Urzeala de gânduri

imagine: Pinterest

Urzeala de gânduri îmi mai dă parc-o șansă

A găsi un refugiu care pare acasă

Departe de tumult, frământări cotidiene

Aproape de suflet, cu șoptiri citadine.

Strecurând praf de stele printre ani și idei,

Amintiri care poartă culori de miere și tei

Aducând făr’ de știre peste  dorurile toate

Adieri de sălbatice înfloriri, zvon de libertate.

Așteptând în secret verdele a îmboboci

Transformare de muguri în flori sidefii

Ce poartă secretul miresmei trezite târziu

Și ivește prilejuri de zâmbet timpuriu.

Din căldura ivită dimineața devreme

Peste visuri uitate culoare aș cerne

Și aș da un alt puls vremii care trenează

Împlinind o sentință ce ne eliberează.

Aș alege să pot făptui oarecare minune

Ce-ar aduce mult zâmbet și bine în lume

Atmosfera de-ar avea al înțelepciunii veșmânt

Aș putea insera curcubeie în gând și cuvânt .

*

Am adus într-o joacă cele 12 cuvinte

Pe care le-nscriu în tabele, cuminte.

 

Reclame

Cu sufletul nu-i de glumit

Noaptea întreagă m-am bălăbănit într-o barcă, vâslind pe acorduri de ”Valurile Dunării”, încercând zadarnic să trec Dincolo, pentru că bănuțul pe care ar fi trebuit să-l am într-un buzunar lipsea cu desăvârșire. Din când în când apărea la intervale oarecum regulate El- luntrașul Charon, cel care-și aștepta plata, condamnând totul la nemișcare, pentru că sufletul… Ei, ”Cu sufletul nu-i de glumit”! de Dimitri Dinev este o piesă bulversantă în timpul căreia apar hohote de râs nestăvilit sau, dimpotrivă, te năpădește tristețea și spaima. Spaima că în viața aceasta și așa prea scurtă nu ai reușit să faci tot ceea ce ți-ai dorit așa cum ar fi trebuit.

Obiceiurile din timpul unui priveghi, adunate din diferite țări ale spațiului balcanic, prind conotații hilare, iar replicile sunt savuroase. Printre prietenii și colegii decedatului se amestecă o bocitoare, tocmită de soția acestuia pentru ca lucrurile să fie ca la carte și o stripteuză, adusă de unul dintre participanții la priveghi,  care îmbină mișcările lascive cu amintiri din copilărie și judecăți emise ad-hoc. Totul are un aer tragi-comic, atât de bine pus în scenă de către actorii care au reușit a-și aduce rolurile în punctul maxim al interpretării. Finalul este neașteptat, un dans nebun între nori de fum pe o melodie trepidantă, ca mai totată acțiunea întregii piese însoțită de muzica sugestivă care a avut ba acorduri de vals vienez, ba accente stranii, foarte sugestive.

Decedatul încercând să-l înduplece pe Caron cu ajutorul muzicii.
Nicodin (decedatul) plimbat pe bicicletă de către prieteni.
Dansul final

Un spectacol care ne îndeamnă să gândim mai profund asupra vieții, în general, aducând momente de relaxare în același timp.

Sticluţa cu parfum

Pe holurile largi în care lumina pătrundea filtrată de vitralii stăruiau foșnetele rochiilor de epocă, miresme coborâte parcă din amintiri, sunet de pași răzbatând prin covorul gros cu model arhaic, freamăt de file îngălbenite și acorduri line ale unui vals celebru iscate de un patefon nevăzut.

Distras de toată această mulțime de senzații, cu privirile ațintite spre o priveliște de vis descoperită în una din tapiseriile imense care împodobeau pereții. Era stăpânit de un gând venit de departe, din vremurile apuse în care și-ar fi dorit să trăiască, a cărui căldură îl învăluia plăcut, ca și cum ar fi deschis sipetul prețios al aducerilor aminte. Mai văzuse interiorul acesta, parcă și imaginile începuseră a se derula rapid, ca într-un film mult.

