Doar o discuţie… ca între prietene

imagine: Pinterest

Zbârnâie telefonul într-un fel neobişnuit, parcă, iar eu încercând să răspund cât mai repede nu mai observ numele persoanei care mă apelează. E vocea ei, a Prietenei mele, pe care nu o auzisem de multişor, dar ca şi cum abia am fi terminat o conversaţie cu vreo câteva minute în urmă, intră direct în subiect.

– Te-a sunat vreodată o persoană importantă, aşa… un ministru, deputat, ceva de genul?
Pe mine, da. Nu pentru că aș lucra în vreun minister sau măcar în capitală, ştii asta, dar…
Mai bine să-ţi spun cum s-a întâmplat.
Nu știu ce mama naibii căutam în agenda telefonului, când degetul mi-a rămas înțepenit pe un număr salvat sub semnul lirei sterline.
Am bănuit al cui e, mi-am cam dat seama, de fapt, am știut sigur.
Când voiam să opresc apelul ecranul devenea mort. Îl deschideam, încercând să îl opresc, catastrofă, se închidea din nou și tot așa, până când, nu știu cum, s-a terminat. Speram din tot sufletul să rămână așa, doar un apel fără intenție și răspuns, dar, ți-ai găsit!
Mă precipit spre baie să fac un duș și, atunci, aud telefonul sunând, iar în următoarea secundă copilul mi se prezintă cu el. În mod obișnuit, dacă suna mama, sora sau vreo cunoștință nu se sinchisea să mi-l aducă, însă, o fi fost și el intrigat de semnul lirei. Cele două mâini din dotare nu mi-au fost suficiente pentru a-mi acoperi semigoliciunea, din partea superioară. Iau telefonul, normal, răspund și mă îndrept spre cameră tot spunând- alo, alo…
Copilul plecase în altă încăpere, părându-i-se, probabil, mult mai important jocul decât convorbirea mea.
La celălălalt capăt al undelor, tăcere. M-a lăsat să alolăiesc de trei-patru ori, ca pentru a-mi recunoaște, cumva, vocea sau așteptând să mă prezint, apoi aud tonul intransigent, atât de cunoscut:
-Bună seara! M-ați sunat mai devreme.
Culorile curcubeului sunt minciună pe lângă cele care îmi luminau chipul în mod misterios, începând să bâlbâi:
-Bună seara! Vă rog să mă scuzați, a fost o greșeală, v-am sunat fără să vreau și nici nu am putut opri apelul, Îmi cer scuze!
Nu știu ce am mai zis și nici nu mai puteam îngăima altceva decât scuze care mi-au fost întrerupte de un ”Mda” sictirit.
I-am sticat zenul. În mod sigur avea de făcut ceva mult mai interesant și eu reușisem a-l deranja.
Cu doi-trei ani în urmă, la serviciu, se emisese o notă internă prin care se specifica, printre altele că ” Orice angajat se va prezenta, la telefon, cu numele, prenumele și denumirea serviciului din care face parte…”.

Mă simțisem, atunci, cu musca pe căciulă știind că reușisem să calc pe bec, de vreo două ori, dând răspunsuri lapidare, convorbiri începute cu „bună ziua!” şi încheiate cu ”imediat”, dar și alții, aveam să aflu, se simțeau cu aceeași muscă pe altă căciulă, a lor, ușurându-mi astfel sentimentul de culpabilitate. Să moară și capra vecinului! Nu?

Intru, într-un târziu, în baie, în aceeași ipostază seminud, pentru a-mi face dușul. Aud ușa de la intrare, aproape instantaneu îmi zăresc soțul intrând, tot în baie, cu două pâini în mână și cu un zâmbet fâstâcit, căci încurcase ușa bucătăriei.
Doamne, mulțumescu-ți ție că m-ai scăpat măcar de asta! Doar două minute mai devreme dacă ar fi intrat, să vezi atunci explicații și curcubeie.

Revin la duș, normal, începând a-mi face o sfeștanie pe cinste. Puteam să mă fi prezentat, da, dacă aveam curaj; puteam să-i fi trimis, imediat după apelul nedorit, un mesaj prin care să-mi fi cerut scuze; puteam să fi dat vina pe copil, urât, știu, dar se mai întâmplase să apeleze o persoană din lista mea de contacte, încercând să-și sune un coleg, iar persoana respectivă sunase de trei ori înapoi, fapt de care mi-am dat seama văzând lista cu apeluri pierdute; puteam… , dar nu am făcut-o. Mi-am ascuns capul în nisip asemeni struțului și atât.  Țopistă ce sunt! Nu că aș fi fan Țopescu, ci doar Țoapă și Bleagă, pe deasupra, că nu știu să mint, decât, cel mult, prin omisiune.

Se spune că apa care curge ne spală nu numai de impuritățile de peste zi, ci ar avea puterea de a calma gândurile, de a îndepărta energiile negative, numai că, de data aceasta, la mine nu a funcționat.

Era miezul nopții, deja, dar somnul nu se lipea de mine, procesele de conștiință nu s-au dus pe apa sâmbetei, ca să mă lase liniștită, de aceea aș vrea să spun tuturor să nu fie țoape, să se prezinte la telefon,  să îşi asume greșelile sau, măcar, să trântească o minciună plauzibilă. Dacă sunt în stare.

Asta am păţit eu ieri. Hai, că  mai vorbim, pa te pup! A venit copilul de afară şi îi e foame.

Abia reuşisem să îngaim un „pa” şi am rămas uitându-mă la telefon neştiind dacă să cred că a fost adevărat sau doar am visat.

Ce fază! Ce monolog!

Anunțuri