Străina

Înserarea coborâse parcă prea repede peste oraș, reducându-l la tăcere și nemișcare, preschimbându-se rapid în noapte. Lumina slabă a lămpilor de pe marginea trotuarelor se retrăsese pe furiș în frunzișul încă verde. Plutea în aer senzația unui calm adânc dinaintea furtunii. Ferestrele licăreau gălbui luându-se la întrecere cu luna ascunsă de câte un nor rătăcit. Nicio șoaptă nu se auzea la colț de stradă, nicio adiere de vânt nu mișca vreun ram și în toată încremenirea aceea, neașteptat, răsună sunetul unor pași apăsați. Ritmul lor cadențat și oarecum strident părea a fi al unei femei încălțate cu pantofi cu toc, care se grăbea. 

Curioasă din fire, Dumitreasca stinse repede lumina din bucătărie, pentru a nu fi zărită și ieși în penumbra balconului. Se așeză pe scaunul lipit de peretele interior, tocmai la timp pentru a observa cum femeia își îndreptă pașii spre parcul pustiu de vis-a-vis.

Îi trimise un mesaj Stăneștii de la doi, pentru a o informa că o necunoscută se așezase chiar pe banca lor preferată, devenită punct de observație privat, pe care nu prea multă lume se așeza. Sătulă de dat informații în scris, se hotărî să-și sune prietena, nu înainte de a pătrunde în camera întunecată, fără a mai trage perdeaua care i-ar fi obturat priveliștea.

 – Uită-te la ea, ce tupeu fantastic să stea pe banca noastră.

– O fi străină, cine știe. Da’ ce claie de păr roșu are!

 – Da și ce fustă scurtă! Jur că am mai văzut-o undeva. Aceleași picioare lungi, același mers înțepat, pe care tu nu ai apucat să îl vezi, aceeași privire pătrunzătoare. Jur că o cunosc!

– Lasă, nu te mai jura atât, că te cred. Parcă-mi pare și mie cunoscută. O fi vreo una din alea, producătoare sau cum le-o mai zice, pe care am mai văzut-o duminica pe marginea drumului ce duce la pădure. Alea vopsite ca niște pațachine, rujate și machiate ca niște clovni.  Dacă ai fi fost bărbat aș fi înțeles să o privești cu o astfel de foame în priviri, dar așa… Cine mai știe?!

– Nu, nu pare a fi așa, chiar de are fusta cât o palmă și părul numai fuioare. Are clasă tipa, e altfel. Pare mai sigură pe ea și mult mai îngrijită. Jur că o știu de undeva!  continuă Dumitreasca, de parcă nu ar fi auzit remarca vecinei despre foamea din priviri. Dacă și-ar fi luat în seamă toate înțepăturile reciproce nu ar mai fi vorbit una cu cealaltă în veci.

– Gata, te cred, poate că mi-aș aminti și eu dacă aș vedea-o mai bine. Cred că o să cobor până la tine și ne-om aminti împreună. Cine mai știe!

– Hai, vino degrabă, până nu dispare, jur că o cunosc de undeva!

– Descuie ușa că acu’ vin.

Stăneasca se înființă în cadrul ușii balconului exact în momentul în care tânăra scoase din rucsacul mic un bidon cu apă din care își turnă pe mâini în mod repetat.

– Cine știe ce-o fi făcut asta și de unde vine, adaugă apoi în șoaptă.

Ca și cum ar fi auzit-o femeia întoarse capul înspre ele, iar Dumitreasca își duse repede mâna la gură pentru a-și înăbuși un strigăt.

– Ți-am spus că o cunosc, e Claudia, fata Ioneștii de pe scara de-alături. Mamă-sa nu-i dusă la soru-sa să stea cu cel mic? O fi lasat-o, așa, fără cheie? Că, de când s-a separat de bărbat-su, numai plecată stă și ea.

– Cine mai știe?! Hai, mai bine, să mergem la culcare, acu’, că am dezlegat misterul!

– Că bine zici!

Se retraseră tot în mare liniște și pe întuneric, dar niciuna nu s-a liniștit până când tânăra nu a părăsit parcul. Observaseră că tocul unui pantof abia se mai ținea, iar ciorapii îi erau rupți. Cu hotărâre fata rupse ambele tocuri, îndreptându-se apoi spre scara învecinată. Spectacolul se încheiase.

A doua zi, la știrile dimineții, imaginile cu un cadavru găsit lângă tomberoanele dintre blocurile învecinate le îngrozi. Cele două vecine își savurau cafeaua împreună când a fost difuzată știrea și marea bârfă, ridicată la rang de artă, reîncepu.

