Dincolo de ceață

Imagine: Pinterest

În lumina farurilor ceața părea că prinde forme ireale, de fantome, de prezențe supranaturale care alunecă în profiluri bizare, strecurându-se în cele mai ascunse cotloane, chiar și ale unei minți sănătoase. E drept ca până atunci nu mai văzuse năluci și nici nu i se mai năzărise că pomii au contururi umane cu brațe descărnate ce-și flutură falangele a chemare, ademenitor, într-un ritm insinuant, prevestitor.

Dora scutură cu putere din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile și privirea. Negura o fascina. Oare ce-o fi dincolo de ceață ? se întrebă în timp ce reduse viteza și parcă într-un refugiu de pe marginea șoselei. Coborî cu grijă, uitându-se în jur atentă la orice mișcare ce ar fi putut să o surprindă. Ce-mi veni să opresc și să ies din mașină? Parcă aș fi sub influența unei vrăji. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat, își spuse în timp ce pașii ei hotărâți se îndreptau spre liziera pădurii mânați de o voință proprie. Nici măcar nu e cazul să mă impacientez. Am mai văzut negură, dar parcă nicicând nu a fost așa.  Tot vorbindu-și în gând, încurajându-se într-un fel, ajunse la marginea șanțului ce despărțea drumul de codrul tânăr ale cărui linii frânte abia se zăreau. Cum trec eu acum de cealaltă parte? mormăi oarecum înciudată, căci era hotărâtă să pătrundă în pădurice. Ramurile pomilor se împletiră cu rădăcinile arbuștilor de pe marginea șanțului, plantele se unduiră în jurul lor ajutând la trăinicia construcției improvizate ad-hoc și ea păși mai departe fără a-si da seama măcar că podețul apăruse de niciunde. O trecu deodată un fior, ca și cum o respirație rece îi suflase în ceafă, simțind în același timp că nu se va mai putea rupe de vraja care o cuprindea din ce în ce mai puternic.

Nu se gândea la nimic, doar era atentă să nu calce vreuna din vietățile care mișunau pe sub frunzele căzute. Pe după trunchiurile mlădii luceau misterios ochi galbeni, verzi sau albaștri cu priviri fixe, stăruitoare, dar doar pentru câteva secunde, apoi s-au stins ca aștrii în zori de zi. Fiorul deveni mai puternic, un frig neașteptat o învălui ca o manta de gheață și atunci o zări. Era înaltă, subțire, translucidă și reală deopotrivă. Avea un chip frumos, calm, încadrat de plete argintii. Ochii, oh, ochii aceia păreau blânzi și neîndurători în același timp. Privirea Dorei se lipise de pupilele mărite ale făpturii fantastice care o lăsase fără voință proprie. Plutea deasupra pământului, căci pașii nu i se auzeau, crengile uscate nu scoteau niciun zgomot când trecea peste ele, iar copacii nu păreau un obstacol în calea ei. Ori se dădeau la o parte, ori ea trecea prin ei, recompunându-se apoi în aceeași formă.

Asa ceva clar nu mai întâlnise. Părea ireal, dar ea știa că e trează și urmează fără a se împotrivi o fantomă printr-o pădure. Ceața devenise mai densă, aproape că o putea simți opunând rezistență, ca un zid imaterial și totuși prezent, ca o plasă elastică ce se întindea la nesfârșit și care nu ar fi cedat nicicând. Ar fi vrut să atingă fantoma, căci deja se simtea ca și cum cineva i-ar fi călcat pe mormânt, pentru a se asigura că e cumva reală, doar că mâna sa întinsă simți, în locul în care aceasta se afla, ca o perdea de abur rece, cu ochiuri largi, prin care aerul pătrundea altfel, mai puțin rarefiat. Și-o retrase încet și o strecură în buzunar pentru a se încălzi. Dacă voi mai fi caldă vreodată, gândi în timp ce un râs ascuțit, ironic, îi străpunse auzul.

După ce scăpă nevătămață din hățișul de crengi și plante răsucite în feluri la care nu se gândise Dora, urmând năluca, ajunse într-un loc ce părea mai prietenos. O rază timidă de soare îmbrăca într-o lumină călduță totul în jur. Chiar și fantoma, din privirile căreia parcă dispăruse unda malițioasă, era mai blândă. O fantomă blândă și prietenoasă, gândi aproape surâzând.

Cu un gest care nu accepta vreo împotrivire năluca îi arată o cutie mare pe care o îndemna să o deschidă. Capacul era sculptat în filigran, formele reprezentând creaturi magice printre care trona o literă cu arcuiri măiastre ce se înălțau în volute, ea însăși reprezentând o imagine în sine, o operă de artă.  Era un P stilizat cu atâta măiestrie încât se simți atrasă iremediabil de ea, ca și cum ar fi fost ultima piesă dintr-un puzzle neterminat.

– Da, e chiar litera care ar întregi numele tău, Andora dragă, îi șuieră înghețat stafia și slobozi un alt hohot sarcastic. Tocmai de aceea te-am și invitat aici, continuă pe un ton mieros.

– Dar nu, nu este posibil, se lamentă tânăra.

– Ba este foarte posibil și adevărat, răspunse aproape mieros arătarea. Cândva, la începuturile lumii, ai primit în dar această cutie și neglijența ta a slobozit peste lume toate relele posibile pedepsind-o astfel prin curiozitatea ta. Nimeni nu mai putea face nimic. Singura care ar mai putea îndulci toate astea zace pe fundul acestei cutii.

Dora nu avea curaj să facă gestul decisiv, dar nici să înfrunte mânia fantomei. Cu teamă și precauție se apropie, atingând caseta stranie acoperită parțial de licheni și alte plante mult mai verzi decât s-ar fi așteptat și o simți ca și cum ar fi respirat, ar fi avut o viață proprie. Întredeschise ușor  capacul și zări o pâlpâire slabă. Îi păru un licurici plăpând, susținându-și cu greu ultimele scânteieri dar, privind mai atent, observă că avea forma unei jumătăți din semnul infinitului.  

– Știi cine e? spuse fantoma.

– Spe… speranța?

– Da, văd că ai aflat. Nu ar fi timpul să o eliberezi și pe ea?

– Da, ba da, mai răspunse tremurând Dora.

Cu un gest ferm, în ciuda emoțiilor care o stăpâneau, atinse capacul și cutia se transformă în zgură, un praf cenușiu care se răspândi în jur, iar licărirea slabă dispăru.

Îi era atât de frig. Tremura și se gândea că ceața aceea va reuși să o îmbolnăvească, până la urmă.  

Dora scutură cu putere din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile și privirea. O rază timidă de soare îmbrăca într-o lumină călduță totul în jur, iar ceața dispăruse. Și fantoma de asemenea.

Întinse mâna spre termosul cu cafea, sorbi o înghițitură zdravănă și simți că începe să se încălzească.

Ce-a fost asta? își spuse privind nedumerită în jur.

***

Provocarea vine de la Mona și am îmbinat cumva exercțiile de scriere nr 2 și nr. 3, propuse de ea.

Ex. #2 – Fă o descriere sinceră și obiectivă, la alegere: a unuia dintre părinții tăi, a unui personaj mitologic, a unei fantome.

Ex. #3 – Scrie o poveste pornind de la o legendă cunoscută.  

Proză de pisică- povești de suflet

Am primit-o de aproape un an și am tot amânat să scriu ceva despre ea tot gândindu-mă că nimic din ceea ce aș putea așterne nu va fi potrivit, s-a mai spus deja sau cuvintele îmi sunt prea mici pentru a zugrăvi cu fidelitate toată paleta de trăiri pe care o încerc citind ”Proză de pisică”.

Despre scrisul Cameliei nu se poate povesti, el se simte. Nu e chiar la îndemâna oricui, e plin de metafore exact acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Te învăluie și te poartă în lumi neștiute, cu zâmbet sau momente de introspecție. Citind-o pe Camelia e ca și cum ai fi invitat, într-o seară de vară, pe țărmul Mediteranei învăluit de parfumuri neștiute, curate, îmbietoare și ai începe o conversație nici incomodă, nici ușoară, doar plină de miez. Te cuprinde dragul de poveștile ei și te poartă departe, pe drumul lor unic, cu sensuri diferite, dar atât de aproape de suflet.

E greu să te desparți de un pisic scriitor și la finalul poveștilor simți că ai mai vrea puțin, chiar și ea ar mai fi dorit parcă să-ți șoptească ceva, doar de ea știut, doar de ea simțit, un ce nedefinit care te lasă să ghicești și să-ți imaginezi orice. Cartea Cameliei nu te antrenează într-o convorbire ușoară, pe care să o desfășori oriunde, oricum, dar te prinde atât de mult încât cu greu poți renunta să mai citești încă o pagină, măcar una.

Sunt bucăți de suflet în ea, șlefuite cu migala zorilor ce abia se ivesc sau a înserărilor timide. E un ritual magic, acela pe care scriitoarea îl împlinește, doar de ea știut, din care ne lasă să întrezărim frânturi.

Sunt ”poveștile mele de suflet” așa cum le-am numit de la bun început și le voi ține mereu aproape, recitindu-le la nesfârșit.

Vă invit să încercați măcar o dată să vă aplecați privirile asupra lor și, poate, îmi veți da dreptate.

O altă călătorie

imagine: Pinterest

 

Zilele ultimei săptămâni s-au târât agale, gârbovite de resentimente și neînțelegeri, de cer mohorât continuu care parcă o conduceau spre o anxietate iminentă. Soarele, din ce în ce mai avar în privința căldurii și luminii, continua să se ascundă după perdeaua posomorâtă a norilor. Când se va mai bucura de senin, nu știa, însă spera să se întâmple cât mai curând.

Dacă o fi fost doar vremea, vinovată pentru starea ei, sau nemulțumirile nu știa sigur, cert este că făceau împreună un tot indestructibil care o răscoliseră. Toate supărările din ultimul timp păreau să aibă aceeași sămânță adânc plantată în interiorul ei. De multe ori, orgoliul îi fusese mai puternic decât realitatea evidentă, triumful în orice situație i-ar fi dovedit puterea de convingere, stăpânirea de sine, persuasiunea, iar când nu reușea asta se simțea înfrântă, părăsită de toată lumea, sleită de puteri.

Pereții încăperilor, oricare ar fi fost ele, păreau să o strângă, să-i stoarcă ultima fărâmă de optimism. Simțea nevoia unei evadări în natură, a spațiilor largi, a reculegerilor. Se gândea, de multe ori, că într-o altă viață o fi făcut parte din vreun popor nomad, petrecându-și zilele pe drumuri, nu încorsetată într-o viață statică, în interiorul unor clădiri, oricât de spațioase și moderne ar fi fost.

Călătoriile lungi, nemărginirea zării, mașina înghițind lacom kilometri de asfalt o revigorau, îi aduceau relaxare. Sfârșiturile de săptămână erau perioadele cele mai dragi sufletului ei. Niciodată nu știa încotro o va duce drumul, unde se va opri, ce va descoperi în preumblările sale. Itinerariile nu erau dinainte stabilite, ci lăsate la voia întâmplării, dovedindu-se mereu surprinzătoare, în cel mai bun sens al cuvântului.

Se afla în perioada aceea de căutări spirituale, de înțelegere a sinelui propriu, a drumului de urmat, a misiunii în această viață. Citise câteva cărți de dezvoltare personală, ascultase conferințe, cursuri, workshopuri, tot ce îi ieșise în cale legat de acest subiect. Era încă la vremea întrebărilor, a lămuririlor și nu era foarte convinsă de calea pe care o avea de urmat. Trebuia să existe un punct de pornire și, fiindcă toate informațiile adunate o bulversaseră, nu întrevedea încă linia de start. 

Săptămâna era pe sfârșite, iar ziua de vineri se încheia la fel de cenușie cum începuse. Își pregătise în grabă bagajele, căci îndeletnicirea aceasta îi devenise foarte familiară, așezând aproape mecanic cele câteva lucruri necesare  în geanta de voiaj, apoi se relaxase în compania unei cărți.

Seara s-a topit pe neștiute, alunecând într-o noapte cu vise agitate și neclare. Avusese câteva momente de déjà vu, simțea că unele locuri o atrăgeau mai mult decât altele, dar indicii mai clare că ar mai fi trait cândva pe aici, nu descoperise. Bine, nici nu scormonise prea adânc. Poate că se temea de ceea ce ar fi descoperit și nu știa să facă față unor astfel de lucruri, nu era suficient de pregătită nici pentru o lumină prea puternică, nici pentru un întuneric de nestrăbătut.

A doua zi o trezise răpăiala puternică ce bătea darabana în ferestrele închise, ca și cum degetele unei persoane nevăzute atingeau ritmic sticla ferestrei transmitându-i prin codul morse un mesaj important. Bulversată a deschis brusc ochii, sărind din mijlocul unui vis direct în realitatea imediată și și-a dat seama că erau doar crengile castanului învolburate de vânt, izbindu-se de geamul ei.

Dar nimic nu-i putea strica starea de spirit. Era sâmbătă, ziua în care pornea la drum, oriunde, numai să plece. Cât timp își savurase cafeaua, perdeaua groasă de nori începuse a fi străpunsă de raze timide.

Motorul mașinii torcea ca o pisică leneșă tolănită la soare. La soare, da, căci lăsase în urmă cu câțiva kilometri buni norii și nehotărârea zilei de a fi înnorată sau senină. Plecase devreme, ca de obicei, fără vreo țintă anume, fără a ține cont de indicatoare, doar ascultând muzica ce se revărsa din difuzoare și intuiția care nu o dezamăgise până atunci. O simțea ca pe o voce ce-i șoptea unde să facă la dreapta, unde la stânga, iar ea doar era atentă la trafic și se bucura de peisajele descoperite.

Prin geamul întredeschis năvăleau miresme de pământ reavăn, de iarbă proaspătă, de flori neștiute și încă ceva, ca o aromă nouă, necunoscută, toate transmițându-i  o senzație de bucurie brută pe care, de fiecare dată, o redescoperea în călătoriile sale.

În dreapta șoselei ce se bifurca strălucea sub razele blânde un drumeag pietruit care se unduia ca un șarpe speriat prin iarba plină de rouă, drept în inima pădurii. Alesese să-l urmeze și în scurt timp observă că urca și tot urca, că motorul mașinii ei dădea semne de oboseală, că temperatura apei crescuse cam mult și lăsase în urmă, de câteva ori, mașini ce păreau mai puternice decât a ei, aproape de marginea șanțului, cu capotele ridicate de sub care ieșeau aburi.

