Lelia sau parfumul drag al prieteniei

Doar pereţii erau albi, strălucitori, pentru că, zicea ea, îi ofereau senzaţia de spaţiu deschis, nemărginit. În rest prefera nuanţele vibrante, vii, ferindu-se de nonculori, ca şi cum s-ar fi temut că vidul i-ar fi putut înghiţi întreaga lume, absorbind-o şi pe ea. Avea ideile ei fixe din care nu o putea scoate nimeni, nici chiar atunci când îi erau aduse argumente concrete care le-ar fi putut combate. Trăia într-o lume plină de nuanţe puternice și voioșie molipsitoare, însă, în mod neașteptat, drumurile noastre aveau să urmeze linii diferite, urcușuri și coborâşuri, sinuozități.

Ne-am regăsit într-un mod banal, la intrarea în piaţă, ca și cum ne-am fi întâlnit cu două-trei zile în urmă, însă redescoperirea a fost treptată, fără eforturi, luând, cu fiecare clipă ce trecea, încă un strat din pâcla ce încercase să se aștearnă peste amintirile noastre. Trecuseră anii printre noi, în viețile duse separat, departe una de cealaltă, fără să ştim prea multe una despre alta, dar bucuria revederii a fost sinceră.

Plecase în căutarea unui trai mai bun, ca mulţi alţii, iar dorul de casă şi mai ales de copiii rămaşi în grija bunicilor au făcut-o să treacă prin stări de depresie cumplită, ascunsă într-o margine de sat, aproape de pădure, până când a reuşit să-şi pună toate documentele în regulă. Doar soţul care venea istovit de la muncă, la lăsarea serii, reuşea să-i mai aline gândurile, iar telefoanele scurte, acasă, îi  desfăceau sufletul în bucăţi împărţite între acolo şi aici. Mă aşteptam, după aflarea acestor amănunte din viaţa ei, să-i aflu o faţă nouă, istovită de prea multe griji, blazată, dar nu, bucuria de a trăi frumos triumfase. Îşi păstrase voiciunea, în ciuda tuturor celor petrecute, iar felul ei de a fi, de a lua orice în glumă, aparent, reîntregea imaginea prietenei din copilărie. Ducea pe brațe un buchet greu de crizanteme albe și a răspuns întrebării mele mute, zicând: Se pare că mi s-au atrofiat neuronii de a început să-mi placă albul.

Sau doar toţi anii aceia în care nu te-a interesat se răzbună, i-am răspuns cu un zâmbet sincer.

Căuta un vas potrivit acelor flori, pentru  că  toate lucrurile ei erau acasă, în cealaltă casă, aflată la mii de kilometri depărtare. Am rămas pe trotuar, urmărind-o cu privirea cum  se strecura cu agilitate şi nonşalanţă printre rafturile încărcate de vaze, vase şi obiecte decorative felurite, iar amintirile au început să dea năvală.

Lunea, în timpul vacanţelor de vară, era ziua lecturii. O găseam cufundată în paginile vreunei cărţi, uitând să mănânce, parcă să şi respire.

La început, rămâneam tăcută, aşezată la picioarele fotoliului în care se ghemuia, privind-o minute în şir, răsfoind câte o revistă sau ordonând cărţile de pe rafturi, dar când foamea mă chinuia prea tare plecam spre casă, la fel de neaşteptat cum venisem, fără gesturi de prisos.

Începusem, mai apoi, să-i aduc câte un sandviş mare cu frunze de salată şi felii de castravete printre celelalte ingrediente pentru că iubea verdele şi ca gust şi ca nuanţă. De fapt, amândouă îl iubeam.

Marţea era ziua picturii şi o surprindeam purtând veşnica salopetă galbenă fără mâneci, căci i-ar fi stânjenit mişcările şi creativitatea – îmi spunea zâmbind, care căpătase o inimioară roşie-roşie făcută de mine  în jurul unei pete ce se încăpăţânase a rezista tuturor soluţiilor încercate.

Deasupra genunchiului stâng, un arc de cerc, puţin cam strâmb, poposise tot din întâmplare acolo, căpătând forma unui pisic dungat, cu nuanţe de albastru şi violet, torcând leneş în soarele amiezii.

Purta pe mâini culori de curcubeie vărgate, apărute de nu se ştie unde şi zâmbetul prindea la colţuri nuanţe care mai de care mai fistichii, atunci când strângea între dinţi vreo pensulă cu o urmă dintr-o culoare pe care ar fi folosit-o mai târziu.

