Coşmar sau… ?

Lacul de unghii în culoarea nisipului începuse a se exfolia, iar bucăţile căzute se măreau din ce în ce mai mult, semănând cu plăci de tencuială desprinse de pe exteriorul clădirilor.

girafe Zebrele care până atunci îmi vegheaseră somnul o luaseră la sănătoasa, într-un galop haotic. În acelaşi moment o mână nevăzută prinse de unul din capetele patului meu zgâlţâindu-l cu putere, dar nu ca într-o legănare, stânga-dreapta, ci de la cap spre picioare, mişcare deloc confortabilă.

Am deschis ochii, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă, dar nedumerirea îmi era şi mai mare. Puiul meu dormea alături fără ca somnul să-i fie tulburat. Din camera alăturată se zărea lumina albăstruie dată de ecranul televizorului. Mă îndrept într-acolo, doar doar voi găsi ceva care să-mi lămurească îndoielile, dar îmi găsesc soţul adormit buştean cu telecomanda în mână. O sustrag încetişor, închid televizorul şi mă îndrept spre camera de unde venisem, deschizându-l pe celălalt. Pe programele care difuzau ştiri la ora aceea rulau doar reluări, nimic de ultim moment. Îl închid şi pe acesta, mă ghemuiesc în aşternut spunând repede o rugăciune în gând, fac semnul crucii cu limba, ca în momentele acelea când te simţi paralizat de teamă, prea rău pentru a-ţi mai folosi membrele, şi încerc să fac un rezumat.

Plecasem dimineaţă la serviciu cu lacul sărit abia perceptibil de pe vârful unei unghii zicându-mi că nu se va observa, dar subconştientul pare să nu fi fost de acord, aducând momentul la nivel de tragedie. Doamne, oare asta să se fi întâmplat?

Nu cred că o asemenea banalitate să capete asemenea proporţii.

Dimineaţă aveam să mă lămuresc. Nu fusese subconştientul cel care îmi jucase feste, nici vreun coşmar, ci DOAR un cutremur.

Bănuielile mi-au fost confirmate, iar ora 2 şi 11 minute, aceea la care s-ar fi produs mişcarea tectonică, îmi aminti că mă uitasem la telefon şi era 2 şi 14 minute. Da, oricât m-am chinuit în ultima vreme să-l reglez pare că timpul de pe telefonul meu are propriul său sistem de măsură, dar eu nu mă supăr pentru atâta lucru, căci mă ajută să ajung la timp la serviciu.

Voi aţi simţit cutremurul sau aţi avut vreun coşmar noaptea trecută?😀

 

Risipire

 

Au plutit cât au plutit în derivă, mai apoi gândindu-se că le-ar fi mai bine dacă ar ajunge la destinaţie, lungindu–se pe covorul proaspăt de frunze arămii. Aş fi putut reţine măcar unul, în palmă, până când i-aş fi făcut culcuş moale din cuvinte, înşirându-l pe o hârtie virtuală sau nu, aducându-i argumente solide că i-ar fi mai bine acolo.

Gândurile, căci despre ele e vorba, şi-au pierdut unele abilităţi de a se lega în povestiri, preferând să zacă, aşa, pe etape nedefinite, să răscolească prin aleile de pietriş, doar doar şi-or mai găsi perechi printre cele demult uitate.

Cred că au celula lor proprie, dotată cu unele capacităţi de autoreproducere şi autoconservare, al cărei nucleu înmagazinează tot ce au fost sau au devenit între timp. Dacă le-aş putea diseca cred că mi-aş alege cea mai generoasă felie, din clipele vesele, colorate, magice, fără a mai despica firul în patru.

Pe cele încărcate de jale aş putea să le şterg din memoria colectivă, poate astfel voi reuşi să nu revină iar, şi iar, ca un ecou amplificat la nesfârşit.

Le-aş putea înarma, pe cele bune, cu o sabie care ar avea şi rol de stăvilar împotriva celorlalte, risipindu-le în eter, fără putinţa de a se întoarce sau de a stăpâni alte teritorii, pur şi simplu dizolvându-se într-o fantă luminoasă de iubire, această armă perfectă, încărcată cu atâtea energii pozitive provenind din perioada medievală, când pare-se că totul era mult mai simplu.

M-aş fi înfuriat, altă dată, că le-am lăsat să se piardă fără noimă, că nu am reuşit să prind în palmă măcar unul singur de teama că s-ar fi topit ca un fulg, în urma lui rămânând doar o picătură caldă, ca o lacrimă poposită după un drum lung, tocmai în centrul unui deşert necuprins.

unnamedAş fi putut să le păstrez în recipiente preţioase, ca pe nişte ofrande ale toamnei ce tocmai a început, risipindu-şi aromele îmbietoare şi culorile unice în jur, dar ar fi fost o încercare inutilă de a reţine ceea ce nu poate fi reţinut.

