Începutul iernii

imagine: Pinterest

În camera mică, întunecoasă și rece, aproape la fel de rece ca un lac înghețat, băiatul se cuibărise sub plapuma grea îmbrăcat, cum venise de pe-afară, sperând să se încălzească măcar puțin. Numai bocancii scâlciați, grei, cu tălpile găurite prin vârfurile cărora aproape că-i ieșiseră degetele fuseseră lăsați lângă pat. Hainele, peticite pe alocuri și cu țesătura roasă ce păreau că abia stăteau să nu se destrame, atârnau pe oasele lui înguste ca pe paiața- sperietoare de ciori înfiptă cu mulți ani în urmă de unchiul său în marginea lanului de porumb. Veșmintele îl încurcau la orice mișcare, mai ales sub învelitoarea la fel de ponosită pe care și-o trăsese peste cap pentru a nu mai auzi crivățul ce se tânguia cu insistență pe lângă ferestrele cu tâmplăria putredă și sticla mătuită, dar dacă le-ar fi scos ar fi înghețat, cu siguranță.

Unchiul era îmbătrânit înainte de vreme de muncă, de tutunul care îi îngălbenise degetele, dinții – atâția câți îi mai rămăseseră și mustața șargă, iar dimineața îi punea dinainte o farfurie cu un terci plin de cocoloașe și îi făcea semn să se grăbească spunându-i mereu că animalele și munca nu știu să aștepte. Animalele erau mai degrabă niște arătări deșirate: o mârțoagă, o vacă ciută, două găini și un cocoș numai pene și oase. Nici lor nu le pria traiul lângă mlaștină.

Toată truda unchiului său, din zori și până seara, parcă era blestemată și casa la fel pentru că se umplea de umezeală și pete negre de mucegai din ce în ce mai mari, iar bălăriile din jur erau greu de ținut departe și se năpusteau asupra ei de parcă voiau să o înghită cu totul.

E blestemul mlaștinii, bombănea bărbatul aproape în fiecare zi, iar copilul a ajuns să se teamă de aceste cuvinte.

În ultima vreme, unchiul trecea printr-o stare de abstinență care îl făcea să fie și mai morocănos, dacă asta era posibil, nu pentru că firea lui complicată ar fi avut vreo urmă de cumpătare sau determinarea ar fi făcut din el o ființă mai complexă, ci pentru că vremea era din ce mai rea, împrejurimile au devenit de neumblat, iar apetitul lui năvalnic pentru alcool s-a mai domolit, fiind înlocuit de o lehamite pentru orice, chiar și pentru îndeletnicirile zilnice care nu puteau fi amânate, căci altfel totul ar fi fost înghițit de mlaștina nesățioasă.

Mai mereu striga că îi vine să lase totul de izbeliște, să-și ia lumea-n cap, poate o găsi undeva un locușor mai bun, dar că nu avea ce face cu un copil agățat de gâtul lui, care nu-i lăsa posibilitatea de a o lua de la capăt în altă parte, pentru că ar fi fost greu să-i poarte de grijă și, în același timp,  să-și caute de lucru.

Băiatul a înțeles repede că asta e doar o minciună, că așa își mai varsă și el năduful pe viața grea și smârcurile întunecate care le răpea aproape toată energia, lumina și zâmbetul, lăsându-i fără vlagă ca și când ar fi fost doar două bucăți de plastilină după modelarea cărora ei erau cei care pierdeau, iar mocirla parcă prindea strălucire, zâmbind în locul lor cu o energie masculină nestăvilită.

Copilul își amintea că în serile de vară, mai era cum era. Un abur rar și înecăcios cu miros de stârvuri, ce se ridica din pământul umed care înconjura casa, îl învăluia ca o pelerină jilavă și se unduia sub razele apusului iscând forme nedeslușite de fantasme bizare ce se apropiau tiptil cu zgomote înăbușite ca susurul unei ape subterane pe care o putea auzi doar lipindu-și urechea de pământ și o suflare abia simțită îi înfiora pielea arsă de soarele amiezii, iar el se lăsa prins în mrejele lor, închidea ochii și parcă auzea glasul bunei șoptindu-i povești. Asta-i era singura mângâiere. Doar câteva înserări călduțe în care reușea să-și mai țină ochii deschiși, să se lungească nemișcat pe iarba rară și să se lase în voia închipuirilor.

