Univers paralel

imagine: Pinterest

Într-un univers paralel am păși pe nori

și ne-am potoli setea din apele adânci și nesfârșite ale cerului.

Rădăcinile ne-ar ține legați de curcubeie

și mâinile, cu mâinile am mângâia creste pleșuve de munți

 ce se sprijină de pădurile veșnic verzi.

 

Într-un univers paralel zâmbetele ar lumina sufletele,

pătrunzând adânc în interiorul lor și le-ar scoate la suprafață,

ca pe o cămașă răsucită pe dos, cu mânecile rămase pe față,

iar din butoniera stângă ar îmboboci o floare de nu mă uita,

simbol al eternității.        

 

Într-un univers paralel eu aș fi tu și tu ai fi eu,

aceeași inimă pulsând în două piepturi diferite,

aceeași ființă completă, un androgin nedivizat de zei,

care nu-si mai caută jumatatea pierdută

pentru că este un întreg perfect.

***

Când în miez de noapte un gând nu te lasă să adormi… 😀

 

Solomonarii

imagine: Siono

Romanul începe cumva neașteptat cu o trimitere în mitologie, cu o adiere de misticism, ca o chemare la descoperirea legendelor neștiute ale românilor și amintirea celor știute pe care le-am descoperit în anii fragezi și care ne-au încântat copilăria.

„În curând cei trei ani ai ucenicilor de acum se vor încheia și la fel primele cinci sute de ani de maestru ale lui Moș Vifor, în curând urma să-și ia toiagul de alun, să cheme un balaur și să pornească în lume, să își viziteze ucenicii, așa cum maestrul lui venise la el, să se asigure că urmau cărarea dreaptă și că secretele erau bine păzite.”

Bucuria de a citi și curiozitatea de a descoperi secretele bine păstrate ale Solomonarilor sunt prezente încă din primele pagini. 

Personajele sunt creionate cu o anume siguranță dată de claritatea ideilor ivite în imaginația scriitoarei, au reacții neașteptate uneori, replici și moduri încântătoare de a se dezvălui. Se tachinează între ele, dar se și completează de minune. Aduc trecutul îndepărtat într-un prezent palpabil, miresme de vremuri apuse într-un oraș cotidian încărcat de istorie, viu și pulsând de viață nouă – Sibiul zilelor noastre.

Este o carte surprinzătoare, cu accente ludice exact acolo unde și când te-ai fi așteptat mai puțin, cu o scriere care pare lejeră, ușor de citit, dar care ascunde multă documentare și drag de scris îndărătul frazelor meșteșugite. Ne transmite energii propice reveriilor.  

„Din toate zilele, în asta se decisese să poarte o rochie lungă, verde, cu mâneci largi și poale ample care fluturau în jur că un vârtej lejer de vânt, deși nu bătea nicio adiere, iar părul lăsat liber flutura și el în jurul feței și, așa cum mergea în fața lor coborând scările-ce era cu orașul ăsta și cu scările…?- părea să… scânteieze, poate că ăsta era cuvântul, în lumina aurie.”

Katia este un personaj inedit care ne oferă surprize fel de fel și pare să aibă un anume parcurs predestinat în toată această poveste cu trimiteri în mitologie, iar Vova- ei bine Vova- este fratele cu preocupări mai prozaice, cel care trebuie să descopere de fiecare dată unde se ascunde sora mai mare și prin ce întâmplări neprevăzute trece, la fel de pitoresc  și interesant ca personalitate.

Este o adevarată delectare, are un fir narativ care captivează, este  greu de lăsat din mână, se parcurge pe nerăsuflate, și ne lasă cu speranța că va continua.  