Înserări brunete dau târcoale gândurilor fragede abia născute. Ele vor fi, atâta timp cât vor vrea să fie, aşa cum vor vrea să fie, fără intenţie de risipire.

Folosind aceeaşi duzină de cuvinte (jale, destinatie, brunete, sabie, pietris, abilitati, etape, felie, celula, infuriat, argumente, medievala) aleasă de Vienela, cei care au scris  şi pentru tema săptămânii „Risipire” şi-au aşezat articolele, ca de obicei, în tabel la Eddie.

imagine: G+

Frânturi din istoria urbei

Paşii m-au purtat de nenumărate ori pe străduţele pietruite care duceau spre pădurea de pini, bifurcându-se într-un punct din care puteai alege să ajungi la Cimitirul Evreiesc, iar norii de praf, ce se ridicau ori de câte ori trecea o maşină, par să aibă farmecul lor aşezat ca un cadru peste amintirile copilăriei.

Mi s-ar fi părut un sacrilegiu să păşesc dincolo de porţile înalte, spre locul în care îşi duc somnul de veci cei care făcuseră parte din comunitatea evreiască a micului nostru oraş, dar curiozitatea învingea de fiecare dată, iar printre ochiurile largi ale zidului din beton reuşeam să zăresc pietre cu forme necunoscute, nouă, celor ce intrasem doar în cimitire ortodoxe sau catolice.

cea mai veche parte a cimitirului
cea mai veche parte a cimitirului

Revăd, în amintire, o fată frumoasă, cam, de aceeaşi vârstă cu mine, talentată şi silitoare, cu drag de sportul minţii, şahul; o doamnă întreprinzătoare a cărei afacere a fost înfloritoare, atâta timp cât ea i-a ţinut frâiele şi o profesoară de franceză care veşnic purta pantaloni albi, largi, bluze vaporoase, iar bogăţia părului de abanos şi-o ascundea, aproape în întregime, sub pălării cu boruri generoase, şi care lăsa în urma ei o boare de parfum necunoscut, parfumul copilăriei curioase, iscoditoare, nefiind sigură dacă, nu cumva, greşesc asociind-o acestei comunităţi, dar amintirile mele asta vor să creadă acum, fiind destul de sărace în această privinţă.

Astăzi las în urmă îndoielile, îmi iau inima în dinţi şi păşesc pe aceleaşi străduţe, acum asfaltate, îndreptându-mă spre locul ce îmi va deveni cunoscut, fără a mai crede că săvârşesc ceva nepermis, ci, dimpotrivă, că-mi voi astâmpăra curiozitatea, reuşind, în sfârşit, să privesc din alt punct de vedere acest aşezământ, cu ochiul omului matur, ca pe o parte din istoria orăşelului dintre coline devenit municipiu.

leolam

Se pare că unul dintre preoţii ortodocşi ai urbei noastre, vizitând aşezământul, ar fi exclamat: „Mă aflu, parcă, în Grădina Ghetsimani!” atâta pace şi linişte e în jur, fără sentimentul acela, straniu  cumva, că ai fi într-un cimitir, unde ar străbate hohote înăbuşite, suspine sau şoapte încărcate de regrete, ci, mai degrabă, s-ar putea crede că eşti într-un muzeu aflat în aer liber, încărcat cu fragmente de istorie uitată în negura timpului. Pietrele funerare cu forme şi decoraţiuni diferite, cu palmele împreunate – simbol al rugii, închinăciunii,  cei doi lei faţă în faţă – simbol al puterii, Menora-sfeşnicul cu şapte braţe – unul dintre cele mai vechi simboluri evreieşti, întâlnit şi pe stema naţională a statului Israel; au rămas mărturie a unui trecut important al acestei comunităţi, aici odihnindu-se nu numai evrei din Moineşti, ci şi din localităţile alăturate.

Tot aici, s-ar fi aflat şi casele rabinilor ale căror urme au fost şterse definitiv de trecerea timpului.

cim-evr

Impresionantă este aşezarea făcută după anumite criterii Pe un rând bărbaţii, pe un altul femeile, într-o latură copiii, în centru aflându-se mormintele celor mai bogaţi.

c-eO construcţie din cărămidă roşie, netencuită, bine păstrată, atrage imediat privirile, de la distanţă. În loc de ferestre străjuiesc două pietre mari (cea din stânga fiind căzută şi recompusă din fragmente, aşteaptă să-şi reia locul), pe cea din dreapta dăltuită cu litere ebraice, interesante, necunoscute, neobişnuite pentru neavizaţi, stau inscripţionate versuri care se presupune că ar fi fost scrise de tatăl Dr. Moses Rosen.