Undeva, la capătul coridorului, pe partea stângă, în spatele unor uși impunătoare din stejar lăcuit știa instinctiv că se află o bibliotecă impresionantă, cu mii de volume ce tapisau pereții, în culori pastelate, atinse de patina timpului, sporindu-le astfel valoarea, constituind o adevărată comoară. Era o senzație de deja vu, bizară și liniștitoare în același timp.

În turn, un ceasornic străvechi bătu o singură dată, tânguitor, cu un ecou  prelung, anunțând timpul scurs de la pătrunderea sa în acel labirint de coridoare și camere. Jumătate de oră. I se părea că s-ar afla acolo de zile întregi, atât de mult se încărcase cu senzații stranii și amintiri care se scuturau de zgura trecerii timpului, înviind neașteptat.

Lalique 1920s Perfume Bottle Cameo-Pinterest

Pe o polită din marmură sidefată, aflată deasupra șemineului, descoperi o sticluță neobișnuită, atât prin culoare cât și prin cameea pe care o avea încrustată. Era strălucitoare, fără urme de praf, bine întreținută. Cu mari emoții întinse mâna pentru a îndepărta capacul și, în acel moment, recunoscu opera unicului  Rene Lalique, iar o mireasmă binecuvântată pe care o recunoștea ca fiind adânc întipărită în memoria olfactivă, îl învălui.

Avea certitudinea că acel chip îi fusese foarte cunoscut și pentru persoana astfel imortalizată nutrise sentimente foarte puternice care se zbăteau a ieși la suprafață chiar în acel moment. Deschise brațele ca pentru o îmbrățișare în care ar fi putut cuprinde întreg Universul, transmițându-i iubirea lui cea mai pură. Aceea era sticluța cu parfum pe care Ea o avea mereu în preajmă.

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă, folosind cele 12 cuvinte (patefon, pasi, arhaic, biblioteca, distras, priveliste, coplesit, film, departe, gand, comoara, ceasornic), găsiţi la Eddie în tabel. 🙂

 

 

Ziua dorului

Imagine: Pinterest

Dintre toate zilele
Azi e ziua dorului
Dorului pribeagului
Cel cu amintirile.

De mi s-o face iar dor
De un ieri, de o privire,
O să-nvii o amintire
Dintre clipe fără nor.

Azi e ziua dorului
Dorului pribeagului
Peste timpuri călător
Și mereu nemuritor.

***

O joacă pe fugă, azi de ziua dorului, la care vă invit cu drag să vă alăturați. 😊

Printre picături

imagine: Pinterest

Printre picături cad zâmbete uitate
În rama parcă prăfuită timpuriu,
Iar suflete ce nu au fost salvate
Nici de surâsuri sau hohot zglobiu
Îmbătrânesc.

Printre picături ce par a fi cristale
Rostogolite  înspre ţara nimănui
Fiori, tristeţi, luciri restrânse în spirale
Aduc timide zâmbete  din azi, care hai-hui
Îmbobocesc.

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă găsiţi la Eddie în tabel. 🙂

 

Parfumul unui film, nedifuzat. Crâmpeie din viață

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred, dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Elena mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor care aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi. Dintr-una se distingea turcoazul turbanului unei copile cu trăsături orientale care dansa cu mâinile înălțate spre un cer mohorât, a rugă. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Ceva mai încolo se zărea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate lângă piciorul strâmb al unui fotoliu, îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă care cunoscuse și vremuri mai bune, o carte deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care zăceau pensule de diferite mărimi și culori.

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi întregul tablou, căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente, pentru ca, mai apoi, să obosească brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, răsucind-o mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta, conștientizând gestul, scutura cascada arămie a părului buclat, răspândind în jur miresme picante și dulci, îngemănate.