Îşi aduna sprâncenele arcuite într-o singură linie, iar ochii ei senini căpătau întunecimi adânci şi atunci ştiam că are un gând, o idee apărută pe moment, la care nu renunţa până nu o punea în aplicare, oricât timp i-ar fi trebuit pentru asta.

În ziua ceaiului, urma un ritual doar de ea ştiut, invenţie proprie, de la care nu se abătea nicicum.

Aveam o rochie albă, perfectă, în gândul meu de-atunci, pentru acea zi, pe care ea şi-a răsturnat ceaiul zmeuriu, spunându-mi că –era prea imaculată, îi lipsea o pată de culoare. Cred că răutatea aceea voită, care răzbătea uneori la suprafaţă, era izvorâtă dintr-o sensibilitate prea mare, ca un scut în faţa încercărilor pe care viaţa i le-ar fi adus în cale.  M-am supărat, căci reuşise a ruina ideea mea despre momentul ceaiului, dar ceea ce avea să urmeze întrecea orice mi-aş fi imaginat. Mi-a cerut-o, cu aplomb, pentru a-şi repara greşeala şi a dispărut cu ea, lăsându-mă cu un tricou pe braţe, prea mare.

Rămasă singură pe terasa umbrită de clematitele ce urcau, dirijate măiestrit în spirale, spre streaşină, scufundată în moliciunea bluzei, care părea un cămăşoi de-al bunicului, răsfoiam un album cu fotografii de-ale noastre din primii ani de şcoală. Ici – eram surprinse în paşi de balet, purtând tutu-uri din tifon alb, scrobit, dincolo – cântând în corul şcolii, în alta – alergând îmbrăcate cu tricouri roşii, ca obrajii noştri, pe terenul de handbal, fiecare imagine deşteptând amintiri dragi. Poposeam mai mult la câte una, retrăind momentul cu ochii larg deschişi spre trecut.

Nu ştiu cât timp trecuse, dar Lelia dispăruse, iar eu am pornit să o caut prin încăperile răcoroase. Am descoperit-o în bucătărie, învăluită în abur, miros de fructe, flori şi bolboroseli. Rochia mea avea să capete, după ce s-a uscat, o veselă nuanţă fucsia de la toate acele plicuri şi granule de ceaiuri ce fuseseră răsturnate, fără a omite rezervele strategice, într-o oală în care fiersese preţ de minute bune. Ne-am îmbrăţişat râzând în hohote, iar rochia de-atunci o mai folosesc şi astăzi, în ziua ceaiului.

Aşa se petreceau supărările şi împăcările noastre, de cele mai multe ori, fără cuvinte, sfârşindu-se întotdeauna cu o îmbrăţişare lungă, strânsă, care spunea mai mult decât orice frază golită de sens.

Am tresărit simţind atingerea caldă pe umăr şi  o  boare de parfum cunoscut cumva, cândva.

imagine:

Povestea acestui parfum, relativ recentă, începe în anul 2012, când un trio de parfumieri – Dominique Ropion, Anne Flipo și Olivier Polge- creează pentru renumita casă Lancome acest parfum floral fructat, alegând miresmele potrivite pentru femeia independentă, care trăiește după propriile reguli neîngrădită de așteptările societății, își urmează propriul drum plin de bucurii și lumină, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. Este o poveste nouă ce conferă o oarecare strălucire versiunii originale din 1949, conceptul acesteia fiind bazat pe ideea de frumusețe naturală, simplă, denumirea părându-mi-se potrivită oricărei epoci.

Se deschide cu notele de vârf ale coacăzelor negre și perelor, lăsând locul notelor inimă cu arome culese din flori de portocal, iasomie, iris,  ce se sting în notele de bază prin miresme de patchouli, praline, tonka, vanilie.
Instinctiv,  am cufundat mâna în interiorul genţii încăpătoare pentru a scoate mini-parfumul pe care îl achizioţinasem cu puţin timp în urmă şi  pentru că tot  nu îl  folosisem i l-am dăruit, ştiind că se potrivea
mult mai bine exuberanţei ei.

mini-parfum La vie est belle- Lancome
Viaţa este frumoasă, cu  adevărat, cu toate surprizele pe care ni le oferă sau în pofida lor,  mai ales când prieteniile trec testul timpului.
Am   scris   această   povestire pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind: Parfumul unor persoane din  trecutul tău şi va fi înscrisă pe  blogul  Mirelei, în tabelul ce adună  mulţime de poveşti ademenitoare.
Reclame