Erau duhurile pământului care șopteau cât șopteau, apoi se prindeau într-o înfruntare colțuroasă cu duhurile casei, iscau în jurul lor vârtejuri ce ridicau praful din bătătură până la streașină sau chiar mai sus, dincolo de horn, iar el trebuia să își ferească privirea, să fugă fără să privească îndărăt, căci, altfel, i-ar fi fost inima friptă și ar fi trăit toată viața ca un șoarece, dezgustat de cele lumești, ascuns într-o văgăună fără a mai avea curajul de a o părăsi. Așa îi povestise buna lui dragă care plecase în lumea celor drepți și care luase parcă bunătatea întregii lumi cu ea. Nimeni nu îi mai spusese povești de-atunci, nimeni nu îl mai strigase pe nume și nu mai zărise în ochii nimănui acea licărire de bucurie ce apărea în albastrul senin al irișilor ei ori de câte ori îl vedea.

În rest, avea numai zile cenușii, aproape identice, egale cu o rigurozitate matematică și nici vremea nu ținea cu el, ci se încrâncena să fie tot mai rece, umedă și mohorâtă.

Acum, că iarna era tot mai aproape, parcă înghețase și glasul bunicii, iar adierile verii lăsaseră locul unui vânt uscat ce-i scrijelea pielea și-i pătrundea până în măduva oaselor. Îi era dor de ea, de bunica lui, singura figură maternă pe care o cunoscuse și ar fi dat orice să o mai vadă măcar o dată, să-i simtă căldura palmelor pe obrajii înghețați si mângâierea ca o boare înmiresmată de pelin pe creștetul capului. Poveștile încă și le mai amintea, chiar dacă nu mai erau învăluite în misterul dat de vocea ei caldă, iar când strângea pleoapele și-și împreuna mâinile pentru rugăciune, o auzea murmurând alături de el „Înger, îngerașul meu”.

Un fel de bucurie amară i se strecurase în suflet și când zărise prima zăpadă de după plecarea ei, încă neatinsă de cizmele grele ale unchiului sau de copitele animalelor care lăsau urme prelungi, aproape neîntrerupte de parcă și-ar fi târâit picioarele sub povara unei greutăți imense, pentru că-i amintea de pielea ei albă care părea că nu întâlnise razele soarelui vreodată.

Se întorcea cu greu de pe o parte pe cealaltă, sub plapuma mare și își strângea cu putere pleoapele ca pentru a aduce în spatele lor imaginea dragă a bunicii și a o fixa retina pentru totdeauna, la fel cum și-o zugrăvise în suflet, icoană vie în culori calde. Și atunci buna s-a ivit   zâmbitoare, i-a mângîiat părul aspru, i-a șoptit povestea lui preferată și l-a cuprins într-o îmbrățișare care i-a adus căldura mult râvnită.

Zorile s-au revărsat la fel de purpurii ca în oricare altă zi și lumina lor domoală a învăluit noianul de zăpadă care potopise căsuța șubredă, transformând-o într-un morman inform sub care copilul zâmbea în îmbrățișarea bunicii și unchiul scăpase de blestemul mlaștinii.  

***

Propunerile Cameliei au fost: Începutul … (și aici alegeți voi ce anotimp doriți), cuvintele pentru luni, 20 mai sunt: misterul,suflare,amară,rigurozitate, șoarece, dezgustat,îndărăt,friptă,neatinsă,bunica,colțuroasă,insistență.

Iar pentru 27 mai- un text cu tema ”soarele de la miezul nopții” și cele 12 cuvinte pe care vi le propun sunt: neumblat, cumpătare, abstinență, complicată, izbeliște, modelarea, masculină,năvalnic, determinarea, minciună,domolit, lehamite.)

Am folosit toate cele 24 de cuvinte propuse pentru că nu am mai scris de mult și am vrut să fiu prezentă, măcar din când în când.