– Mi s-a părut mie că e ceva necurat la mijloc, jur că mi s-a părut.

– Da, ai văzut doar că avea ciorapii rupți, tocul pantofului stricat și-și tot spăla mâinile. Cine mai știe?!

– Hai, mai bine, să ieșim afară, acum că am terminat cafeaua, poate mai aflăm ceva noutăți.

– Hai, că tare-s curioasă și eu.

Nici nu ieșiră bine din scara blocului, că spre ele se îndrepta surâzătoare Claudia.

– Bună dimineața, madame Dumitrescu ! Bună dimineața, madame Stănescu ! Ce mai faceți ?

Vecinele aproape că amuțiseră, dar își reveniră repede din uimire și răspunseră în cor :

– Bună dimineața, Claudia, dar ce surpriză ! Când ai venit?

– Aseară, târziu și m-a prins noaptea pe drum din cauza găurilor din asfalt. Se mai astupă vreodată și ele?! Trolerul mi s-a înfundat într-o groapă și, pe când mă chinuiam să-l scot, am căzut în genunchi. Mi-am rupt ciorapii, mi-am stricat pantofii și mâinile îmi sunt zdrelite. Uitați-vă cum arată! și întoarse palmele, apropiindu-le de ochii curioși ai vecinelor. Merg la farmacia din colț să-mi cumpăr vreun preparat care să-mi oblojească rănile.  Aveți nevoie de ceva, mai adăugă zâmbitoare în timp ce se îndepărta, pentru că era sigură de răspunsul lor.

– Nu, nu , mai răspunseră vecinele în cor.

– Bineînțeles că nu. Vă duceți voi ca să mai aflați noutăți și de pe acolo, mormăi Claudia care era deja la o distanță apreciabilă. Sigur v-ați gândit că aș avea vreo legatură cu știrea zilei.

Le simțea privirile nedumerite urmărind-o și, pentru a se convinge, întoarse capul cu același zâmbet larg înflorindu-i pe buze. Putea paria pe orice că abia își scoseseră moațele din păr. Păreau două oițe rătăcite pe trotuarul îngust. Dumitreasca avea ochelarii cu lentile groase căzuți pe vârful nasului care parcă se mai lungise puțin, iar Stăneasca își strângea buzele, și așa subțiri, într-un rictus care o mai îmbătrânea cu vreo câțiva ani.

Prezența tinerei aducea suflu nou printre trecătorii matinali. Pe fruntea înaltă se arcuiau sprâncenele perfect conturate, ochii verzi, ca frunzele sărutate de soare, erau umbriți de gene lungi, un nas drept, fără a fi coroiat sau prea lung era așezat deasupra buzelor moi pe care înflorea un zâmbet ștrengar, iar bărbia semeață încheia armonios conturul feței încadrate de bucle ruginii. Mersu-i era sprinten și mlădios. Toate trăsăturile ei exprimau inteligență, determinare, dragoste de viață și frumos. Era un exemplar foarte reușit al sexului feminin și știa asta, fără a deveni vanitoasă.

Claudiei, care aproape că uitase de vecine, îi zumzăiau tot felul de gânduri prin minte în drumul său spre farmacie. ”Sunt tânără, sunt frumoasă, îmi merge mintea și am planuri mărețe pentru viitorul meu. Bine, și?! Și am tot ce-mi trebuie pentru a realiza ceea ce mi-am propus. Cu pași mărunți, dar siguri, mă apropii de visurile mele și voi întinde mâna la timp pentru a le culege atunci când vor da în pârg. Nu e nevoie să mă grăbesc inutil, riscând să dau totul peste cap.” Și revelația aceasta de moment îi făcu ochii să se lumineze mai tare, pielea să strălucească și nuanța părului să devină mai învăpăiată. Era mulțumită de cursul vieții ei, exact așa cum decurgea zilnic, cu zonele de confort cotidian și întâmplările neașteptate care o făceau să găsească soluții inedite atunci când apăreau.

La știrile de la ora cinci, Claudia află că bărbatul era un om al străzii care decedase în urma unui stop cardio-respirator și, cumva, le auzi spunând:

– Jur că am crezut-o o străină care a făcut ceva rău.

– Cine mai știe?!

***

Este a doua temă propusă de Mona, căreia sper să îi fi făcut față cu bine.

Texte pe față

Zic ce-am de zis

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

%d blogeri au apreciat: