Ce alt omagiu mai potrivit i s-ar putea aduce, decât cuvintele marelui Nichita?
Cum l-aş putea numi mai minunat decât cei care l-au cunoscut şi iubit?
Rămâne în amintirea noastră, ca un pios moment de reculegere, pentru tot ceea ce a simbolizat, simbolizează şi încă va mai simboliza atât cât neamul acesta nu-şi va renega valorile autentice.
Au curs fluvii de cerneală, tot scriindu-se despre Eminescu, iar părerile privitoarea la viaţa, sănătatea mintală sau trupească şi modul în care a murit (sau a fost ucis), sunt împărţite.
Că s-a stins prea devreme, asta ştim cu toţii, că ar mai fi putut lăsa comori nepreţuite, încă multe altele alături de cele pe care le-a lăsat, că a avut o viaţă plină de trăiri de tot felul, în care a ars cu patimă, nu mocnit, ceea ce a dus după părerea unora la „un surmenaj cerebral, o oboseală precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”, că a fost apreciat, adulat, invidiat, pe toate le-am aflat de-a lungul vieţii.
Acum nu ne mai rămâne decât să ni-l amintim ca pe adevăratul nostru „Luceafăr”, comemorându-l, măcar în ziua în care, cu 166 de ani în urmă, lua fiinţă.
Una din poeziile sale, pe muzică, altfel decât romanţele.
La capatul curcubeului 