O zi obişnuită devenită extraordinară

Doamne, ce doruri şi amintiri s-au deşteptat în sufletul meu la simpla menţionare a unui cuvânt legat de litoral! De mare mi-e dor în fiecare zi a vieţii mele, chiar şi când sunt pe plajă, când stau cu aparatul foto sau telefonul pregătit pentru a surprinde cât mai de aproape pescăruşii în zbor şi, dacă s-ar putea, chiar ţipătul acela al lor, atât de tânguitor.

Primul concediu la mare cu fiul meu, Alex, care avea cinci ani, a fost de neuitat. Surpriza lui de a descoperi întinderea nesfârşită de apă în care se bălăcea fără a avea vreo intenţie de a ieşi, nisipul fin, plăcerea de a alerga desculţ oriunde, scoicile adunate, sticluţa cu nisip, suvenirurile, toate sunt de nepreţuit, însă altceva voiam a povesti.

Este, cumva, legat tot de o întindere de apă, dar şi de munte.

Chiar nu ştiu dacă e cea mai frumoasă aducere-aminte dintr-o călătorie, dar e una dintre cele mai.

În buchetul amintirilor din vara trecută se iveşte una dragă- reîntâlnirea cu un colţ de rai, pe care îl mai văzusem într-o excursie acum mulţi ani, Barajul de la Bicaz, Cheile Bicazului şi Lacu Roşu.

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu măreţia naturii, aerul proaspăt, peisajele superbe…?!?

Dincolo de faptul că traseul este foarte aglomerat, cel puţin aşa a fost în ziua aceea, acesta oferă momente de neuitat. E unică fiecare trecere de-a lungul şoselei săpată în munte, apropierea stâncilor de o parte şi de cealaltă, astfel încît, uneori, nici măcar un petic de cer nu se lăsa întrezărit, trecerea prin tunelul din zona Cheilor Bicazului care smulgea strigăte neaşteptate de încântare sau de groază, după caz, tuturor acelora care îl traversau, amplificate de pereţii stâncoşi, serpentinele ameţitoare pe marginea cărora se găseau numeroase magazine cu suveniruri artizanale, bun prilej de popas şi tras adânc aer ozonat în piept, toate acestea reuşind  a face dintr-o zi obişnuită una extraordinară.

Printre Cheile Bicazului
tot printre Chei

Lacul Roşu oferă un spectacol unic, fiind şi cel mai mare lac montan natural din România, prin trunchiurile acelea bizare ce ies din apă, ducându-te cu gândul la o apocalipsă care a pus capăt unei civilizaţii lacustre. Legenda lacului aduce şi ea fiori reci pe şira spinării, dar amănuntele acestea sunt îndulcite de munţii împăduriţi din împrejurimi, cârdurile de raţe care trec nepăsătoare printre bărcile plecate la plimbare pe luciul apei, soarele strălucind domol prin desimea coniferelor şi odihna binemeritată după drumul străbătut.  

Lacu Roșu

Îmi amintesc şi de încântarea lui Alex când ne-am hotărât să luăm prânzul la restaurantul cu terasă aflat chiar la câţiva metri de malul lacului. A fost un dejun copios căci se adunaseră pe masă mici, cârnăciori, friptură la grătar, garnituri, salate şi alte felurite mâncăruri. După o siestă scurtă pe iarba deasă, în capul oaselor, nu lungiţi, am purces din nou la drum, căci călătorului îi şade bine cu drumul, vorba ceea.

poienița

Am mers pe şosea, de-a lungul lacului, admirând ici pădurea, dincolo vilele cochete, întinderea de apă când mai lată, când mai îngustă, vrând parcă să ne convingem că undeva se va sfârşi. Şi s-a sfârşit într-o poieniţă înconjurată de păduri. De la înălţimea şoselei priveliştea era deosebită, dar şi traficul infernal. Nu am mai avut cum să întoarcem în scurt pentru că pe ambele sensuri de mers se circula bară la bară pe o porţiune de câţiva kilometri buni şi atunci soţul meu a hotărât să ţină drumul tot înainte.

Printre dealurile împădurite, şoseaua şerpuia plăcut, oferind un spectacol asemănător, cumva, Transfăgărăşanului. Bornele kilometrice şi indicatoarele ne arătau că ne îndreptăm spre Gheorghieni şi ne îndepărtam tot mai mult de casă. Poate că nu ar fi fost chiar rău să urmăm drumul, dar a doua zi trebuia să mergem la serviciu şi ne-ar fi prins dimineaţa, aşa că, într-un târziu, s-a hotărât să întoarcă.

Acasă am ajuns  pe la miezul nopţii după câteva peripeţii (un far care chiar la lăsarea întunericului s-a hotărât să bată aiurea, prin copaci, nicidecum pe şosea, un decor de la aripă rămas zălog pe cine ştie ce coclauri, iar ornamentul de la prag, desprinzându-se, scotea un zgomot ciudat de cutii metalice agăţate de roţile maşinii, târâindu-se pe asfalt), dar sufletele noastre erau pline de frumos şi trupurile de o oboseală plăcută care-şi cerea dreptul la odihnă.

Reclame