Aș fi vrut să aflu secretul acestor adieri și l-am aflat întâmplător, dând peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obisnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi foarte grav pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci am știut că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor fi mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Și am primit complimentul Elenei cu un zâmbet luminos, simțind, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete, de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, atunci deșteptat dintr-un somn adânc. Și mi-a fost bucuria întreagă, și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență, puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele momente vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Pleoapele se întredeschid cu greu poate pentru că nu aș fi vrut ca visul să se încheie nelămurit. Mă visasem în camera Elenei care, între timp, suferise oarece schimbări. Fotoliul fusese acoperit cu o husă din in, schițele dispăruseră de pe lângă pereți, la fel borcanul cu pensule, revistele, peste tot domnind o ordine devăsârșită. Pe masa mică se odihneau tăcute crengi de liliac alb, lipsind însă acea exuberanţă, viaţa însăşi, parcă.  Trebuie să o vizitez, neapărat, îmi spun în gând întinzându-mă, pășind agale spre bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Din vaza cu inserții de vișine putrede îmi zâmbesc parfumat narcise. Galbene. Sunt dintre cele plantate sub fereastră, acum câțiva ani. Albișoarele nu au înflorit, nu încă, le mai aștept. O privire fugară în oglindă îmi dezvăluie un chip străin, oarecum posac, cu fruntea brăzdată de un rid vertical, exact între sprâncene, semn de încruntare și-ncrâncenare permanentă.

E o străină pe care nu o cunosc, nu vreau să o cunosc. E ca și cum aș urmări secvențe dintr-un film alb-negru, mut. Mă ştiam o fire veselă, deschisă, cu zâmbetul pe buze și glumele în buzunar. Privind cu mai multă atenție încep a desluși contururi știute. Da. Asta e, viața! Calea ce ne este stabilită dinainte sau pe care alegem să ne purtăm pașii. Cu uimire constat că timpul a modelat binișor trăsăturile. Câți ani să fi trecut, cincisprezece, douăzeci?!? Nici nu mai are importanță. Peste toate plutește o stare de calm, liniște, binecuvântare.
Candelele răspândesc parfumul familiar, îndrăgit. Cafeaua își face simțită aroma, amestecându-se cu cea a florilor. E o combinație interesantă. Deschid fereastra și-n casă năvălește parfum de pământ reavăn, după ploaie, lemn umed-cel al băncii vechi, mușchi pitit pe scoarța unui mesteacăn bătrân coborât din pădure, aici, în curtea blocului. Vântul adie ușor, iar soarele îmi zâmbește timid promițând o zi frumoasă.

O nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat.

Rezultatul este mulțumitor.

Printre tufele de frunze verzi, ascuțite, ițite spre senin cu trufie, zăresc un boboc. E singurul. Când mă voi reîntoarce, spre seară, voi avea prima narcisă albă de anul acesta. A mea.

Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua putea să-și urmeze cursul obișnuit. Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre pubertate cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe, însă viața, viaţa are planurile ei!

Descoperisem de curând

imagine: Pinterest

Parfumul. Acela care îmi amintea   adolescenţa cu  visurile ei.  Narcisse Noir, creat de Ernest Daltroff, parfumierul casei Caron, în anul 1911, aduce cu el,  în notele de vârf, portocal african şi narcisă, ce lasă locul aromelor de iasomie, portocală şi tinctură de trandafiri, stingându-se apoi în miresme de vetiver, mosc, lemn de santal, patchouli şi civet, note de bază ce dăinuie. Un parfum floral, cu acord oriental, o  tușă finală calmată în tonuri de pământ lemnos și-atingeri senzuale. Mi l-am dăruit într-o zi însorită și i-am rămas fidelă, chiar și după atâta timp.

Această poveste parfumată vrea să se încadreze în tema atât de aşteptată- Parfumul unui film îndrăgit, propusă de Mirela pentru Clubul Condeielor Parfumate. 

Ce dacă?!?

imagine: Pinterest

Ce dacă toate florile-s smintite
De-atâta adiere parfumată
De-atâta înfiorare colorată
E primăvară, doară și de simte.

Ce dacă umbre alburii îmbracă norii
Și soarele zâmbește ne-ncetat
Spre zări albastre s-a-nălțat
Privirea, în stoluri se rotesc cocorii.

Ce dacă firul ierbii se înalță
A rugă, înspre zările verzui
Și zâmbetul înmugurește puțin șui
E primăvară, dalbă, ca o dimineață.