Luna și Loli

A fost demult, cândva, odată/ Într-o țară tare îndepărtată/ Un împărat care avea o fată/ De ursitoare binecuvântată.
La nașterea fetiței toată lumea se pregătea de petrecere. Au fost invitate, bineînțeles și cele patru ursitoare. Iar pentru că acestea știau că vor fi conduse cu mare alai la curtea regală și li se vor împlini toate dorințele și-au pregătit cu mare atenție discursurile prin care vor dărui fetiței cele mai alese însușiri care o vor ajuta să aibă o viață frumoasă. Și-au lustruit cu migală baghetele fermecate și le-au așezat în cutiile lor aurite până a doua zi, când va avea loc ceremonia.
Numai că pe masa pe care acestea străluceau, una dintre cutii era goală, iar ursitoarea cea mai mică lipsea. Surorile mai mari se uitau nedumerite în jur. Au căutat-o pe Loli în toate încăperile, chiar și în pod, printre cuferele mari cu accesorii magice, dar aceasta parcă se făcuse nevăzută.
Au ieșit toate în grădina de lângă casă și acolo, la capătul cel mai îndepărtat, au zărit-o. Plângea și se chinuia să cioplească o crenguță de alun cu care voia să înlocuiască bagheta pierdută. Lia, Lina și Lumi au îmbrățișat-o cu drag, i-au șters lacrimile și au ajutat-o să meșterească la baghetă. A ieșit o minunăție aurie, mlădioasă, care la orice atingere vibra, cu sunete cristaline asemeni clinchetului de clopoței.
Loli nu a vrut să o așeze în cutia goală, ci a ascuns-o atât de bine încât până a doua zi a uitat unde este. Când a sosit vremea plecării, cuprinsă din nou de neastâmpărul obișnuit, a început să o caute cu disperare.
Surorile, pentru că nu voiau să întârzie la o petrecere atât de importantă, au lăsat-o acasă, nu înainte de a le promite că va face tot posibilul să ajungă la timp.
Petrecerea era în toi, dar în toată acea veselie se auzeau murmure de nemulțumire pentru că predestinările trebuiau făcute înainte de miezul nopții.
Se înserase de-a binelea, iar Loli tot mai căuta bagheta, așa că, hotărâtă să ajungă cât mai curând a rupt din rondul cu flori o lalea și a încălecat pe mânzul alb trimis special pentru ea de către împărat.
Tocmai când luna strălucea pe bolta cerească în toată splendoarea ei, Loli și-a făcut apariția pe terasa castelului. Rochia îi stătea cam șui, condurii sidefii păreau să o încurce și era gata să se împiedice de trena prea bogată, diadema alunecase puțin prea pe frunte, părul ei bogat arămiu, scăpase din aranjamentul sofisticat și acum se revărsa în valuri strălucitoare pe umerii ei frumoși. Ochii de culoarea smaraldului sclipeau din cauza furiei reținute. Zâmbea și pășea cu hotărâre spre leagănul fetiței. Surorile ei i se alăturară, respirând ușurate. Când veni rândul ei, Loli ridică laleaua care înlocuia bagheta magică, îi meni fetiței o mulțime de însușiri deosebite, după care cu o voce clară adăugă: Și se va numi Luna, murmurând înfundat apoi- până îmi voi găsi bagheta.
Toată lumea prezentă era fericită, iar în larma iscată de strigătele și urările vesele ursitoarele s-au făcut nevăzute.
Luna creștea frumos. Era o fetiță vioaie, veselă, foarte deșteaptă și harnică, iar mai presus de toate iubea natura cu toate ale ei: păsări, animale, pomi , ape și cel mai mult îndrăgea florile. Tot timpul și l-ar fi petrecut în parcul cel mare al castelului care era o combinație reușită de pădure-cu pârâiașe zglobii, păsări  felurite, căprioare, veverițe și tot soiul de alte vietăți; cu o grădină plină de cele mai colorate și parfumate flori, străbătută de alei pavate cu marmură și bănci așezate la umbra zidurilor imense care o împrejmuiau.
Se apropia ziua mamei sale, iar Luna, care în fiecare an îi pregătea cel mai ales buchet de flori, se plimba nehotărâtă pe aleile grădinii alegând din priviri florile care vor alcătui buchetul pentru acea zi. Ar fi vrut să aibă culori nemaivăzute și miresme care să se îmbine armonios.
Deodată, cerul a fost acoperit de nori amenințători, iar Tuna- Furtuna se agită plină de furie peste întregul parc până când a speriat toate vietățile, a învolburat apele și a culcat la pământ toate florile.
Noroc de Luna că a reușit să se ascundă în sera de la capătul grădinii, ale cărei ferestre au scăpat de urgia dezlănțuită, de unde urmărea îngrozită toate distrugerile.
Între timp, după șaptesprezece ani, Loli și-a regăsit ambele baghete magice în același loc.
Cu prima a șters orice urmă de futună, redând întreaga strălucire parcului, iar cu cea de a doua a îndepărtat pentru totdeauna toată neotărârea din caracterul ei și al Lunei pe care i-a transmis-o fără să vrea în noaptea cea de pomină și i-a schimbat numele în Aurora. A doua baghetă avea o putere mai mare deoarece fusese făcută împreună cu surorile ei, care au depus eforturi mari, alături de ea, pentru a fi desăvârșită.
Fata ieși din sera care o adăpostise uimită de schimbările care s-au perindat în doar câteva clipe. Își îndreptă privirea senină spre cer de unde îi zâmbea vesel un arc de curcubeu în toată splendoarea lui și atunci a știut că buchetul pentru mama ei va avea exact acele culori. A murmurat apoi ca pentru sine: Ori de câte ori te simți nehotărât privește cerul și acolo vei afla răspunsul potrivit.
Și v-am spus povestea așa/ Exact cum s-a petrecut ea/ Într-o țară îndepărtată/ Demult, cândva, odată. 

*** 

Poveste scrisă în urma unei provocări, care chiar aș vrea să se contureze frumos, pornită de la Ramona, aceea de a scrie o carte cu povești pentru copii.  🙂 

 

Contradicții

inbound7173791163134964344

În decorul viu colorat totul sugera ideea de pereche, de cuplu, nicidecum de dualitate.

De pe colțul din dreapta se reflecta nestingherită o sticlă de riesling premiat, din acele crame celebre, alături de două pahare sidefii. Unul zăcea răsturnat, golit de conținut, pierzându-și conturul firesc în apele lucii ale oglinzii. Alături se odihneau suprapuse discret, ca într-un simbol al infinitului, două brățări aurii care comunicau pe diagonală, parcă, cu mâinile din colțul opus.

De pe cutia roșie din lemn de mahon crema de zi trimitea inflexiuni perlate către cea de noapte, aflată lângă un alt flacon sidefat. Toate parfumurile aveau aceeași notă de bază de violete sălbatice, dar erau, în același timp, foarte diferite deschizându-se în acorduri de citrice, de fructe de pădure sau de vetiver. O carte nedeschisă trona în mijlocul acestui tablou insolit, iar pe ea se sprijinea un revover cu țeava lungă.

