Toamna târziu

toamna

E toamnă, e târziu și-i cenușiu cotidian

A mai căzut o frunză din castan

Încet se mai termina înc-un an

Și tot ce ne-nconjoară îmi pare prea bacovian.

E toamnă , e târziu și-i cenușiu cotidian

Dau aripi zborului, un infinit uman

Dau voce gândului să nu șoptească-n van

Și tot ce ne-nconjoară îmi pare prea bacovian.

E toamnă , e târziu și-i cenușiu cotidian

Mă-ntâmpină zâmbind cu-n chip marmorean

Aceeași solitudine fără liman

Și tot ce ne-nconjoară îmi pare prea bacovian.

E toamnă , e târziu și-mi fac un talisman

Din chipul zâmbitor, marmorean

Din gândul ce nu mai șoptește-n van

Din frunza ce-a căzut dintr-un castan

Din tot ce este azi cotidian

Și dau uitării tot ce-mi pare prea bacovian.

Noaptea magică – Sânzienele

imagine: Pinterest

Știa de mult timp că aceasta este noaptea magică, noaptea în care porțile cerurilor se deschid, iar strămoșii se întorc acasă. Animalele prind grai omenesc. Peste păduri, peste câmpurile înmiresmate fetele-flori zboară, cântă, dansează și în trecerea nevăzută transmit din puterile lor magice lumii vegetale, transformând-o în plante cu puterea de a lecui suflete și trupuri, mai ales pe cele ale copiilor. Prin cântecul lor însănătoșesc pe cei bolnavi, prin jocul lor fac iarba să crească mai deasă, mai fragedă, mai hrănitoare și apără lanurile înspicate de grâu.

Adunase, la vremea prânzului, când puterea soarelui era cea mai mare, florile galben-aurii și în nuanțe de alb-untos ale sânzienelor, iar acum se bucura de mireasma lor suavă și se pregătea cu conștiinciozitate pentru noaptea ce se apropia parcă prea greu. Ziua era frumoasă, dar nerăbdarea nu o lăsa să se bucure prea mult și nici să ducă la bun sfârșit orice lucru ar fi început.

Ea era altfel, de obicei, o fire calmă, așezată, răbdătoare și oricărei activități îi găsea finalitate,  căci îi displăceau lucrurile lăsate de izbeliște, obiectele împrăștiate și dezordinea de orice fel, însă azi parcă nu mai era ea. Nu recunoștea această agitație ca făcând parte din firea ei și asta o neliniștea întrucâtva. Simțea că se apropie ceva cu o forță mai puternică decât ar fi putut să înțeleagă acum, ceva care îi va schimba viața, definitiv. Fiind peste puterile ei să se împotrivească, tot ceea ce îi mai rămânea de făcut era acceptarea inevitabilului, dar echilibrul mult dorit se lăsa așteptat.

Sunt oameni care știu să se bucure de toate acestea, de vraja acestei nopți, a cerurilor deschise, de întreaga încărcătură energetică și spirituală a clipei prezente și tot gândindu-se la asta și-a dat seama că nimic nu ar putea să-i împiedice încercarea unei noi stări, a unei relaxări profunde pe care ar putea-o căpăta.

Alese o meditație, din multele pe care își dorise de-a lungul timpului să le încerce și se lăsă purtată pe aripi de muzică relaxantă, abandonă orice rezistență și lăsă gândurile să vină și să plece, să se așeze așa cum vor. Le simțea palpabile, material, de parcă energia pe care o aduceau se transformase în sfere luminoase, clare sau opace, de nuanțe diferite, în toate culorile curcubeului și treptat, simți cum liniștea pune stăpânire pe ea, gândurile își pierd din intensitate, iar sferele devin din ce în ce mai intense, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic, într-un dans doar de ele știut, pe o muzică proprie, creându-și opera unică. 

Se relaxă din ce în ce mai tare și pe muzica divină a sferelor ce răspândeau curcubeie, căzu într-un somn profund cu vise angelice, cu fecioare despletite dansând în lumina lunii, cu simboluri arhaice, neînțelese, adevărate hieroliglife, peste toate acestea suprapunându-se un el, un Tutankamon fără masca de aur, cu trăsături ca dăltuite în piatră și ochi pătrunzători, a căror privire îi răscolea măruntaiele. Era acolo, lângă ea, o prezență aproape palpabilă, ce aducea miresme proaspete de piele tăbăcită și lemn de cedru din adâncimea unor păduri neștiute.

Îi zâmbea și zâmbetul acela divin o învăluia într-o căldură plăcută, din ce în ce mai intensă. Întinse mâna să îl atingă și totul de risipi ca un fum. Vraja se destrămase neasteptat.