Încă puțin, te rog! se adresă mașinii, mângâind cu blândețe volanul, fără să-i pese că ar putea să o audă sau să o vadă cineva care i-ar fi putut pune la îndoială integritatea facultăților mintale.

În luminișul ce i se deschise neașteptat în față, mustind de iarbă verde și flori perene, se odihnea un gard din lemn, după ale cărui măiestrite forme sculptate se zărea, ridicându-se semeață, turla unei biserici acoperită cu tablă de alamă ce strălucea mocnit în soarele dimineții. Păși prin intrarea scundă și îngustă cuprinsă de un sentiment curat de pioșenie, obișnuindu-se treptat cu lumina difuză ce se strecura prin vitraliile copleșite de culori puternice.

Își încărcă avidă retina cu nuanțele pale, șterse de trecerea timpului, ale icoanelor pictate pe zidurile seculare, iar privirile blânde care păreau să o urmărească de pretutindeni îi picurau în suflet liniște. O liniște profundă după care atât de mult tânjise.  Și-n locul acela, în clipa magică pe care tocmai o parcurgea, a simțit crescând în ea toată bucuria și seninătatea trăite în întreaga ei viață, poate și în altele, pentru care trebuia să mulțumească, să fie recunoscătoare.

Era ca și cum în acel moment se activase un portal magic care o ajuta să vadă mult mai clar cine este cu adevărat, să se apropie de sinele său autentic, să nu mai penduleze între îndoieli și incertitudini, să se conecteze la energia celestă pentru a descoperi calea de urmat. Simțea că greutatea vechilor poveri se micșorase considerabil, neliniștile se risipiseră în eter și căpătase puterea să meargă mai departe, orice s-ar mai fi întâmplat.  De parcă ar fi renăscut din propria cenușă. Și-aceleași degete nevăzute se așezaseră pe creștetul ei, binecuvântând-o.  

***

Astăzi este ”Ziua Mondială a scriitorilor” și vă urez, vouă, celor care vă aplecați cu drag asupra literelor și creați lumi noi de vis, un ”La mulți ani!” din suflet.

Povestea tabloului (2)

Se trânti pe pat, așa îmbrăcată, și-și propti privirea în tavanul străbătut de o rază anemică de lumină. Nu, nu va cădea într-o stare de letargie, nu-și va da voie să facă asta. Întinse mâna spre noptiera de lângă pat și găsi jurnalul așteptând-o cuminte. Începu să scrie cu furie și tristețe tot ce îi trecu prin minte în acele momente: afirmații, gânduri, concluzii, golindu-se de frustrări și regrete.                                     

Îmi accept trecutul așa cum este, îl iert și mă eliberez de el. Mi-am lăsat toate regretele pe străzile pe care le-am străbătut, să fie spălate de ploaie, duse în adâncul pământului și purificate. Las tot ceea ce nu îmi mai este de folos în urma mea, iar mintea și sufletul meu rămân curate și reîmprospătate. De astăzi sunt o femeie fericită. Totul este minunat în lumea mea. Știu sigur că nu mai am nevoie de umbrela ta pentru a mă apăra de ploaie, de orice ploaie, fie ea persistentă sau trecătoare. Am propria mea umbrelă. Nu-mi mai doresc nici să mă prinzi în brațe săltându-mă peste vreo baltă, pentru că am ghetele mele impermeabile și pot trece prin orice ochi de apă ce-mi apare în cale. Nu mai vreau nici să mă protejezi punându-mi haina ta pe umeri, căci am haina mea de ploaie care mă apără de umezeala excesiva și îmi oferă siguranță. Cu lucrurile mele mă simt un om întreg, împlinit.

Se spune că „înfrânt nu este decât cel care renunță să lupte”, dar eu nu renunț, doar mă dau deoparte din calea persoanelor și relațiilor care mă țin pe loc sau, și mai rău, mă trag înapoi.

A închis jurnalul cu hotărâre și și-a propus să nu îl mai deschidă până când nu va avea ceva cu adevărat important de spus. Noul capitol pe care își propusese să-l înceapă avea nevoie de timp să se așeze, să-și stabilească ritmul pe care îl va urma.

A doua zi a descoperit pledul verzui într-un magazin din apropiere și și-a dat seama pe dată că era exact ceea ce căuta. L-a luat acasă cu bucurie și l-a înfășurat în jurul trupului zgribulit, iar de atunci i-a devenit refugiu în zilele reci și umede, în cele triste sau însingurate.