Tapetul într-o nuanță tare de fucsia, covorul mic dungat în tonuri aproape pale, scaunele albe în a căror tapițerie se regăseau aceleași culori tari de fucsia și portocaliu, toate alcătuiau o imagine oarecum contradictorie, de parcă cel ce decorase acea încăpere ar fi făcut-o în perioade diferite, în funcție de dispoziția de moment, căutând totuși să le armonizeze pe toate, cumva.

Sandalele de un roz pal, comode și elegante în același timp, erau aruncate pe covor, ca și cum posesoarea lor s-ar fi împiedicat de un obstacol nevăzut sau ar fi fost incomodată de ele într-un moment de panică.

Un ochi neavizat nu ar fi observat toate aceste amănunte sau nu le-ar fi catalogat drept concludente, dar detectivul își răsucea gânditor capetele mustății și iscodea cu privirea-i neobosită toate micile detalii care i-ar fi putut scăpa.

– Hm, atâtea contradicții! mormăi încântat oarecum de tot acel eclectism.

Glonțul se oprise în tocul ușii, o ratare evidentă al cărei semn foarte vizibil întina albul imaculat. Fusese eșecul acesta cauzat de indecizie, teamă sau doar de neîndemânare?

Un colț de hârtie, ieșit dintre paginile cărții, îi atrase atenția. Îl trase încet, pentru a nu deranja nimic și încercă să descifreze scrisul neglijent, când mare, când mărunt, când drept, când înclinat.

A început atât de frumos această primăvară înflorită și înmiresmată! La cea mai mică adiere petale pluteau în dans grațios asemeni unor fluturi minusculi rătăciți într-o pădure magică. Povestea se scria sub ochii mei și mă purta aievea în clipele dragi, parcă abia trăite, închise acum alături de scrisoare în prețioasa cutie de mahon. Of, scrisoarea aceea! Atât de multe bucurii cuprinse în tot atâtea rânduri așternute pe file ce încă mai păstrează parfumul rar al violetelor sălbatice. Și începuse atât de frumos primăvara aceasta cu regăsirea, proză de pisică ce toarce pe un pervaz de pe acoperișul lumii și acum- criptic. Prea multe secrete, prea multe amănunte, prea multe comportamente duale, prea multe cărți, prea puțin timp.

Cazul era ca și rezolvat, în opinia lui. Femeia cu vârstă incertă, al cărei cadavru fusese găsit în cada de sidef cu ornamente aurii devenite acum stacojii din pricina apei amestecate cu sângele prelins din venele crestate adânc, suferea de dublă personalitate. 

***

Poveste câştigătoare a locului trei în cadrul concursului organizat de Siono.

De ziua dorului

Imagine:Pinterest

E ziua dorului mereu
Și-al meu și poate și al tău
Căci doruri ne cam dau târcoale
Din seară până soarele răsare
Ne-amăgește printre vise
Cu depărtări și-apropieri promise,
Cu zâmbete sau așteptări
Ni-s dorurile parcă mângâieri…

Am lăsat un semn, pe fugă, astăzi de Ziua dorului. 🙂❤️

Din vremurile pandemiei –fir cotidian

Ca pe o filă de jurnal înșir cuvintele cu speranța că vremurile acestea nu se vor repeta curând, poate nicicând, însă va trebui să ne-amintim prin ce-am trecut.

Prezentul e aici și acum, dar trecutul ne poate fi călăuză pentru cele ce vor veni, pentru mai mult curaj și înțelepciune, pentru acceptarea a ceea ce nu poate fi schimbat și puterea de a merge mai departe.

Astăzi ”Babele” încă își mai scutură cojoacele de omăt, deși vremea lor a trecut. E un ger de ianuarie, nu de aproape jumătatea lui martie. Ziua începe cenușie, monotonă, tristă.

Am fost la o înmormântare. Soțul unei colege. Doar 57 de ani. Până de curând a fost sănătos. Doar că, în urmă cu ceva timp, au trecut împreună prin boala atât de frecvent discutată în ultimii doi ani. Virusul, ucigaș în unele cazuri, și-a găsit calea de a distruge din nou. O viață, un cuplu. Ea s-a recuperat ceva mai repede, el mai greu și nu total, se pare.

În urmă cu doar două -trei săptămâni boala a început să-și arate colții. O boală autoimună provocată de virusul perfid care încă mai face victime. Nu a răspuns la niciun tratament. S-a agravat rapid, făcând zadarnice eforturile medicilor.

Acum un cuplu nu mai e cuplu. A rămas doar ea. O fire sensibilă, cu înclinații spre frumos. Frumosul acela pornit dintr-un suflet bun, care știe instinctiv de ce are nevoie pentru a trăi curat, fără complicații inutile. Ingineră la baza formării profesionale, cu o îndemânare de a face lucrurile bine și estetic, cu înclinații artistice și un fel de a fi autentic. El tot inginer, un inginer cu o inteligență sclipitoare, pragmatică, bine ancorat în viața de zi cu zi.

Regretele se citeau pe chipurile tuturor. Respirațiile erau grele, cu oftaturi adânci, înăbușite. În liniștea de-o clipă așternută între două rugăciuni de iertare se auzeau tot mai clar. Lacrimile umezeau privirile.  Ea este. El nu mai e.

Ei îi doresc să își găsească puterea și echilibrul interior pentru a face față acestei încercări,  să-și poarte durerea cu acceptarea atât de greu de aflat.

Lui- drum lin spre odihna veșnică!

