Mai e o toamnă

imagine: Pinterest

Ți-aș mai  fi spus ceva acum când toamna doarme
Învăluită-n miere și scânteieri de-aramă
Ducându-și abundența îmbietoare ca o doamnă
Mai e o altă blândă toamnă până mâine.

Ți-aș mai fi spus ceva acum când visul molcom
De bogății secrete adunate-n pumni
Alungă gânduri grele ce nu mai fac minuni
Șoptind timid spre toamna ce doarme până mâine.

Ți-aș mai fi spus ceva acum când zorii zilei
Scăldați în purpură, în bronz și flăcări încă vii
Dau tonul unei zilei cu gânduri aurii
Și ne trimit un zâmbet de toamnă până mâine.

De ți-aș fi spus ceva acum când toamna doarme
Învăluită-n miere și scânteieri de-aramă
O cadră înmiresmată cuprinsă într-o ramă
Ți-aș fi șoptit ca toamna ce-i blândă până mâine.

 

Timpul și omul

Cine a fost mai întâi, omul sau cuvântul? Cuvântul sau poetul? Cred că poetul s-a născut iubind cuvintele, iar cuvintele îi iubesc pe poeți. Există o legătură tainică între aceștia, iar asta se simte în versurile ce izvorăsc din condeiele lor măiastre. Pe altarul lor poeții își jertfesc timpul, dedicandu-și simțurile și clipele ce zburdă grăbit, creațiilor. Ei își îmbracă gândurile și trăirile în veșminte ce au cu totul și cu totul o altă conotație față de cele ale oamenilor obișnuiți.

Poetul este un artizan, un artist care pictează o pânză nevăzută, iar culorile lui sunt cuvintele. Mai pale sau mai stridente, îndrăznețe sau timide, acestea rezonează deplin cu starea în care se află. Poetul e un slujitor al cuvintelor, iar darul lui este de a le folosi astfel încât să atingă suflete. La început a fost un cuvânt tainic, repetat, ascuns între palme adunate a rugă, un zâmbet, o speranță, o emoție, un mesaj precis, o zbatere de gând, de aripă la început de zbor. Și poetul tot la început de timp a fost. Un om a cărui percepere a țesut povești misterioase, în rime sau vers alb, ce rezistă trecerii grăbite a vremii.

Un om a cărui creație are valoare incontestabilă de perlă scoasă din adâncuri de sine, ca un esential tezaur al firii. Dintr-o aglutinare s-a născut printr-un fapt divers o nouă lume a cuvintelor, ca o carte cu răsfoiri repetate de pagini care de fiecare data ivește noi și noi înțelesuri nedezvăluite până atunci.

Ca o relativitate, o interdependență între spațiu timp și material aflată în mișcare, omul a devenit poet, legându-se total și iremediabil de cuvânt, găsind un sprijin în darul acesta minunat pe care l-a primit poate fără a-l cere, poate necondiționat, poate împotriva dorinței sale.

imagine: Pinterest

Timpul și omul, omul și cuvântul, poetul și timpul, cuvântul și poetul. Relații de interdependență.

Ce s-a mai scrisi pe această temă sau folosind cuvintele date ( jocul cuvintelor 227: carte, cuvant, tainic, aglutinare, perla, sine, relativitate, noua, tesut, percepere, esential, valoare; 228: emotie, ascuns, repetat, alb, mesaj, sprijin, timp, palme, artizan, divers, zambet, speranta), găsiți la Eddie în tabel.

Arome de toamnă

Ziua a început ca oricare alta. Toamna venise pe furiș cu arome vii, proaspete, mustind a belșug. Un cer purpuriu concura cu veșmântul toamnei de un arămiu stins. Arșița verii rămăsese captivă în frunzișul istovit, iar căldura potolită binișor aducea cu ea o stare de bine, de împlinire. În jur totul era calm. Câte o gutuie rătăcită pe pervazul lat, între glastrele cu flori, sau pe colțul unei noptiere își răspândea mireasma în încăperea micuță, părând a fi o revărsare de cald și dulce-amărui. Un al șaselea simț întinsese o punte între miresme, culori și percepții, ca într-o poveste cu un final deloc banal.  Un fâlfâit de aripi, zbor înalt, zâmbet înflorind timid în colțul gurii și magia zilei se conturează definit. Un început matinal ca o provocare, un cumul de idei îndrăznețe cu arome de toamnă.

Orele trec mai repede ca oricând, iar toamnei i s-au adăugat noi miresme: de teamă, de speranță în mai bine, de revoltă, încrâncenare, bucurie sau deziluzie.

A căzut guvernul.