Tabloul o privea tăcut din colțul camerei. Tot acolo rămăsese, nu-i schimbase locul pentru că acolo se potrivea cel mai bine. În nopțile senine ploaia pictată nu mai părea atât de rece, ci susura liniștită, felinarele reflectau strălucirea stelelor, iar banca tăcută, de cele mai multe ori, șoptea povești cu promisiuni împlinite. Îl privea uimită, descoperind de fiecare dată în acea pictură noi și noi valențe, tușe de culoare ignorate sau nerelevate până atunci, detalii noi ca niște urme lăsate de pași nehotărâți care, în sfârșit, și-au descoperit calea.

 Îi va scrie povestea cândva. O poveste plină de iubire adevărată, care nu-și dorește pauze de respiro, ci știe că este unica, cea mai mare și mai autentică dintre toate. Avea nevoie doar de un început, apoi o va așterne firesc, fără piedici sau vreun ajutor din afară.  Acum era pregătită.

Sunt pregătită pentru iubirea adevărată. Totul în lumea mea este minunat, au fost următoarele cuvinte pe care le-a scris în jurnal.

 

Povestea tabloului (1)

 

Se uita la el cu ochii măriți de surpriză ca și cum atunci îl văzuse pentru prima oară. Tabloul era mai mohorât ca oricând, iar ploaia părea să nu mai contenească. Îi transmitea o stare de frig și umezeală ce îi intra de-a dreptul în măduva oaselor. Se așeză pe canapeaua îngustă și se înveli cu pledul ei preferat, în nuanțe pale de verde crud. Întotdeauna moliciunea lui și culoarea proaspătă îi dădeau o stare de bine, o încalzeau. Uneori pledul acela chiar îi șoptea vreo poveste pe care o continua în vis, pentru că, de fiecare dată când îl folosea, i se făcea somn.

Tabloul părea și el trist, nu la fel de trist ca în ziua aceea în care îl descoperise în galeria micuță, de pe o străduță slab luminată, ferită de privirile trecătorilor. Nu se gândise nicio clipă că va cumpăra ceva de acolo, o pictură în niciun caz, dar i se părea că rima cu starea ei de atunci, cu ploaia de afară, cu despărțirea neașteptată.

Și l-a privit îndelung, până când ploaia s-a oprit, apoi a cerut să-i fie împachetat, mai ales că prețul părea unul simbolic. Probabil că artistul avea o nevoie stringentă de bani sau, cine știe, nu are vreo pretenție asupra lui, donându-l pur și simplu, gândise atunci.

Aproape că se înserase. Nori plumburii îi încețoșau sufletul, pașii se târau agale, iar umbrela lui, rămasă agățată de brațul ei, cântărea mai mult decât putea duce. Ajunsese în dreptul băncii pe care cu doar câteva ore în urmă el îi spusese că are nevoie de o pauză, că relația lor se îndreaptă prea repede și prea neașteptat spre un punct la care nu se gândise. Ea a înțeles imediat, s-a ridicat și, fără niciun cuvânt a plecat, fără a ști încotro se îndreaptă.

Acum privirea îi rămăsese agățată de banca aceea care era oarecum schimbată. Să fi fost de vină ploaia, să fi spălat toate momentele lor petrecute împreună acolo, să se fi șters totul atât de ușor ca și cum nici nu ar fi existat? Întrebările îi cotropiseră mintea, iar tabloul devenise tare incomod sub brațul care începuse să o doară.

Atârnă umbrela de spătarul băncii și porni abia târându-și pașii spre apartamentul care o aștepta cufundat în liniște și întuneric. Tabloul merita efortul de a-l căra, dar umbrela lui nu, îi fusese de folos o vreme, dar acum putea să se descurce și fără ea.

Intră în casă tiptil, de parcă ar fi putut-o auzi cineva, însă nu mai era nimeni, locuia singură. Aprinse doar o veioză în dormitor și, după ce scoase ambalajul tabloului, îl sprijini în colțul camerei spre care bătea lumina lămpilor de iluminat aflate chiar sub fereastră.  I-ar fi plăcut să privească stelele, să le întrebe ce va face ea de-acum, ce cale va alege, dar norii le acoperiseră strălucirea.

 Va urma…

Povestea a pornit de la imaginea tabloului pictat de Raluca.

Locul unde mai trăia ziua

•  

S-a spus despre cartea de debut, și ce debut, a Monei Șimon că e un carusel de emoții, că nu poate fi lăsată din mână până la final, că e în multe alte feluri. Eu ce aș mai putea spune decât că e exact așa cum m-am așteptat- neașteptată.