Povestea din tablou

Orașul se cufundase puțin câte puțin în visare. Clădirile, semețe peste zi, acum păreau învăluite de o ceață alburie care se așternuse pe nesimțite deasupra cartierelor cu străzi înguste și șerpuite. La câte o fereastră pâlpâia gălbui câte o lumină timidă, răspândită de vreo lumânare uitată aprinsă. Ce risipă! Hornurile dărăpănate pufăiau din când în când câte un norișor de fum vlăguit de prea lungul drum străbătut din vatră până la capătul coșului care, în sfârșit, îl elibera. Printre streșinile aproape împreunate, ca niște stânci deasupra unei trecători, se zărea un colț de cer înstelat, o binecuvântare nerostită ce veghea neostoit asupra cătunului amorțit.

Trotuare nu existau, căci toate clădirile aveau intrarea direct din stradă, înclinate fiind spre ea, fără a oferi vreo urmă de intimitate locuitorilor. Toți se știau între ei. Toți știau aproape totul, unii despre alții. Secretele erau inexistente, părând o bizarerie dacă reușeau să se infiltreze în comunitatea așezării. Oricine încerca să ascundă ceva de ceilalți era aspru pedepsit. Nimeni nu putea fi categorisit ca insolit, ducând același trai monoton cu vecinii, purtând cam aceleași ținute, având cam aceleași preocupări, situându-se cam la același nivel social. O uniformizare binevenită, într-un fel, care nu putea da naștere prea multor motive de dispută.

Și-n toată acea pace binecuvântată, acum, după ce înserarea lăsase înfricoșată locul nopții, se simțea ceva nedefinit în aer. O emanație înecăcioasă venită de niciunde, un susur slab, ca un început de suspin sau ca un hohot abia stăpânit. Se insinua, se ascundea, pentru ca mai apoi să devină din ce în ce mai pregnantă, mai apăsătoare. Stătea la pândă după orice colț de clădire, se împletea cu fumul hornurilor, se infiltra printre ziduri sau chiar pătrundea prin deschizătura vreunei ferestre ca o privire iscoditoare, prevestitoare de furtună.

Însuși Ochiul Magic, adevărat simbol al orașului, părea să fi pierdut din vigilența obișnuită, picotind cumva liniștit de lipsa oricărei mișcări.

Ca la un semn nevăzut, fumul hornurilor se adună într-o pâclă deasă, cenușie și un suflu puternic însoțit de un vuiet profund stinse orice licărire a lumânărilor și felinarelor răzlețe. De prin rigole răzbătea miasma înghețată a morții. Totul părea sortit pieirii, ca într-un coșmar nesfârșit.

– De-acum vă veți afla sub stăpânirea mea veșnică, tună o voce aprigă care ar fi trezit și trupurile neînsuflețite din cripte, slobozind apoi un hohot macabru care rămase suspendat în pâcla plumburie, amplificându-se la nesfârșit.
Teroarea dură doar câteva secunde, dar ar fi îngrozit pentru eternitate orice ființă.

Mantaua fumurie fu străbătută de o rază puternică de lumină aurie, care scăpără cu puterea unui fulger, însoțită de un chichotit poznaș.

– Cred că mai mult ți-ai dori un regat nesfârșit doar pentru tine decât acest cătun uitat de lume, grăi o voce plăcută, pe un ton mieros.

Nedumerirea dură doar câteva clipe suspendate în eter, timp în care lumina dispersa negura, împrăștiind-o în cioburi care se divizau în particule fine la atingerea pământului.

– Privește regatul promis! mai adăugă vocea caldă.

Ca o cortină ce se ridică agale lăsând la vedere un decor cu totul diferit, în mijlocul acelei lumini aurii, prinse contur o întindere nesfârșită, însorită, îmbietoare, în care pâcla plumburie năvăli hulpav, tot îndepărtându-se, până când deveni doar un punct abia zărit.

– Hi, hi, hi, l-am păcălit! se hilizi sclipirea mătăsoasă pierzându-se în înalt.

Perdeaua de stele își reluă locul obișnuit, felinarele clipiră somnoroase și o liniște adâncă puse stăpânire pe străzile înguste. Ochiul Magic clipi moleșit, de parcă abia se deșteptase dintr-un somn prelung.

A doua zi locuitorii orașului aveau să șoșotească la colț de stradă sau în piațeta din centru despre același coșmar pe care-l avuseseră noaptea trecută.
Nici nu știau cât de adevărat fusese! 

*** 

Imaginea am găsit-o pe blogul Suzanei și i-am spus că merită o poveste. Cam asta a ieșit… 😀 

Frânturi de gânduri printre povești

imagine: Pinterest

Stătea pe malul înverzit al râului și se bucura de ultimele raze ale soarelui ce cobora domol spre asfințit, îmbrăcând în nuanțe de miere catifelată întreaga zare. Seara se pitise după dealuri, iar ziua ce se retrăgea pe furiș, împrăștia contururi vag poleite în aur. Nicio mișcare nu se simțea în jur, niciun fir de iarbă nu tresărea. Totul se cufundase într-o nemișcare absolută, ca într-un instantaneu surprins de o cameră ascunsă. Era o pace desăvârșită de început de lume. Din înalt coborau dezmierdări abia simțite de zefir.

Asta-i era clipa preferată, sublimă în neclintirea ei, ca o continuă așteptare a ceva ce nu s-a întâmplat încă, o acceptare a tot ce-a fost, o penitență în fața naturii, a vieții însăși. Dar ispășirea nu venea ușor și nu se schimba în sărbătoare doar prin puterea gândului, pe care ar  fi vrut să știe să-l schimbe facil, ori de câte ori ar fi fost nevoie. Puterea aceasta nu o avea, încă, fiind nevoie de practică susținută, de exercițiu repetat cu ardoare, de consecvență și perenitate, de minte limpede controlată și dirijată atent sau de abandon pe fir de lumină pură.

De pe celălalt mal îi zâmbea cu nonșalanță copilăria printre fluturi albaștri și flori îmbujorate de măceș. Era tărâmul magic vegheat de o lună mare și bucălată care-i adusese mai aproape basmele de care se bucurase nespus. Tărâmul dragonilor și zânelor minuscule, al vrăjitoarelor și broscoilor transformați în prinți.  Inocență. Puritate. Vis aievea trăit. Simțea cum înmugurește neștiut un început de zâmbet.

O mare încântare îi cuprinse sufletul, nealterată, așa cum numai un copil fără griji poate simți. Și-i era bine. I s-ar fi potrivit atunci numele acela cu inflexiuni castiliane pe care parcă i-l șoptise cineva în taină. Rafaela. Îi citise semnificația între timp și descoperise că și aceasta îi venea mănușă. Rafaela este o persoană strălucitoare și face totul ca cei din jur să știe asta. Pare mereu sigură pe ea și foarte puternică, chiar dacă în realitate este foarte fragilă. Are tendința de a impune o anumită distanță între ea și cei din jur. Este curioasă, intuitivă, foarte perspicace, dar și rece sau orgolioasă atunci când simte că este cazul.  

I se perindau prin fața ochilor castele străjuite de turnuri înalte, atât de înalte încât păreau să sprijine cerul, cu ziduri din piatră albă, immaculate, printre care se plimbau domnițe visătoare, tulburate de parfumul florilor aflate la tot pasul și trilurile păsărilor exotice. Era o poveste, dar nu o poveste oarecare ci, povestea poveștilor, povestea copilăriei magice, cu numele potrivit.  În buclele lejere, de culoarea boabelor de cafea proaspăt prăjite aceeași cu a ochilor migdalați, poposise căldura toată de peste zi împurpurându-i obrajii.

Cu o timidă fluturare a mâinii își luă rămas bun, promițând să se întoarcă ori de câte ori va fi posibil, ba chiar și atunci când nu va fi.   

Ar fi rămas așa, în contemplarea clipei, trăind un prezent continuu fără curgere, fără schimbări.  Dar asta nu era posibil. Știa că-n orice lampă fermecată viețuiau doi djinni. Unul bun și altul rău, care puteau ajuta sau distruge orice om  obișnuit. Puteau înfăptui miracole sau aduce nenorociri.  La fel se întâmplă în întregul Univers. Alb-negru, yin-yang,  cald-rece, zi-noapte, feminin-masculin. Ăsta era mersul firesc al lumii cu bune și cu rele, cu lumină și întuneric, neputând exista unul fără celălalt.

Trebuia să revină la viața de zi cu zi cu alergăturile cotidiene și frământările reale sau imaginare. Vraja se rupse și pașii ușori o purtau agale spre casă, când o ploaie neașteptată căzu din senin. Nu grăbi pasul, nu se lamentă deloc, ci primi stropii calzi ca pe o binecuvântare ce-i răcorea sufletul încărcat de multe și amestecate simțiri,  gândind că a sta la marginea vieții, ca și cum ai aștepta pe malul unui râu ca acesta să revină în matcă, nu este o soluție îmbucurătoare, căci el poate fi când limpede , curgând domol, când tumultuos și înspumat ca o mare în timpul furtunii.  

Si-atunci se ivi curcubeul.

Un curcubeu care parcă o invita să-l prindă de coamă, să se urce în șaua lui cabrată și să se simtă la fel cu Aladin pe covorul fermecat, pentru a face călătoria vieții sale, călătoria de care își va aminti mereu, care o va duce spre lumea aceea promisă, căutată, dar neatinsă încă,  să se știe capabilă de a înfrunta orice balaur cu șapte capete pentru a căpăta merele de aur.  

Poate va rămâne surprinsă de cele descoperite în povestea cea nouă sau doar va deschide larg ochii pentru prima dată, înțelegând tot ceea ce era de înțeles și nu a făcut-o până acum. O clarificare, o lecție. Cu orice ar putea fi surprinsă.

Chiar și cu frânturi de gânduri printre povești. 

Ultima temă dată de Mona. Scrie o povestire cum vrei tu și cum îți place ție, ținând cont de toate informațiile primite în S.I.M.T. Sunt curioasă dacă vei observa o schimbare în bine în scrisul tău. Nu ai limită de cuvinte! 

Să o scrii în stilul propriu, fără să te gândești că face parte din acest proiect. Doar scrie-o, pentru că așa simți!

*** 

Cred că am atins doar a doua parte a cerinței… 😀   

Mâine (15 februarie) este Ziua Națională a Lecturii. 🙂 

 

Flori, filme, frânturi cu parfum

imagine: Pinterest

Iubesc narcisele. Pe cele albe. Cu petale fine. Ca aripile de fluture. Freamăt în zbor. Și pistilul lor îmbujorat portocaliu. De parfum nici nu mai zic. E primăvară. Nebunie. Timiditate. Înfiorare. Amețire.