Soarele își răspândea razele jucăușe cu generozitate. Se vede treaba că se ridicase de multișor pe bolta cerească, iar noaptea cea magică trecuse. Simțea că are nevoie de aer și se-ndreptă grăbită, trăgând perdelele cu un gest ferm, deschizând geamurile pentru a lăsa de aerul proaspăt să pătrundă în încăpere. Credea că astfel va scăpa de fantasmele din timpul nopții care, oricum, i se părea ratată. Toate planurile ei fuseseră spulberate. Buchetul de sânziene zăcea ofilit pe masa micuță de lângă pat. Uitase să-l pună sub pernă. De fapt nu mai făcuse nimic din tot ceea ce plănuise cu atâta emoție.  

Printre florile multicolore din glastre simți o privire insistentă ațintită asupra ei. Ziua se anunța a fi neobișnuită, cumva.

O vară

imagine: Pinterest

E prea cald pentru vara aceasta
Ploaia îmi mângâie alene fereastra
Pomii se-apleacă ades spre pământ
Pe buze îngheață un nespus cuvânt
E ploaie și-i vânt.

În termometre sunt grade prea multe Vreo zece și scad fără veste, pierdute
Se duc înspre țărmuri mai calde, nebune
Au prins de veste că aici mai rămâne
Doar ploaie și vânt.

E prea cald pentru vara aceasta
Distopică, își poartă lumina anostă
O servitute cu drept de uzanță
Între iarnă și toamnă, mezalianță
Cu ploaie și vânt.

Mesaj de 1 iunie – nu uita să visezi

Imagine: Facebook

Astăzi e vreme de povești șoptite pe înserat, e ziua în care amintirile ne deschid porțile senine ale copilăriei spre zâmbete, jocuri, bucurii mici și autentice.

Astăzi copilăria ne surâde cu obraji de culoarea căpșunilor și miresme proaspete de liliac încă înflorit într-o primăvară târzie.

Astăzi ne putem alege orice personaj, oricât de îndrăzneț sau neobișnuit și-i putem da aripi de lumină făcându-l să locuiască la noi în suflet.

Astăzi nu este nici prea târziu și nici prea devreme pentru tot ce am vrea să facem, să spunem, să trăim, să visăm.

Astăzi e ziua ei, a copilăriei fără vârstă și fără limite de vreun fel.

La mulți ani tuturor copiilor! La mulți ani copilăriei cu aripi aurii!

Să poți oricând să visezi e o artă

Pe care o știi retușa pas cu pas

Indiferent ce-ți aduce în viață

Clipa, drumul sau momentul de răgaz.

Azi, Paștele blajinilor

imagine: Pinterest

Prin legendele străvechi se amintea de un popor străvechi, Blajinii sau Rohmanii, care au trăit pe aceste meleaguri, pornindu-se de la crezul că în interiorul Pământului s- ar ascunde o adevărată civilizație.

Blajinii erau urmașii lui Shith, cel de-al treilea copil al lui Adam și al Evei, fratele mai mic al lui  Cain și Abel, a căror învățătură este de la Fiul Oii, un popor de oameni calzi, buni și evlavioși, mari ca statură, dar care nu foloseau niciodată arme și, care datorită acestui fapt, au fost alungați de pe pământurile lor, nevoind să se războiască.

Fiind urmăriți de cotropitori, neștiind încotro să se îndrepte. Simțindu-se fără speranță, o fecioară frumoasă s-a rugat la Miel să-i scape poporul, chiar de-ar fi ca ea să plătească cu propria viață și atunci, pe un nor rozaliu, a apărut Oaia sub forma Fecioarei care i-a arătat zâmbind in trarea într-o peșteră. Fata a fost aleasă regina poporului ei, după ce aceștia au pătruns în măruntaiele Pământului, într-o lume scăldată într-o blândă lumină aurie, cu plante și animale nemaivăzute și o veșnică primăvară.

Rohmanii, după moarte, merg direct în rai, fiind feriți de orice păcat în lumea lor. O singură dată pe an, timp de o săptămână, se întâlnesc cu femeile lor și stau împreună doar în acest răstimp, care începe astăzi, de Paștele lor.

Fiindcă nu au noțiunea timpului, știu când este Paștele după cojile de ouă roșii aruncate de către creștinii pe ape și care ajung după o săptămână în lumea lor. Acolo, cojile se transformă în ouă mari, care abia pot fi ținute cu ambele mâini ale unui bărbat, iar de Crăciun află atunci când cojile de nuci de la cozonaci sunt duse de râurile subterane în lumea din centrul Pământului.