Dacă nu as ști, din culise, câtă muncă a fost depusă pentru că acest roman să ajungă la forma în care ne este prezentat aș spune că a fost scris în flux continuu, fără ca scriitoarea să întâmpine piedici prea mari, fără să aibă îndoieli, pentru că se citește cu o mare curiozitate și creează dependență. Este fluid, pare să se adapteze gusturilor multor tipologii de cititori. Dar numai Mona știe cât au stat ideile la dospit, cât au fost modificate, șterse, întoarse pe toate părțile până când au ajuns în forma finală. E mare lucru să prinzi între coperți gânduri, trăiri, personaje ce ți-au devenit atât de apropiate încât par a face parte din familie, din familia lărgită și apoi să le lași să plece în lume, să le spună și altora povestea lor, iar tu, creatorul lor, să le urmărești parcursul cu sufletul la gură. O parte din tine pleacă odată cu ele, dar se reîntoarce încărcată de bucurie și împlinire, aducându-ți în plus prețuirea celor care te-au cunoscut și astfel.

Firul narativ curge lin, cu toate că uneori simți că îl urmărești printr-un labirint în care nu știi dacă după următoarea schimbare de direcție vei afla punctul terminus. Surprinzătoare sunt și figurile de stil care  se lipesc de retină pentru a ajunge, mai apoi, în suflet. Totul este atât de vizual încât să te afli în mijlocul evenimentelor și persoanelor ce populează urbea de la malul marii pare firesc.

Prietenia pe viață, iubirea tot cât o viață întreagă, disperarea, ura, îndoiala insinuându-se perfid și străbătând destinul personajelor sunt piese ale unui puzzle întortocheat care până la urmă se așează in locul potrivit, lasându-se descifrat.

Destine tragice înlănțuite parcă de un blestem ancestral, iar la final o liniște de început de lume și o nouă zi ce se ivește prin foșnetul valurilor mării aduce acceptarea vieții așa cum ne este ea dată. .

Dintre multele reflecții asupra vieții pe care autoarea le așează firesc în paginile cărții, ce s-ar putea strecura aproape nevăzute în mijlocul intrigii și care ne dau de gândit, am ales una la întâmplare: ”Care este diferența între un abuzator și un om care te obligă să accepți ajutorul său cu de-a sila? Cu forța nu e o metaforă. Binele făcut împotriva voinței tale e la fel de nociv precum pumnul primit direct în plex care te lasă lat.”

Întreaga intrigă m-a ținut ghemuită, cu sufletul strâns și respirația întretăiată, abia la sfârșit permițându-mi să inspir adânc și să cred în promisiunea unui nou răsărit.

Mulțumesc, Mona!

La mulți ani!

Este ultima zi din an. Se încheie încă un capitol și sperăm la un altul mai bun, mai ofertant, mai împlinit.

E iarnă, miez de iarnă și tânjim după zăpadă. Amintirile din aceeași dată a anului trecut sunt albe. Acum călduțe și însorite.

Omătul se lasă așteptat. La fel și noile provocări din anul ce stă să înceapă. E chiar la colțul străzii. De acolo ne zâmbește încărcat de speranțe și promisiuni.

Cât o bătălie de inimă mai este, cât o clipire, un zâmbet fugar și apoi ziua aceasta va deveni amintire. Una frumoasă pentru fiecare dintre noi.

Vom privi în urmă doar preț de o uitătură nostalgică și vom zâmbi. Da. Asta îmi doresc pentru mine și pentru noi toți. Zâmbet, bucurie, împlinire, împăcare.

La reverul zilei voi prinde toate astea și vor rămâne far în cele ce vor să vină.
La mulți ani frumoși!

Fantoma Crăciunului trecut

Și acum parcă mă bântuie fantoma Crăciunului trecut.

– Ție ți-e frică de fantome? Da, ție, celui care citești. Mie, nu, că nu am văzut niciuna. Da’ Crăciunul de anul trecut încă mă  terorizează. Păi, cum altfel când toate mi-au ieșit numai de-a-ndoaselea?

Ouă umplute am vrut? Ouă umplute am avut. Dar din ce-o fi fost făcută umplutura aceea, de credeai că a rămas și coaja prin ea, nu-mi pot da seama, că, de, am avut ajutor destoinic și calificat în bucătărie.

Cârnații, faini de tot. Parcă erau niște grămăjoare incerte de culoare roșiatică, că i-a afumat de le-a pleznit mațul, da’ de gustoși au fost gustoși, dacă i-o fi gustat cineva, că eu m-am saturat numai cu mirosul.

Friptura, a fost bună, numai ciocănele alese pe sprânceană, de zici că erau tacâmuri din vremea lui nea Nicu. Da’ bune, ce sa zic? Cine le-o fi gustat…

Piftia. Asta a fost preferata tuturor. Se întindea gumată și te gândeai pe dată la o caracatiță ce își dă duhul și cu ultimele zvâcniri mai încearcă să-și atingă prada lăsând în urmă iz de usturoi.

Cozonac? Am avut și de ăla. De la o firmă renumită. Savuros, nu glumă, da’ n-am încercat să-l savurez că n-am avut curaj. Mi-a fost milă de dantura abia schimbată. Am scăpat, din greșeală, o felie și țăndări s-a făcut. Gresia.

Sărmăluțele au fost într-adevăr de vis. Că am rămas visând la ele. Puține și bune. Nici nu am apucat să le degust.

Da’ ce vin am avut! O bucurie. O bucurie a fost când s-a terminat, că atunci când am desfăcut sticla a început sa bolborosească și să-și împrăștie parfumul de sulf, de ziceai că ești rătăcit într-o mofetă. Bun vin! Noroc de chiuveta din bucătărie că m-a ajutat să-l dau gata într-o clipă. Sper să nu se fi îmbătat vietățile ce mișunau prin canalizare.

Toate ca toate, dar cel mai mult mi-a plăcut bradul.Găsit cine știe pe unde de vecinu’, ambalat frumos și legat bine, părea în regulă, dar când l-am desfăcut, săracul de el, îmi venea să plâng. De ce nu l-or fi lăsat acolo, în mediul lui să se dezvolte normal? De ce l-au tăiat asa de pricăjit și ciunt? O ramură ici, una mâine. Cam așa arăta, săracul.

Da l-am umplut cu beteală și lumânări, beculețe și globulețe, de-ți era mai mare dragul.

Nu, anul ăsta nu mai petrec acasă Crăciunul. Mă duc și eu la alții mai norocoși și experimentați, că vorba ceea: Crăciunul e despre bucurie și emoție și bunatate și eu nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Anul ăsta nu mai am nicio așteptare, nu-mi mai fac nicio speranță. Le las pe toate să vină așa cum or veni și sunt sigură că va fi mai bine.

La voi cum a fost? Dacă v-a fost mai bine poate mă invitați și pe mine.

Imagine: Pinterest

Să vă fie Crăciunul lumină și bucurie! Sărbători binecuvântate!

Mansarda

 – Bei ceai de rozmarin?

– Aaa, nu, dar ce-ți veni, așa, deodată?

– Văzusem crenguța pe masa și am crezut… Gata, am înțeles. E doar pentru decor.

– Mda, pentru decor, mormăi în barbă Victor. Știi câte ceva despre virtuțile acestui ceai, Mădă dragă? Dacă tot ai pomenit de el.

– Nu știu și nici nu cred că vreau să aflu chiar acum. Vremea asta mă cam indispune. Și pe tine, după cum văd.

Tăcerea se așternu între ei ca o pâclă deasă pătrunsă pe furiș prin fereastra întredeschisă. Stăteau unul lângă altul la masă sorbind din ceaiul aburind, dar gândurile fiecăruia se îndreptau în direcții diferite. Victor i-ar fi povestit despre ceaiul de rozmarin cu beneficiile lui și chiar ar fi încercat unul dacă ar fi vrut și ea. S-ar fi bucurat împreună de aroma intensă, apoi ar fi încercat să dezbată efectele pe care le-ar fi avut asupra stării lor de spirit. Pe el l-ar fi reconfortat sigur, după sesiunea grea prin care trecuse.

Alesese să petreacă sfârșitul de săptămână în cabana de la munte a bunicilor. Crezuse că se vor bucura de liniște, drumeții scurte în împrejurimi și, de ce nu, de o resuscitare a relației lor care intrase cumva în letargie. Mădălina se enervase imediat ce au ajuns. Negura așternută peste vârfurile munților, care cu fiecare oră părea să se apropie din ce în ce mai mult, învăluindu-i, au indispus-o instant, dându-i peste cap planurile.

Ea era o fire mai romantică și gândirea lui pragmatică reușea să o indispună uneori. Acum și-ar fi dorit să viziteze casa, să descopere minunile încărcate de povești și amintiri care sigur zăceau uitate pe undeva. Sau ar fi putut scoate decorațiunile pentru bradul de crăciun și podoabele pentru șemineul pe care îl zărise fugar în camera alăturată. Iar în loc de asta el stătea ca un urs, abia ieșit din hibernare, cu nasul în aburii ceștii de ceai.

Deodată, fulgi pufoși au năvălit peste ferestre, acoperind cu alaiul lor jucăuș pervazul, cărarea, vârfurile brazilor, potopind cu strălucirea lor imaculată întreaga zare, iar dispoziția lor s-a schimbat pe dată. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Victor se ridică, o prinse de mână și cu un ton jucăuș îi spuse:

– Hai să descoperim comori! Și o trase spre camera alăturată scufundată în întuneric, apoi pe scări, bâjbâind pereții lambrisați în căutarea întrerupătorului.

Când lumina a năvălit caldă și puternică în încăpere a văzut scara rabatabilă. Plină de curiozitate a urcat înaintea lui și atenția i-a fost atrasă de o încăpere mansardată cu mobilierul acoperit de huse albe. Ar fi vrut să locuiască acolo mereu. Apoi văzu cufărul piraților din povești și când a ridicat capacul protejat de o pătură decolorată, a descoperit mult mai mult decât își imaginase. Cu febrilitate a dat la iveală minunății care ar fi putut părea desuete unora, dar care pe ea o încântau. Cu ochii măriți de uimire a mai șoptit doar un ”mulțumesc”, apoi și-au redescoperit inocența copilăriei și farmecul primei iubiri.