Iubesc narcisele. Întotdeauna le-am iubit. Cel puțin așa cred. Dar și mai mult le-am adorat din ziua în care mi s-a spus că am un parfum superb. Purtam, atunci, miresmele lor ca intensificate de ploaie, de adierea vântului și-a soarelui zâmbind timid, cu priviri de curcubeu. Și se mai amestecau arome de pământ reavăn, de iarbă proaspăt încolțită cu surâs verde. Mi-era liniște și pace în ochii larg deschiși către lumea ce-mi promitea o adolescență bogată în experiențe de neuitat.

Oana mă întâmpinase în acea zi la ușă, surâzând, spunându-mi șoptit că miros a primăvară, apoi a tăcut brusc, ca și cum nici nu ar fi rostit vreo vorbă. Am intrat în camera ei, care de fiecare dată părea alta.

Pe lângă pereții albi, de un alb strălucitor ce aproape că-ți rănea privirea, erau înșiruite schițe, picturi neterminate, de diverse forme și mărimi.

Dintr-una se distingea un câmp nesfârșit de lavandă ce-și unduia tijele înflorate ca dezmierdate de vânt. O adiere pe care o simțeam aievea cum îmi mângâia pielea și-mi aducea mireasma atât de cunoscută. Din alta, zâmbea știrb o floarea soarelui cu petalele de un galben strălucitor colorate pe sărite. Una da, una nu, de parcă întreaga  intensitate a culorii ar fi obosit-o și o lăsase să se odihnească, până a devenit un nonsens. La doar o întindere de mână, pe o altă pânză, se ivea o bărcuță roasă de cari plutind în derivă peste valuri furioase care se terminau brusc acolo unde cred că ar fi trebuit să continue cerul. Reviste abandonate zăceau lângă piciorul strâmb al unui fotoliu îmbrăcat într-o catifea de o culoare incertă, ce cunoscuse și vremuri mai bune, o carte rămăsese deschisă, rătăcită între ceșcuța de cafea și un borcan cu pete de vopsea în care se zăreau aruncate pensule de diferite mărimi, cu ciufuri pestrițe ca niște peruci vopsite alandala, tocite de trecerea timpului și lăcomia moliilor. 

„Iubite și abandonate” s-ar fi putut numi  tabloul cu aer desuet al încăperii căci, în mod sigur, fiecare lucrușor îi stârnise interesul la un moment dat, pentru ca mai apoi să intervină plictiseala, nepăsarea. Trăia la intensitate maximă diferite momente care o oboseau brusc, devenind indiferentă, blazată. Ardea ca o flacără, plină de pasiune, mistuind totul în jur, rapid.

În momentele acelea de încordare, gândurile-i erau aproape palpabile.  

Țâșneau cu repeziciune ca pe o pistă de curse de formula unu, iar orice greșeală, cât de mică, orice schimbare de viteză sau de sens putea fi fatală și parcă-i zăream întrebările nerostite agitându-se, schimbându-și sensul, luând întorsături neașteptate, ocolind alte întrebări, căutând cele mai bune răspunsuri, vibrând, apoi torcând molatec asemenea unei pisici în soarele călduț al primăverii, zvâcnind iar și iar, până când oboseau de atâta alergătură, de atâta freamăt, odihnindu-se într-un sfârșit sub fruntea boltită străjuită de șuvițe arămii, îndărătul ochilor arzând adumbriți de gene prelungi, iscând un zâmbet oarecum obosit și el, dar, totuși, triumfător.

Știam, de fiecare dată, că urmează o migrenă, o strângere că de menghină a tâmplelor plăpânde, o întunecare a memoriei, o nevoie de liniște profundă, de întuneric, de uitare. Se agita prea mult, pierdea nopțile în focul creației ce o mistuia. Nu ieșea cu zilele din casă, nici măcar în curte. Nu deschidea ferestrele, căci orice zgomot, cât de mic, orice adiere, i-ar fi spulberat ideile, zicea ea. Stătea între cei patru pereți imaculați și își transpunea gândurile în tablouri neterminate sau pe pagini întregi umplute cu scrisul ei zglobiu, pe care, mai apoi, le mototolea și le arunca prin toate colțurile încăperii. Atunci, mai mult decât oricând avea nevoie de mine. Eu îi aduceam măsura în toate, îi eram balanța care cântărea ce îi făcea bine sau nu.

Iubea pictura, cărțile, Chopin și cafeaua, într-o ordine aleatorie, acestea rămânând constantele vieții ei. Era absorbită, uneori, de paginile îngălbenite ale vreunei cărți citite și răscitite, trecându-și câte o șuviță de la tâmple în jurul degetului arătător, pe care o răsucea mecanic minute în șir, obicei căpătat în copilărie, iar când își dădea seama de asta și conștientiza gestul, scutura cascada arămie a părului buclat ce răspândea în jur arome picante și dulci, îngemănate.

Voiam să aflu secretul acestor adieri înmiresmate și l-am aflat,  întâmplător, când am dat peste flaconul cu elixirul magic într-un colt întunecat al camerei, chiar pe podeaua lăcuită, printre vrafuri de ziare care fuseseră actuale cu destul de multă vreme în urmă.

Se simțea deosebită purtând acel parfum care i se potrivea ca o a doua piele, obișnuită atât de mult cu el încât nu-i mai percepea miresmele, dar fără el era golașă, avea să-mi spună, fără vlagă, de parcă i-ar fi fost smuls un membru, un ochi sau chiar gura, ceea ce putea fi înfricoșător pentru o persoană atât de volubilă.