Viața își urmează cursul firesc. În grădini oamenii culeg rodul bogat. Strugurii prea dulci din cauza ploii mai mult absente, promit de sub roua aburindă must aromat cu gust de miere scursă din înalt, merele zâmbesc îmbujorate de sub frunzișul tot mai rar, perele au împrumutat culoarea soarelui legănându-se agale pe crengile încărcate. E toamnă, a căzut guvernul, iar viața își urmează cursul firesc.

imagine: Pinterest

Ce s-a mai scris cu cele 12 cuvinte (aramiu, gutuie, revarsare, punte, poveste, cumul, matinal, zbor, banal, in, provocare, simt), sau pe tema
 Arome de toamna, găsiți la Eddie în tabel.

Zâmbește toamna-n suflet cu parfum de măr

 Pe aleile dintre blocuri se amestecă mirosurile toamnei. Ici, o gospodină pregătește zacusca ce o va ajuta să mai treacă un prânz în postul crăciunului; dincolo o alta combină cu îndemânare culori și arome în borcanele cu murături. Cireșul din colțul blocului s-a îmbrăcat în straie arămii și-i mândru tare, purtând deja la capătul cel mai aproape de pământ al tulpinei manta călduroasă din frunze pe jumătate adormite, celălalt capăt îndreptându-se semeț spre soarele molcom. Apropiindu-mă de scară adulmec mireasmă de măr ”proaspăt storcit în ciubăr de stejar”, ca-n zilele târzii de vară, când vacanța era pe sfârșite, în grădina cea mare a bunicilor. Și se mai simțea ceva nedefinit, ca o livadă înflorită în arșița verii. Curios amestec. De unde or fi venind miresmele acestea?!? Aveam să aflu după doar câțiva pași. La ieșirea din bloc, tanti Mari își făcea cu ardoare semnul crucii înainte de a porni spre cimitir.

Așa voia să-i spunem, Mari, „că nu-s eu vrednică de a purta asemenea nume însemnat, Maria, cum m-au numit nașii la botez, ne zicea zâmbind. Mâine-i Sântă Marie Mică și am primit de azi cadou un parfum că să mă primenesc atunci când oi merge la biserică. Da’ eu spun că nu se cade, așa că l-am încercat azi ș-apoi oi mai vedea când…”

Lasă, tanti Mari, că-i bun oricând, îi zic eu împăciuitoare. Dar cum se numește, că tare frumos mai miroase? „Să vii mai spre seară să-l vezi, că eu nu mă pricep. Aveam unul care-mi amintea de livada noastră de meri, de acasă și i-am păstrat sticluța goală că tare-i frumoasă, iar băieții mi-au luat unul doar-doar m-or despărți de flaconul vechi, da’ eu tot nu l-am aruncat că era dar de la Dânsul, da’ acu nu se mai găsește.”

Nina Ricci ~Fille d’Eve ~Lalique Perfume Frosted Apple Bottle 1950s -Pinterest

Întotdeauna vorbea cu respect despre soțul ei, așa cum se obișnuise de mică. Fuseseră vecini, în satul lor tihnit, iar el o protejase întotdeauna de colegii mai neastâmpărați, de muncile ce i se păreau prea grele pentru o ființă așa de plăpândă, în aparență, de tot ceea ce i-ar fi putut dăuna în vreun fel. Și când sosise ceasul ea îl alesese cu sufletul deschis pentru a-i fi alături pe drumul lin al vieții.

 Făcu un gest a „știu eu mai bine” și se îndepărtă cu pași surprinzător de ușori pentru vârsta ei.

Negreșit am să vin spre seară, mai apuc să-i spun înainte de a dispărea după colțul blocului

Nu era chiar bătrână, iar asta se putea vedea din gesturile ei oarecum repezite, din mersul sprinten și lumina din ochi, dar o tristețe imensă o năpădise la pierderea soțului, de credeam că o vom pierde și pe ea în curând. Apoi liniștea și împăcarea cu destinul o ajutaseră să meargă mai departe pas cu pas, zi după zi.

Își surghiunise sufletul într-o veșnică toamnă târzie așteptând împăcată reîntâlnirea cu cel ce-i fusese alături o viață.

Spre seară, parfumul a devenit al meu însoțit de vorbe blânde. ”Păstrează-l, se potrivește mai bine tinereții tale. Să-ți poarte noroc!”

O durere scurtă și ascuțită îmi străbătu pieptul, ca o părere de rău ce așteptase răbdătoare pentru a se instala definitiv. Roșul nu-mi mai zâmbește dintre ramurile golașe, frunzele nu mai sunt verzi, ci s-au așternut în covor foșnind arămiu sub pași grăbiți. Vor ține de cald pomilor până spre primăvară, înfruntând chiar și gerurile cele mai mari cu ultimele lor puteri.

Dar mi-am făcut provizii înmiresmate, așezate în straturi protejate cu hartie, pe care le voi transforma în delicioase comploturi și tarte îmbietoare cu miros de toamnă bogată. Vor fi frânturile mele de vară târzie rătăcite prin bucătăria verzuie, în timpul zilelor geroase.

Zâmbește toamna-n suflet cu parfum de măr.
Și zilele-nsorite și-au potolit ardoarea
Mi-s clipele aurite, mi-i gândul mai ușor
Și nu mai doare timpul ce nu-și oprea mișcarea
Nicicând.
E totul calm și calde-s tăcerile de-o clipă
Ca razele mai blânde ce mângîie suav
O trecere calină ce s-ar mai vrea grăbită
Dar forfota-ncetează și ceasul e mai grav
Tăcând.

imagine:

 Pentru tema aleasă de Elina ”Parfum de mere”  mi s-a părut potrivit Hugo Boss Boss Orange ce se deschide cu note proaspete de măr roșu zemos, lăsând apoi locul unui buchet de flori albe și de portocal african, stingându-se treptat în esențe fine, lemnoase de santal, măslin, vanilie. Aduce cu el prospețime și energie pentru o zi cu adevărat reușită, în care crezi că tot ceea ce îți dorești a împlini chiar este posibil, o aură de senzualitate și bună-dispoziție.

Celelalte povești parfumate sunt așezate în tabelul Mirelei, ca de obicei, gazda și inițiatoarea acestui proiect longeviv – Clubul condeielor parfumate.

 

Plouă

Plouă ca-ntr-un început de comedie
Tragică jucată pe-nserate
Într-o minte învăluită în nebunie
Doar cu personaje întrupate
Dintr-un cerc de fum.

imagine: Pinterest

 

Plouă ca lungi hohote de plâns
Izbucnite din dureri amare
După ce o întreagă lume a râs
De actorii unei comedii bizare
La răscruci de drum.

 

Plouă ca-ntr-un început de parodie
Cu speranțe care au tăcut
Zâmbet înrudind meschinărie
Cu grimasă, ciob dintr-un film mut,
O depresie ce-a început postum.

 

Gând din tăcere

O durere sâcâitoare o făcea să-și dorească a dormi continuu. Măcar atunci nu o mai simțea prea tare. S-ar fi văiat, dar băiețelul îi stătea alături, urmărind atent episodul preferat de desene animate și nu ar fi vrut să-l sperie. Nu era nici foarte mic, dar nici prea mare. Avea opt anișori.

Știa că un masaj ar fi ajutat-o să se mai relaxeze.

-Îți fac eu masaj, mami. Vrei?

Probabil că-și rostise dorința cu voce tare, altfel cum?!?

-Ești prea micuț. Nu cred că reușești.

-Sunt mare acum, pot.

-Bine, pui! Uite crema pe care trebuie să o întinzi ușor pe umeri și gât. Acolo s-au adunat, parcă, greutățile lumii întregi. Apoi, va trebui să te speli foarte bine pe mâini.

-O să vezi că voi reuși mami, promit.

Ochii mamei se umeziră de emoție. Avea încredere deplină în minunea ei.

Mânuțele mici și pufoase începură a-i mângâia umerii, apoi, strânse în pumnișori, loveau ritmic pielea umerilor. Un zâmbet îi lumină chipul pentru că toată concentrarea aceea, tot zelul copilului i se păreau oarecum comice, dar îi făceau atât de bine…

-Ajunge, mulțumesc! Ai obosit.

-Puțin. Așa-i că te simți altfel?

-Da, mult mai bine.

Simți o căldură binefecătoare, de o altă esență față de cea dată de crema pe care o folosea uneori și atunci a știut. Era iubirea. Iubirea aceea sinceră, totală, care tămăduiește.

-Mâinile tale sunt vindecătoare. Poartă în ele energii benefice care mă pot lecui de orice.

Copilul zâmbi cald, chiar dacă nu înțelesese pe deplin legătura dintre energii și mâinile sale.

imagine: Pinterest

Durerea mamei dispăruse, lăsând locul unei vibrații ce-i refăcuse și sufletul și trupul. Iubirea. Iubirea atemporală, iubirea ca un balsam. Indiferent cărui timp ar fi aparţinut acest gând, îl va purta mereu în amintire, ca pe unul absolut minunat, un îndemn ce duce la înfăptuire de miracole salvatoare.

Simţea crescând din ea ramuri de arbore proaspăt înmugurit ce se-ndreptau spre înaltul cerului. Inima îi rămăsese aceeaşi cetate, dar, acum, avea porţile larg deschise. Un sentiment de pace o învăluise plăcut şi ştia că toate în viaţă au un rost.

***

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă „Gând din tăcere” sau folosind cele 12 cuvinte (arbore, cetate, inima, pace, rost, apartinut, absolut, amintire, atemporala, indemn, infaptuire, balsam) puteţi afla din tabelele lui Eddie.

Scriitoarea

imagine:Pinterest

Nu sunt un scriitor. Cel puțin nu în această viață. Aș putea trăi doar cu dorința ca într-o alta să mă nasc cu acest har, să fiu mai consecventă. 

Nu sunt un scriitor. Nu unul de cursă lungă care să scrie pagini întregi, să citească, să corecteze, să o ia mereu de la capăt până când rândurile așternute devin perfecte, cel puțin în propria accepțiune.

Pot lăsa, uneori, cuvintele să curgă prin venele mele, să pulseze în ritmul inimii, să străbată epiderma ajungând la lumină, strigându-și propriul adevăr. Și atât. 

Pot să mă bucur, alteori, de o idee bună, ce pare a fi așa în acel moment pentru ca mai apoi să-mi apară ca banală. 

Nu sunt un scriitor. Pot doar să citesc ceea ce ei au scris, să-i admir, să-mi formulez propriile concluzii privitoare la ceea ce tocmai am parcurs și să le păstrez pentru mine.

Lectura mea trece prin suflet și mai puțin prin filtrul rațiunii. Nu vreau să emit păreri. Țin totul închis, cât mai adânc, până când logica ia locul simțirilor și le alungă în colțul lor liniștit. 

Trăiesc alături de personaje, le simt neliniștile și mă răzvrătesc în fața nedreptăților fatale. Las simțurile să filtreze tot ceea ce este necesar, fără a mă pierde în amănunte inutile. 

Nu sunt un scriitor.  

Împături cu mâini nesigure hârtia albă, simplă, pe care scrisese acele rânduri, în trei părți egale, astfel încât atunci când va fi scoasă din plic și  deschisă să fie accesibil începutul. Exact așa cum învățase la școală. Pentru că orice lucru are un început.

Își lăsă apoi privirea să se odihnească asupra pădurii ce se zărea prin fereastra întredeschisă, absorbind cu irisul senin, plin de nesaț, tot verdele acela crud care părea a poposi liniștit acolo , confundându-se cu el.

Ochii i se iveau curioși de sub cascada arămie, neliniștită, veșnic în mișcare, a părului sau plin de personalitate, ce cobora în bucle ușoare pe umerii rotunzi, mângâindu-i delicat. Umerii aceia ai unui copil bine dezvoltat datorită activităților fizice pe care acum îi ridică ușor în semn de nepăsare.

Scrisese scrisoarea aceea, așa, dintr-un imbold de moment, dar cui să o trimită? Oamenii nu mai scriu scrisori acum. Folosesec alte mijloace de comunicare mult mai rapide , mai moderne și mai eficiente.

În verdele senin al ochilor săi se iviseră umbre mici, semne de îngrijorare, pe care le alungă repede cu un gest nerăbdător al mîinii care parcă ar fi vrut să spună că nu are nicio importanță. Ideea ce îi venise în acel moment părea salvatoare.

Își va scrie săptămânal câte o scrisoare pe care o va lăsa în cutia poștală din vale, așezată chiar la răscrucea drumurilor.

Ea trebuia mereu să urce pentru a ajunge acasă, acest nou acasă pe care îl știa de o lună, pe care îl alesese pentru liniștea și depărtarea de orice altă locuință, pentru apropierea de pădure, de lumină, de aer curat.

Zâmbi cu încredere noii găselnițe și se relaxă gândindu-se că viața poate fi și frumoasă.

Aproape că uitase de ritmul tumultuos în care trăise timp de un an. Un an plin, întreg. Un an de la succesul fulminant pe care primul său roman îl cunoscuse. Î se prevăzuseră alte victorii cel puțin la fel de răsunătoare, dar ceva s-a întâmplat la un moment dat.

O fisură, undeva, care se lărgea pe zi ce trece amenințând să o absoarbă în întregime. Avusese inspirația de a se  retrage exact în ultimul moment, atunci când încă se mai putea salva.

Aproape că uitase.

Doar nopțile îi erau bântuite de lumina reflectoarelor, de întruniri, drumuri lungi cu mașina, din  goana căreia nu vedea mai nimic. Uitase să și respire, uitase să trăiască, uitase să fie ea și să facă tot ceea ce îi plăcea mai mult. Uitase.

Și-n visurile ei agitate părea că se afundă într-o apă tulbure. Deschidea atunci gura trăgând aer cu aviditate, ca pentru a se pregăti de scufundare și brațele le desfăcea larg, lăsându-le mai apoi să cadă inerte de-a lungul corpului știind că nu are de ce să se prindă. Singura salvare era ea însăși,  puterea ei de a rămâne lucidă. Se trezea  scăldată în sudori reci încercând să-și amintească unde se află și ce făcuse în ziua care  tocmai se încheiase.