Minutele au trecut pe nesimţite transformându-se în ore, nu multe dar frumoase, iar pe „cartea de vizită” va rămâne scrisul meu, oarecum şcolăresc, încărcat de emoţia descoperirilor.

047

Perfect imperfect

Hai să zdrobim un colţ al acestei zile
Ce se anunţă a fi perfectă
Pentru că „perfecţiunea nu atrage atenţia”
Aşa cum spunea Nichita cândva.

Hai să-i pocim, puţin numai, figura,
Figura aceea pe care o credem perfectă
Cu o lacrimă ivită din emoţii neştiute
Sau din prea plin sufletesc.

Hai să ne jucăm de-a perfectul imperfect
Într-o zi care se vrea puţin şchioapă
Pentru că a călcat în cioburi de nemurire
Ce vor fi înrămate în suflet.

Hai să ne costumăm în clovni
Cu zâmbet puţin strâmb, imperfect
Şi ochi măriţi de uimiri neştiute
Privind spre amintiri viitoare.

Hai să zâmbim, cu zâmbetul ştirb
Al unui copil ce se bucură de începerea şcolii
Ca de o taină ce aşteaptă a fi descifrată
Dintre coperţi colorate de vreme.

Hai să fim noi cei dintâi veşnic îndrăgostiţi
De măreţia acestei lumi,
De perfecţiunea imperfectă
A cuvântului, a sunetului, a culorii!

Versuri iscate de un clip postat de Adriana.🙂

… pe care nu pot să-l puuuun aici😀

L. E. … Evrika! :))

Doar o amânare

perpetuum

Aş fi lansat o provocare în eter, aşa, doar pentru stele şi planetele retrograde sau cele  aflate în mers direct, pentru toate constelaţiile ştiute sau neştiute, pentru soarele ce ne încălzeşte ca-n mijlocul verii, chiar dacă suntem la început de toamnă, calendaristic vorbind.

Acum, în perioada lunii în creştere, se zice că dorinţele se împlinesc mult mai uşor, însă am uitat să urmez toţi paşii ritualului acela ce trebuie urmat în noaptea în care se formează aspectul de lună nouă.

Ar fi trebuit să-mi scriu pe o bucată de hârtie, nu maculatură, dorinţa ce voiam a se împlini, invocând luna să-mi acorde sprijinul ei, undeva în mijlocul naturii, sau, măcar în faţa ferestrei deschise, fără a se afla nici un paravan, sau alt obiect despărţitor, între mine şi astrul ceresc.

Şi aş fi putut scrie acolo, pe acea foaie de hârtie, orice, tot ceea ce consider a fi un balast, greu de dus şi nefolositor, care ar putea împiedica realizarea dorinţelor, a transformării într-o persoană mai bună, lipsită oarecum de prejudecăţi şi complexe.

Dar, aş fi avut nevoie şi de un încărcător, care prin intermediul unui furtun special, să-mi insufle tot curajul necesar pentru a face asta, de parcă eu, Luna şi o bucată de hârtie am fi avut martori nevăzuţi în liniştea nopţii, vreun reprezentant al creaturilor nevăzute ce mişună în întuneric.

Aş fi putut să contactez un notar pentru a-mi lua o procură care să-mi asigure libertatea de mişcare, de înfăptuire a oricărui gând, mai mult sau mai puţin năstruşnic, sau să cer forurilor interioare un paşaport de liberă trecere spre… împliniri.

Uitasem ochelarii de cal într-un etui care zăcea prăfuit pe marginea unui pervaz, ascuns cumva de razele lunii, într-o paletă monocromatică, într-o semiobscuritate ce-i ocrotea de privirile indiscrete, sau disperate, după caz.

Aşa am fost nevoită să amân ritualul, lansarea provocării, pentru următoarea dată când împrejurările îmi vor fi mai prielnice.

Până atunci pot doar să sper că planetele vor fi aliniate în aşa fel încât toate să meargă din plin, fără ajutorul vreunui meseriaş în ale astrologiei sau ritualurilor, fiind suficientă intenţia care va pune în mişcare celelalte piese, ca într-un perpetuum mobile.

Din aceeaşi duzină de cuvinte (incarcator, despartitor, meserias, maculatura, furtun, reprezentant, paleta, pasaport, eter, balast, etui, notar) s-au iscat poveşti mai mult sau mai puţin năstruşnice, versuri, povestiri pe care le găsiţi în tabel la Eddie, ca de obicei.

Imagine: G+