Atunci, mi-am dat seama că mi se potrivește parfumul floral și că narcisele, mai ales cele albe, îmi vor sta mereu alături, indiferent de va fi zi sau noapte, indiferent de starea sufletească, de drumul drept sau sinuos, de orice. Am aflat că vor fi parte din mine, din visul de urmat, din viață. Crâmpei de fericire. Același mereu. Alegere eternă.

Am primit complimentul Oanei cu un zâmbet luminos și am simțit, pentru întâia oară parcă, izbucnind arome proaspete de livezi sălbatice râzând cu toate înfloririle spre cerul senin. Treptat, se insinua crescând mireasma știută de lemn moale, umed, abia deșteptat dintr-un somn adânc. Mi-a fost bucuria întreagă și am lăsat-o să zburde vesel pe aripi de vânticel călduț.

Pasul a devenit mai ușor, cu o anume cadență puțin legănată. M-am simțit frumoasă, apreciată și mi-am promis că voi păstra acele clipe vii, în suflet, comori fără de preţ, balsam pentru zilele în care voi uita să mă bucur, să zâmbesc, să trăiesc în mod conștient fericirea formată din astfel de momente mici, neprețuite.

Azi e o nouă zi. Nici nu mai contează că totul în jur poartă povara anilor trecuți. Schimbările au trecut neobservate. Până acum. E vremea conștientizării, moment de introspecție intensă, punere în balanță, tras linie și concluzionat. Rezultatul este mulțumitor. Un strop din flaconul cu magii și gata, ziua poate să-și urmeze cursul obișnuit.

Ajunsă la vârsta maturității depline înclin să cred, uneori, că adolescența a fost doar un vis ce a zburat prea repede, dar care a lăsat în urmă amintiri luminoase și miresme de narcise închise într-un flacon. Neprețuit. Visul cel mai mare îl trăiesc cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt date, cum vin de la viață. Nemulțumirile le închid adânc și le încui cu lacăte, care n-au decât să ruginească, doar-doar n-or reuși să răbufnească. Nu este metoda cea mai potrivită, știu, dar e cea mai la îndemână.

Mă strecor printre zile cu ușurința dată de obișnuință, mereu constantă în activități și gânduri. Se mai ițește câte unul la mine, se vrea deosebit și-și reclamă dreptul la atenție, iar eu i-o acord așternându-l cuminte pe foi albe ce rămân uitate în vreun sertar. Mă bucur de clipele unei copilării care aleargă spre adolescență cu o viteză amețitoare, alături de el, fiul meu, ținând pasul cu o surprinzătoare putere de adaptare. Mi-e bine așa și peste toate plutește ca-ntr-o buclă atemporală parfumul și imaginea narcisei. Stăruitor.

Aceasta ar fi o altă scenă dintr-un film, color, trăită cotidian, privită cu luare aminte, plină de bucurie, frumusețe, miresme, cu o coloană sonoră vibrantă. Cu drag.

Atâtea filme mi-au ajuns la suflet încât cu greu aş putea spune care ar fi cel preferat, dar din multitudinea lor, îl prefer pe acela ce-l trăiesc în fiecare zi cu surprize, bucurii, chiar întristări uneori, aşa cum se desfăşoară el în toată splendoarea lui.

Splendoare în iarbă, mai bine zis splendoarea vieţii de zi cu zi. Autentic.

Iubesc narcisele, în special pe cele albe, poate pentru că îmi amintesc de o adolescentă cu zâmbet deschis și lumină în priviri, cu visuri multe. Însă viața, viaţa are planurile ei!

*** 

A cincea temă propusă de MonaScrie o povestire în care paragraful de început să fie format din propoziții scurte, iar la un moment dat să ai o frază de cel puțin două rânduri, oriunde vrei tu, și la finalul povestirii dacă dorești. Nu ai limită de cuvinte!
Povestirea mai trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1 Folosește o altă voce narativă decât cea de până acum. Dacă ai scris
la persoana a treia, scrie acum la persoana întâi sau invers,

2 Folosește cel puțin o comparație și o metaforă. 

Oglinda

 

Dintotdeauna iubise muzica. Muzica bună și tutunul fin în pipă, iar dacă mai era și un pahar de vin, nu zicea nu niciodată. Se simțea deja bătrân, fără scopuri de urmat, fără o țintă spre care să se îndrepte. Învățase mult și bine, de copil, pentru că era curios din fire, dornic să știe tot, să strălucească. Și strălucise în toți anii de studii, fiind un exemplu de conștiinciozitate și cunoștințe temeinice pentru toți ceilalți. 

La sfârșitul facultății avea deja o relație stabilă, iar iubirea aceea în care se simțea protejat ca într-un cocon, îl făcuse să devină comod, să nu-și mai pună întrebări, să nu mai caute răspunsuri, să facă totul automat.  Nu se prea simțea vrednic de ea, nu prea știa cum să-și împărtășească sentimentele sau să raspundă unei asemenea dăruiri necondiționate și nici nu era dispus să învețe asta. Alunecase ușor pe panta prieteniilor  iluzorii și a bunei-dispoziții date de acestea. 

După-amiezile nesfârșite petrecute în compania prietenilor, la un pahar de vorbă sau de vin, în același bar afumat și insalubru din apropierea casei, deveniseră nelipsite. Ajungea tot mai târziu acasă, tot mai amețit, mai pus pe ceartă, căutând nod în papură la tot pasul. Nimic nu-i mai plăcea, nimic nu-i mai convenea.