Intrarea în lumea lor este cunoscută doar de Lupul Șchiop, care, când vrea să se odihnească își lasă blana de lup la intrare, împreună cu fioroșii colți de aur, transformându-se într-un cățeluș blând și jucăuș, care nici nu mai șchiopătează și este vesel pentru că acolo nu are pe cine să pedepsească.

Dacă ascultaţi cu atenţie pământul, o să auziţi cum Rohmanii lucrează pământul lor, cocoşii lor cântă şi Lupul Şchiop latră voios ca un căţelandru!

Săptămâna Patimilor- dialog

-Ai văzut fulgii aceia argintii?

-Da. Numai că nu erau argintii ci aurii.

-Aurii?

-Da. Și nu erau fulgi ci sfere.

-Sfere?

-Da. Și sferele acelea sunt miliardele de particule ce alcătuiesc sufletul tău.

-Da?

-Da.

-Auzi, da’ tu de unde știi atât de multe?

-Secret. Nu-ti spun.

-Bine. Acum știu. Sufletul poartă în el Lumina Divină. Deci, acestea sunt fărâmele de Divinitate din noi pe care trebuie să le îngrijim, să le creștem, să le păzim. Am fost creați „după chipul și asemănarea Lui”.

-Da.

-Stii, am simțit o înfiorare neașteptată. E ca și cum mi-ar fi pășit cineva peste umbră. Ce poate fi?

-Eeei, cred că gândurile tale au luat-o puțin înainte. Astăzi, în Joia cea Mare, de fapt cu mai bine de două mii de ani înainte, s-au întâmplat multe. Iar întâmplările de atunci, de la începuturile creștinismului , le prăznuim azi. Cea mai cunoscută ar fi Cina cea de taină, apoi Spălarea picioarelor, rugăciunea din grădina Ghetsimani și mai apoi Vânzarea Domnului pentru treizeci de arginți. Se poate ca din această cauză să te fi înfiorat.

-Da , am simțit tristețe, dar știu că toate s-au întâmplat spre binele nostru, pentru mântuirea neamului omenesc. Eu vreau să-mi păstrez sufletul curat, să onorez sacrificiul făcut pentru noi .

-Asta este cel mai important, să păstrezi viu Miracolul din suflet. Cu ușurință și bucurie să ți se împlinească voia!

***

Sărbători Pascale binecuvântate cu lumină și pace în suflet să aveți!

Să devii mai bun e mare lucru. Părerea mea.

Ești prea naivă și o știi.

Încă mai crezi în bunătatea oamenilor. Încă mai crezi că dacă tu nu ai putea face rău cu bună știință cuiva, nici alții nu ar face-o, iar când toate astea par să fi prins rădăcini adânci în tine se întâmplă ceva ce-ți dă toate convingerile peste cap.

Sunt Oameni și oameni, feluriți, care pot călca orice în picioare pentru propria plăcere.

Există persoane răzbunătoare și neîngăduitoare care se hrănesc doar cu energie negativă și dacă reușesc a demonstra că pot să pună la punct pe cineva, indiferent de consecințe sau mai ales când acestea sunt distrugătoare, se simt fericite. Și-au refulat neputințele atent tăinuite dovedindu-și puterea, superioritatea. O izbândă care le gâdilă orgoliul și-n fața lor te simți sleit de putere, fără un punct cardinal ca punct de sprijin, vulnerabil.

Vocile și părerile celor din jur vibrează metalic, se războiesc fără noimă golindu-se de sens, dar cer, parcă la unison, ajutor. Vor să înțeleagă, cumva, tot ce pare de neînțeles. 

Ți-e greu să te dumirești, iar nervii întinși la maxim, puțin câte puțin în fiecare zi, par să-și piardă elasticitatea, creând o fisură în legăturile complexe care formaseră un tot unitar și izbucnești. 

Atunci, toată stăpânirea de sine pe care te bazai se prăbușește precum un castel din cărți de joc spulberat de o pală de vânt. Oricât ai fi muncit, întreaga construcție se dovedește a fi efemeră. Oricât ai vrea să înlături pâcla cenușie ce-ți împăienjenește privirea, memoria, acțiunile, nu reușești. Și spui, atunci, tot ce nu ai spus la momentul potrivit, nu dintr-o timiditate nefondată, ci de dragul liniștii tale și a celor din jur.

Apoi, regretele îți dau târcoale neîncetat. Nu ai fi vrut să te descătușezi astfel, dar bulgărele odată ponit a adunat tot ce a întâlnit în cale și nu ai mai avut puterea să-l oprești.

Când stai în banca ta oftând, că și asta e o formă de relaxare și resetare a organismului, tocând mărunt în moara necruțătoare a gândurilor izbucnirea involuntară și orice penitență autoimpusă îți pare ușoară, simți că te izbăvești, iar regretele sincere îți aduc alinare. O arecare alinare. 

Îți mai păstrezi speranța că peste întuneric va străluci soarele și răul va fi învins de bine, ca în basmele copilăriei.  

Când cineva strivește sub tălpile-i nepăsătoare tot ceea ce ai crezut că merită apărat cu strășnicie rămâi perplex. Nici nu știi cum să reacționezi. Să compătimești sau doar să ignori cu desăvârșire.  

Bine ar fi să-ți conștientizezi greșelile măcar în timp ce le critici pe ale altuia. E ca și cum te-ai uita în oglindă și ai realiza că toate izbucnirile necontrolate de acolo pornesc, dintr-o lipsă sau nevoie proprie pe care ai descoperit-o abia acum.  Să o poți remedia, să umpli golul spre folosul tău și a celor din jur e sublim.

Nu ai cerut decât puțină liniște, atât cât să-ți pot auzi gândurile, dar asta a deranjat persoana care se crede Centrul Universului și pentru care cei din jur sunt doar accesorii supărătoare, în afara momentelor în care ar trebui să se simtă datori de a servi propriile-i interese.  

Nu merită consumul nervos, furia care-ți face degetele să tremure, în așa hal încât să nu mai poți ține un creion în mână. Nu merită gândurile chinuite ce-ți fură odihna, târziu, în noapte. Nu merită decât smerenia, îngenunchierea și iertarea pe care o ceri Universului, oferind-o în același timp pe a ta. Să devii mai bun după o astfel de experiență, să-ți înfrânezi pornirile, să ții strâns în lesă izbucnirea necontrolată, să fii bine cu tine, în primul rând și cu cei din jur e mare lucru. Părerea mea.

De ziua lor, a cărților

Zâmbește soarele peste Lumea Poveștilor ori de câte ori degetele unui copil răsfoiesc paginile unei cărți. Mirările din ochii lui însuflețesc personajele care devin, de fiecare dată, tot mai năstrușnice și mai vesele. Luna pleacă la culcare abia după ce spune „Noapte bună!” micuților care și-au terminat povestea și le priveghează visurile. Urmele lăsate de degetele lor, acum liniștite în somnul profund, au imprimat alte traiectorii personajelor din cărțile răsfoite. Zânele și zmeii, prinții și printesele, Feții Frumoși și Ilenele Cosânzene își urmează micii cititori în visele lor spunându-le alte și alte povești, la nesfârșit.

E liniște în case și răsuflările puștilor adormiți abia se aud, dar uimirile din privirile lor sunt încă vii sub pleoapele închise. Cu sufletul la gură și surâsul întipărit pe chip își urmăresc eroii neobosiți în aventuri neînfricate. Și basmele se transformă în vise, iar visele în basme și legende

Vor crește cândva, în curând, fără a băga de seamă măcar, dar poveștile de acum le vor rămâne mereu în suflet.

***

Un gând fugar, așternut astăzi, de Ziua Internațională a Cărților pentru Copii.

imagine: Pinterest

Primăvara năzuroasă

Primăvara năzuroasă cu-ale ei ademeniri
Se cam lasă așteptată iscând zvon de înfloriri
Își tremură puțin vălul răspândind c-o adiere
Vii miresme-nfiorate, verde crud și mângâieri
de brebenei.

Apoi pleacă pe furiș să se-ascundă sub zăpadă
Uitând parcă-n luminiș ghiocei, ca pe-o dovadă
Ce zâmbesc spre soare trist azi, că mâine nu se știe
Dac-or fi acoperiți de vreo trenă argintie
Cu scântei.

Azi e soare, mâine-i frig și zăpada cerne, cerne
Fulgi pufoși în constelații neștiute sau perene
Primăvara stă pitită după colț ca o surpriză
Făcând pași înceți, dar siguri, să nu poată fi surprinsă
De polei.

***

Astăzi este Ziua Internațională a Poeziei. 🙂

Tu, femeie

Imagine:

Ți-s mâinile calde în îmbrățișări
Și ferme atunci când viața ți-o cere
Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Și-n priviri ți se-oglindește iubire.

Ți-e vocea suavă, un clinchet, un susur
De flori deșteptându-se aivea pe ram
O boare ce-adie  în soare și mugur
Ce surâde a poveste la geam.

Înfiori dimineți și străbați conștiințe
Cu miresme florale ca rupte din rai
Lași deoparte și temeri și grave sentințe
Înfășurată-n iubire ca-n unicul strai.

Ai zâmbetul blând, încărcat de sclipiri
Ce surâde a poveste la geam
Înfiori dimineți și străbați năluciri
Cu magie în suflet, un mugur pe ram.

***

Chiar dacă a fost ieri despre Ea, versurile s-au așternut doar astăzi. 😀