Pelerinul

Mă priveai pe furiş cu ochii aceia pisiceşti, de-un verde stins bătând în gălbui, gata-gata să-mi răcoreşti orice senzaţie de toropeală, să alungi toată căldura strânsă în decursul verii, tot arămiul răsfirat pe pielea încinsă.
Îmi strecurai în vise foşnet de frunze uscate, tânguitor, suspin lasciv după seva proaspătă care părea a fi doar o amintire, amestec de vechi şi nou incompatibil.
Îmi alungai cocorii spre zări neştiute, ducând cu ei murmurul apelor, serenitatea nuferilor, mirosul algelor la ceas de seară, parfum cunoscut de stuf şi papură,  iar printre strigătele lor puternice se amestecau zeci de cuvinte nerostite.
Voiai să schimbi întreaga paletă de culori, golind de sens vivacitatea ierbii, a pomilor, a frunzelor, să laşi în urmă încăperile sufletului golite de strălucirea soarelui, cu pereţii pătaţi de umezeala însingurării reci, ca şi cum o mână nevăzută ar fi strivit bobiţe serbezi  de belladonna, un rău necesar în leacurile de iubire.
Cu un surâs blajin aş fi putut crea o punte între ieri şi mâine, aş fi putut rosti o incantaţie, aş fi putut face ceva, orice ar fi conţinut un strop de magie pentru ca acea minune ce părea pe sfârşite să mai reziste, să mai rămână puţin printre noi şi hotărârea mea părea să te sperie, să facă al tău acoperământ falnic, în culori de miere aurie şi bronz topit, incandescent, a se clătina în unduiri uşoare.
Te-ai fi putut ascunde sub mângâierea unui suflet de mamă ce-şi alintă puiul pe-nserat, printre ramuri ce doar în vis erau lipsite de vlagă, la o răscruce de poteci pe care paşii trec rar, din ce în ce mai rar în zilele caniculare, dar nu, tu vrei a te făli cu apropiata ta sosire.
Îţi voi mai da o şansă, conjurându-te să-ţi mai amâni venirea, îţi voi alege cea mai preţioasă ramă pentru a-ţi răsplăti aşteptarea, transformându-te în icoană a prosperităţii, însă nu acum. Curând. Mai întârzie pe drumurile-ţi străbătute în ultima vreme, mai dă-ne un răgaz cât de mic!
Nu te alung definitiv, însă nu sunt pregătită, încă, a te întâmpina cum se cuvine.
Eşti, după cum se ştie, un călător neobosit ce străbate meleaguri pe care le-am văzut numai în închipuire.
Tu eşti doar pelerinul-toamnă.

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă „Pelerinul”, folosind aceeaşi duzină de cuvinte (mama, iubire, blajin, mana, parfum, rau, minune, acoperamant, punte, nou,vechi, icoana), găsiţi la Eddie în tabel.

Iluzii

imagine: Pinterest

Nu avea decât o pată,
Una singură, într-un colţ
Insignifiantă, aproape nevăzută,
Dar frunzele pluteau în jurul ei
În nuanţe de verde-oliv.

Mai apoi ea s-a mutat în centru
Ca o inimă plăpândă
Atrăgând în jurul ei florile
Cu petale multicolore, moi,
Părând curcubeie stinse.

Şi-a început un dans frenetic
Între frunzele verde-oliv
Şi florile-curcubeie stinse,
Iar ea s-a făcut nevăzută
Neputând să reziste mişcării
Din ce în ce mai ameţitoare,
Ca o roată de de bâlci, ce nu putea fi
Înfrânată de nicio forţă,
Oprită de niciun gând,
Toate acestea petrecându-se doar
Atunci când covorul devine fermecat.  

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă „Când covorul devine fermecat” găsiţi în tabel la Eddie.

Crâmpeie de zile într-un sătuc încremenit în caniculă

 

Printr-o  congruență ciudată zilele se scurgeau nepăsătoare, egale, încărcate cu aceeași energie stagnantă. Canicula făcea ravagii peste tot reușind să schimbe iarba din verde în nuanța aceea nedefinită a muștarului uitat prea mult timp pe un raft al cămării, chiar și dispoziția oamenilor devenind de necontrolat- când asemenea unui vas cu apă ce dă în clocot,  când melancolică, când, știu și eu, cumva bizară.

O pisică se rostogolea prin colbul cărării, tolănindu-se apoi sub coroana umbroasă a unui  copac bătrân. Era locul ei preferat și nimeni nu  avea curaj să i-l ocupe pentru că știau ce pățiseră cei care au încercat, de-a lungul verii. Făcuseră  cunoștință cu ghearele ei ascuțite. Altfel, era blândă, cu o blăniță strălucitoare, tigrată în nuanțe cenușii calde, de parcă abia ar fi ieșit dintr-un salon în care i se aplicaseră cele mai bune tratamente cosmetice.

În colțul străzii întâlneam, zilnic, același bătrân cu privire de copil și un surâs de resemnare întipărit pe chip. Uitase, de multă vreme, să blesteme ziua în care rămăsese fără piciorul drept și lua curgerea timpului așa cum era, accepta totul cu aceeași capitulare blândă în fața sorții. Nu ținea mâna întinsă niciodată, dimpotrivă, dăruia tuturor câte ceva, iar trecătorii îl priveau parcă vrăjiți de acea seninătate izvorâtă din înțelepciunea pe care trecerea anilor grăbiți o imprimase întregii sale ființe. Avea o vorbă bună, o glumă sau o poveste pentru toți acei care-și făceau timp să-l asculte și nu erau puțini.

Se opreau ca și cum ar fi avut programare pentru un consult al sufletului, fără a se îmbulzi sau a rămâne mai mulți, în același timp, în preajma lui. Știa, bătrânul, mulțime de întâmplări de capă și spadă din vremea când cei care îl ascultau nici nu deschiseseră ochii pe lume, iar când momentele de terapie luau sfârșit, fiecare revenind la ceea ce avea de făcut, se simțeau îmbogățiți spiritual de parcă ar fi descifrat unele din cele mai ascunse taine pe care viața le-ar fi putut aduce în cale.

Pinterest-country

La poalele unui deal baloți cilindrici de paie zăceau împrăștiați, ca și cum un copil speriat de arșiță și-ar fi lăsat jucăriile aruncate, care încotro, alergând spre răcoarea pârâiașului ce susura timid în apropiere.

Din depărtări un clopot îmi picură în auz note grave, dangăt surd, ca o tânguire stinsă a unui cor de suflete ce tânjesc după alinarea unei ploi binefăcătoare, care să le scoată din acea carapace strâmtă în care le alungase nemişcarea arzătoare.

Se încovoiaseră până şi fructele încă necoapte prinzând forma unor alune caju, iar ramurile pomilor se întindeau, aproape despuiate, spre cer ca pentru a cere îndurare, ca pentru a spune că este prea mult, ca pentru a implora câţiva stropi rătăciţi chiar şi dintr-o carafă să le ajungă la rădăcini, pe crengi, pe frunzele aproape arse.

Degeaba se îngrămădiseră norii pe cer, căci aerul continua să rămână fierbinte, soarele arzător și colbul la fel de prezent în toate ungherele. Ei nu mai aveau puterea să plângă răcorind pământul înfierbântat şi nici localnicii nu mai sperau într-o asemenea minune.

Într-o simetrie stranie, zilele vor continua să se scurgă nepăsătoare, egale, încărcate cu aceeaşi energie stagnantă, iar canicula va mai pustii încă o vreme.

Din joacă, folosind aceeaşi duzină de cuvinte cuvinte (consult, caju, congruenta, canicula, cale, copil, chip, capa, carafa, clopot,  clocot, carapace), s-au mai ivit şi alte gânduri- poveşti pe care le găsiţi la Eddie în tabel.

Nopți în satin alb

Nopți în satin alb
Cu șoaptele ascunse
Plutind printre nori.

Nopți în satin alb
Cu vise-ngemănate
Surâzându-ne.

Nopți în satin alb,
Ecouri neștiute,
Înfiorare.

Ideea pentru tema săptămânii vine de la Suzana, iar celelalte scrieri pe această temă le găsiți, ca de obicei, la Eddie în tabel.

În urma unui comentariu în care mi s-a amintit de această melodie, m-am hotărât să o adaug aici.

Mâine

Eclipsă de lună-Pinterest

Am credinţa că mâine va fi o nouă zi

Din celelalte zile care-mi alcătuiesc viaţa

Şi oricare va fi acea cale spre destinaţie,

Oriunde mă vor purta paşii, spre abundenţa

De trăiri, de visuri, de cuvinte, de gânduri,

Atentă la şoaptele pe care inima încă

Le ascunde cu arivism, le păstreză

Crude, boboci pe care nu-i vrea înfloriţi

În paleta coloristică a unui curcubeu,

Ştiu că rămâne un singur şi ultim cuvânt

Rostit în taină, când luna se ascunde uşor

Într-o eclipsă parţială. Unul dorit

Repetat ca o mantră, la nesfârşit. Mâine.

 

Din răsucirea aceleiaşi duzine  (credinta, dorit, maine ,zi, viata, curcubeu, destinatie, cuvant, oriunde, inima, cale, pastreaza) s-au mai ivit ţesături de cuvinte  ce aşteaptă a fi răsfirate, la Eddie.

Aerul condiţionat în tandem cu aerul curat

Cer senin şi un aer  ce pare încremenit sub strălucirea soarelui. Codul portocaliu şi roşu de caniculă a pus stăpânire pe toată Europa. Avertizările şi sfaturile pentru o astfel de vreme curg pe toate canalele de ştiri. Întreaga lună august, chiar şi septembrie, stă sub influenţa unor stări extreme-caniculă urmată de ploi abundente sau furtuni.

Mă simt binecuvântată pentru că locuiesc într-o zonă de deal, în care pădurile încă mai există. Chiar în această primăvară a avut loc o amplă acţiune de împădurire, la care au participat jandarmi, pompieri, angajaţi ai unor instituţii, elevi ai liceelor şi voluntari.

Iniţiatorii unor astfel de proiecte şi participanţii merită felicitaţi.

uite veverita, nu e veverita

Dimineaţă, în echipament sportiv, cu apă, mingi, palete de badminton şi „fluturaşii” aferenţi,  am pornit cu fiul meu spre parcul cel mai apropiat în căutarea unei oaze de linişte şi răcoare. După mai bine de o oră de alergat şi joacă, într-o scurtă pauză, o veveriţă, urmându-ne exemplul, s-a prins într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu noi.

Întorşi acasă ne-a întâmpinat răcoarea pe care aparatul de aer condiţionat o răspândise în toate încăperile. Setat cu grijă, la o diferenţă mai mică de 10 grade faţă de temperatura de afară, ne-a ferit organismul de un eventual şoc termic.

Spre seară cred că vom repeta programul, iar mâine… la serviciu, în încăperile pline de curent, în lipsa aerului condiţionat. Aş propune conducerii să achiziţioneze măcar câte un aparat la fiecare nivel, mai ales că în cadrul campaniei #plantamaer , cei de la firma Daikin,  lider mondial pe piaţa aparatelor de aer condiţionat,  se obligă să planteze câte un copac pentru fiecare unitate de aer condiţionat vândută, în perioada 5 iunie-15 septembrie, ba mai mult, au ca obiectiv plantarea a 10.000 de arbori în 15 judeţe, sub deviza ”Plantăm fapte bune în România”, invitând doritorii să participe la acţiunea de împădurire ce va avea loc în data de 18 noiembrie.

Copacii au rolul lor bine stabilit în cadrul ecosistemului. În afara faptului că opresc alunecările de teren,  micşorează zgomotul, filtrează aerul,  oferă umbră, reducând, în acelaşi timp, cantitatea de  radiaţii care ajunge la nivelul solului, sunt adevărate fabrici de oxigen şi filtrează aerul. Aerul acesta care pare să devină din ce în ce mai irespirabil.

Îmi amintesc de vacanţele de vară din copilărie când vremea era cu totul altfel, normală pentru zona în care trăim, cred eu. Verile erau veri, liniştite, cu ploi rapide după amiaza, care nici măcar nu ne alungau în case, iar când soarele începea a înfierbânta asfaltul pe care jucam şotron sau săream coarda alergam spre răcoarea parcurilor sau a pădurilor din jurul oraşului, până spre seară când ne retrăgeam în casă.

Parte a orașului în care locuiesc.

Cum altfel ar putea fi un parc împrejmuit de pomi, o oază de răcoare şi aer curat, decât locul preferat al copiilor şi adulţilor, deopotrivă?!?

Fenomenele meteo extreme din zilele noastre erau necunoscute pe atunci.

Pădurile sunt aurul verde, aşa cum bine se ştie, dar puţin câte puţin au fost distruse, tăiate şi vândute, de pe suprafeţe ce totalizează aproximativ două sute de mii de hectare, de aceea campaniile de împădurire sunt salutare.

Odată, copacilor le era atribuit statutul de fiinţe vii, iar interacţiunea dintre ei şi om era firească, asemeni aceleia dintre doi prieteni dragi care se pot alina şi ajuta în caz de nevoie.

Orice copac are propriul său câmp energetic, iar dacă acesta se potriveşte cu al tău te poţi numi fericit, căci îţi va putea prelua din energiile negative sau îţi va conferi o stare de bine, restabilindu-ţi armonia pierdută, doar petrecând ceva timp în preajma lui.

Basmele, legendele şi  unele studii recente vin să întărească această convingere, existând chiar o metodă terapeutică şi de profilaxie care se bazează pe proprietăţile curative ale copacilor, numită dendroterapie sau silvoterapie.

Odată cu răcoarea din case, dată de unul dintre aparatele de aer condiționat care au fost premiate pentru eficiență și modul în care se încadrează în estetica arhitecturii, vom câștiga, în plus, o gură de aer proaspăt, garanție a unui mediu sănătos pentru generațiile viitoare.

 

Îmbrăţişaţi un copac, conectaţi-vă cu natura, căci nu sunt doar parte din decor!

 

 

Exercițiu de fericire

Pinterest

Las deoparte lucrurile imposibile și minunile,
Iar în rutina zilnică îmi doresc, în mod deosebit, a învăța
Atenția, inventivitatea, să descopăr experiențele
Care intrigă și fac între lucrurile știute diferența,
Să deprind arta pașilor mărunți.

Aș mai renunța la conflictele dintre spirit și rațiune
Dacă, la momentul potrivit, cineva-mi va spune adevărul
Cu dăruire, învățându-mă să aștept, oricât ar fi nevoie,
Ca înfrângerile, greutățile, căderile să devină firescul
Care îmi destăinuie că nimic nu-i ușor.