Zilele îi deveniseră egale și monotone, serile la fel, chiar și mâncarea caldă, pregătită cu dragoste, se repeta săptămână de săptămână, cu regularitate. Până când, într-o zi, nu a mai fost la fel. Intrând în casă îl întâmpinase o beznă totală. Nu-și mai petrecuse seara cu prietenii în bar, doar rătăcise pe străzile din ce în ce mai pustii. Ar fi vrut  să-și ceară iertare pentru tot timpul în care nu-i fusese alături, pentru că primise iubirea ei necondiționată fără a-i arăta că simte la fel.

Poate că asta îl și speriase.  Buzele ei pecetluite în timp ce în oglinda cea mare din colț zărea întrebările mute din ochii ei mari și frumoși. Tăcerea lui îndărătnică. Plafonarea în care căzuse și o târâse fără voie și pe ea. Și-ar fi dorit ca pe masă să îl aștepte friptura înăbușită de joi, salata cu roșii  și paharul aburit de apa rece. Căutase prin toate ungherele o urmă a trecerii ei, dar nu găsi nimic. Era ca și cum relația lor fusese doar un vis care se topise la ivirea zorilor.

Noaptea trecu greu, remușcările sfârtecându-i mintea în mii de bucăți. În zadar încercase a le pune laolaltă, nimic nu se potrivea cu nimic. Se trezise obosit, mai obosit ca oricând. Întreaga noapte alergase, în vis, după ceva. Ceva nevăzut, intangibil, dar care trebuia atins și care i-ar fi adus liniștea, pacea, împăcarea.

Ochii îi ardeau de nesomn, fruntea de gânduri, mâinile îi tremurau ca în urma unui efort susținut sau a unor beții crunte, neîntrerupte.

Se așeză pe marginea patului, iar oglinda ovală din fața lui îi arăta un bătrân nevolnic, cu părul cărunt, pierdut parcă într-o altă dimensiune. Albise peste noapte. Își cuprinse capul în palme și încercă să pună ordine în tot acel haos. Camera părea să fi fost zguduită de suflul puternic al unei bombe, cu toate că, în jur, celelalte clădiri rămăseseră intacte. Pereții erau parțial dărâmați, mobila șchiopăta, iar contururile halucinante ale tuturor obiectelor se pierdeau în neant. O pâclă deasă îi acoperi privirea, un nor de praf îi înnăbușea respirația.  

De ce mie ?  De ce tocmai mie mi se întâmplă toate astea ? gândea din ce în ce mai speriat, hotărându-se să lase totul în voia sorții. Doar oglinda părea să fi rămas intactă și să-l judece la rece. Nu mai voia să o vadă, nu mai voia să vadă nicio urmă a dezastrului pe care-l reflecta nemilos. O izbi cu pumnii încleștați, iar și iar, cu ciudă, până când căzu în genunchi,  neputincios. Alături de el se prăvăli cu zgomot surd icoana Lui, iscând în jur un nor diafan. Abia acum o observase și își dădu seama că doar asta îi rămăsese de la ea.  Sau, poate…?!? 

Lumina devenea din ce în ce mai puternică și o muzică nemaiauzită umplu încăperea. Miresme de tămâie și smirnă îi pătrunseră în nări, invadându-i profund întreg corpul, umplându-i suflarea, simțurile, totul, până în adâncul sufletului. Se simțea o păpușă de cârpe, fără vlagă, fără voință și lacrimile începuseră a i se rostogoli pe obraji mari, calde, repezi, ca un râu scăpat din matcă. Sângele îi clocotea în vene, tâmplele îi zvâcneau și în momentul în care crezu că totul are să se sfârșească, i se contură ideea clară. Înțelegea. Știa.  

– Doamne, de ce m-ai lăsat să văd toate astea abia acum? De ce nu mi-ai deschis ochii mai devreme, când eram fericit și plin de visuri mărețe?

– Pentru că acum abia ești cu adevărat puternic și ai înțelepciunea necesară să-ți urmezi calea, auzi o voce puternică, dar blândă, care umplu tot spațiul, curățindu-l parcă de temeri, înfrângeri, neputințe.  

Se ridică cu greu, își deschise ochii și privi cu uimire în jur. Întreaga cameră se metamorfozase. Pereții păreau din marmură caldă în nuanțe de sidef, mobilierul neprețuit. Toate erau, de fapt, la fel ca întotdeauna. Tapetul lucios căpătase aspect de marmură sub razele jucăușe ale soarelui, iar mobila, bine întreținută, strălucea și ea împrumutând aceeași lumină. Doar pipa stătea răsturnată lângă vechiul pick-up care relua la nesfârșit aceeași melodie de pe un disc uzat. Nu o cunoștea. Prin ferestrele larg deschise pătrunse zumzet primăvăratic nebăgat în seamă până atunci, iar liliacul de la intrare tocmai se încununase cu buchete înmiresmate.

Totul căpătase alte dimensiuni, altă lumină, zâmbet, bucurie de a trăi.

Din oglinda ovală îi zâmbea un chip împăcat.

– Îți mulțumesc! mai murmură în gând cu adâncă prețuire și făcu primii pași spre noua lui viață plină de binecuvântări.  

*** 

Cea de a patra temă propusă de Mona.  – Scrie o povestire de 1000 de cuvinte care să conțină un plot twist și care să descrie într-un fel (oricum alegi, lasă-ți liberă imaginația) această imagine:  

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

La porțile Atlantidei

Dincolo de teamă se află toate răspunsurile

%d blogeri au apreciat: