realitate cândva. Unora dintre noi poate chiar ne-a fost, ne este sau ne va fi.

Așa se întâmplă probabil fericirea. Cunoști un om care te face să vezi lumea prin alte filtre. Și, oricât de tare ai încerca să te împotrivești, omul acela începe să trăiască în fiecare ungher al minții tale.

Sigur îmi va rămâne în memorie, obsedându-mă într-un fel aparte, mângâietor, pentru mult timp.

***

Cumva,  mi s-a părut că ar rezona cântecul și cartea. Poate pentru că le-am descoperit in aceeasi zi ?!? 😁