Vara, la zece şi jumătate seara

 

vara, la 10

Romanul scris de Marguerite Duras pare a nara o întâmplare ireală, o crimă pasională, în care personajul principal, Maria, se rătăceşte, cumva, fără a-şi dori aceasta. Aflată fiind sub efectul câtorva pahare de manzanilla, care ar fi doborât pe oricine altcineva, dar care ei îi dau curaj, încearcă să-l salveze pe cel care-i părea oarecum fără vină, în toată această poveste.

În timpul unei furtuni care îi obligă să-si întrerupă călătoria, Maria aflându-se în vacanţă cu soţul, fiica ei şi o prietenă, aceştia poposesc exact în satul unde Rodrigo Paestra îşi împuşcase soţia, de numai nouăsprezece ani,  pe care o descoperise în braţele altui bărbat.

Atrasă mai întâi de muzicalitatea numelui celui ce comisese această oroare, repetându-l la nesfârşit, ca pe un cântec, departe fiind de soţul care părea că ar înfiripa o nouă legătură de dragoste cu femeia frumoasă care-i însoţea în călătoria spre Madrid, cu memoria trimitându-i flash-uri „Rodrigo Paestra e pe acoperişuri”, luptându-se cu nevoia tot mai pregnantă de a bea, cu gândurile învălmăşite, se simte pusă în postura de a depăşi orice barieră pentru a face acel gest.

Jocul acesta bizar, cu toate încercările ei de a rămâne lucidă şi a nu se implica în această întâmplare, cu presupusa infidelitate a soţului, aşteptarea chinuitoare de a afla momentul deznodământului, copila adormită, în tot acest timp, în noaptea plină de surprize, dorinţa de a salva un suflet chinuit, care, poate ar fi putut duce şi la salvarea ei, se desfăşoară în momente pline de suspans ce ţin cititorul nedezlipit de paginile cărţii pentru a afla mai mult, şi mai mult, face imaginaţia să creeze felurite supoziţii, feluri de curgere diferite de cele existente în roman.

În zare, cerul s-a curăţat în sfârşit cu totul după furtună. Precum o lamă, orizontul taie lanurile de grâu. Începe să sufle un vânt călduţ care zvântă asfaltul străzilor. Vremea-i frumoasă, şi ce frumos o să fie în zori, ce luminos. Dar încă-i noapte deplină. Poate că mai există încă soluţii, pentru conştiinţa lui nesigură. Aşa s-ar putea crede.”

După mari încercări ce-i redeşteaptă tot felul de frici care păruseră uitate, Maria reuşeşte să-l salveze pe Rodrigo, lăsându-l tupilat în mijlocul unor lanuri de grâu ce înconjurau localitatea, promiţându-i că va reveni.

Povestirea curge lent printre raze năucitoare de soare, conştiinţe mai mult sau mai puţin vinovate, iubiri ascunse, iar vacanţa pe care şi-o propuseseră cât mai liniştită, capătă acum alte valenţe.

Deznodământul e cu totul altul decât acela la care m-aş fi aşteptat. O lectură frumoasă pentru zile de vacanţă şi nu numai.

imagine:

Anunțuri