*** 

Textul a fost scris pentru un concurs găsit pe grupul Agora Artelor pe Fb. 

Proză scurtă după imaginea dată, maxim 500 cuvinte. 

A obținut și o mențiune. 😀  

Un spirit al pădurii (2)

Da, numerele făceau parte din viata ei de zi cu zi. Secretul nopților ei agitate venea să compenseze cumva calmul pe care i-l transmitea așezarea cifrelor în coloană, memorarea codurilor IBAN, de câte 24 de caractere fiecare, exactitatea de netăgăduit a matematicii și contabilității. Muncea mult, dar îi făcea bine și acesta era suportul de care avea nevoie, care o ancora în realitatea cotidiană . Efortul susținut, atenția, organizarea, chiar dacă păreau total opuse preumblărilor ei nocturne, se compensau, aducându-i echilibrul atât de necesar.

Ritmul nebun în care treceau zilele îi pria atât de mult, încât își găsea timp doar în pauza de masă să sune vreo prietenă cu care abia se mai văzuse în ultimul timp. Convorbirile îi erau scurte și la obiect. Vorbeau lejer, de parcă abia se despărțiseră și puneau la cale o revedere în doar câteva secunde, cu toate detaliile necesare. Hotărârea, programarea, claritatea îi erau de ajutor în orice situație.

Proiectul la care lucrase a fost primit și aprobat cu însuflețire. Se putea bucura de vreo două zile mai lejere în care să organizeze întreaga săptămână, sa-si facă aprovizionarea, să-și îmbogățească garderoba pentru noul sezon și să petreacă momente tihnite alături de prieteni până la venirea înserărilor care o vor găsi pregătită pentru cântecul pe care pădurea i-l picura în suflet cu fiecare adiere și șoaptă auzită doar de ea.

Când reveni din pauza de masă găsi pe birou un buchet cu flori de toamnă impresionant aranjat. Un vuiet îi răsună în urechi, ca și cum vântul jelea printr-o pădure în plină iarnă. Nu suporta florile rupte sau copacii văduviți de crengi. Își plantase în fața ferestrelor de acasă flori pe sezoane și culori, tocmai pentru a le vedea oricând, fără a fi nevoită să le pună în vaze. Plantele sădite în oluri îi plăceau, dar nu și cele dezrădăcinate sau rupte și scoase din mediul lor.

Să arunce buchetul la coș, iar nu se îndura, așa că îl oferi colegei de vizavi, nu înainte de a lua biletul care-l însoțea. „Felicitări pentru proiect!” și o semnătură indescifrabilă, atât. Rămase puțin pe gânduri, trecând în revistă pe toți cei prezenți la prezentarea lucrării, dar nimeni nu îi atrase atenția, așa că își văzu în continuare de treabă. Ziua de lucru se sfârși fără evenimente notabile.

Plecă împreună cu grupul vesel al colegelor sale, iar la ieșire fiecare se îndreptă în direcții diferite spre casă sau spre magazinele din jur. Pașii îi erau la fel de ușori ca întotdeauna și zâmbetul senin îi lumina fața. Ca la un semn nevăzut, o frunză gălbuie, poate aceeași de dimineață sau doar o surată de-a ei, îi poposi printre bucle, ca un accesoriu obișnuit.

La colțul străzii o aștepta Alex surâzător și de îndată ce zări frunza din părul ei întinse mâna să o ia, dar aceasta nu se dădea scoasă, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo.

– Parcă ai fi un spirit al pădurii îi spuse el zâmbind și îmbrățișând-o cu drag.

– Poate chiar sunt, îi răspunse ea la fel de veselă.

Înserarea cobora agale și ea știa că la amurg va trebui sa plece, dar Alex o surprinse cuprinzându-i fața între palme în timp ce-i șoptea:

– Ce-o să mă fac eu cu tine? Și zări în ochii lui liane verzi crescând în privirea-i întunecată ce o înlănțuiau cu unduirile lor. Simți că și în inima lui o ghindă prinsese rădăcini, iar drumul lor era același, de când lumea, prin păduri de poveste.

– Vei face ce va trebui să faci, răspunse ea molatec, cu siguranța că acela era cel mai potrivit răspuns.

S-au recunoscut pe dată și au știut că în adâncul sufletului lor se află încă un spirit,  protejat ca într-un cocon de mătase, ce le aducea împlinirea.

Spiritele lor erau înfrățite. Juraseră, cândva, demult, într-o altă viață, că vor fi neobosiți în a proteja pădurile și sufletele care o locuiau. Era o mare responsabilitate, dar încetul cu încetul își aminteau de tot ceea ce îi legase mereu, de viețile nenumărate petrecute în mijlocul naturii, mereu împreună.