Un spirit al pădurii (2)

Da, numerele făceau parte din viata ei de zi cu zi. Secretul nopților ei agitate venea să compenseze cumva calmul pe care i-l transmitea așezarea cifrelor în coloană, memorarea codurilor IBAN, de câte 24 de caractere fiecare, exactitatea de netăgăduit a matematicii și contabilității. Muncea mult, dar îi făcea bine și acesta era suportul de care avea nevoie, care o ancora în realitatea cotidiană . Efortul susținut, atenția, organizarea, chiar dacă păreau total opuse preumblărilor ei nocturne, se compensau, aducându-i echilibrul atât de necesar.

Ritmul nebun în care treceau zilele îi pria atât de mult, încât își găsea timp doar în pauza de masă să sune vreo prietenă cu care abia se mai văzuse în ultimul timp. Convorbirile îi erau scurte și la obiect. Vorbeau lejer, de parcă abia se despărțiseră și puneau la cale o revedere în doar câteva secunde, cu toate detaliile necesare. Hotărârea, programarea, claritatea îi erau de ajutor în orice situație.

Proiectul la care lucrase a fost primit și aprobat cu însuflețire. Se putea bucura de vreo două zile mai lejere în care să organizeze întreaga săptămână, sa-si facă aprovizionarea, să-și îmbogățească garderoba pentru noul sezon și să petreacă momente tihnite alături de prieteni până la venirea înserărilor care o vor găsi pregătită pentru cântecul pe care pădurea i-l picura în suflet cu fiecare adiere și șoaptă auzită doar de ea.

Când reveni din pauza de masă găsi pe birou un buchet cu flori de toamnă impresionant aranjat. Un vuiet îi răsună în urechi, ca și cum vântul jelea printr-o pădure în plină iarnă. Nu suporta florile rupte sau copacii văduviți de crengi. Își plantase în fața ferestrelor de acasă flori pe sezoane și culori, tocmai pentru a le vedea oricând, fără a fi nevoită să le pună în vaze. Plantele sădite în oluri îi plăceau, dar nu și cele dezrădăcinate sau rupte și scoase din mediul lor.

Să arunce buchetul la coș, iar nu se îndura, așa că îl oferi colegei de vizavi, nu înainte de a lua biletul care-l însoțea. „Felicitări pentru proiect!” și o semnătură indescifrabilă, atât. Rămase puțin pe gânduri, trecând în revistă pe toți cei prezenți la prezentarea lucrării, dar nimeni nu îi atrase atenția, așa că își văzu în continuare de treabă. Ziua de lucru se sfârși fără evenimente notabile.

Plecă împreună cu grupul vesel al colegelor sale, iar la ieșire fiecare se îndreptă în direcții diferite spre casă sau spre magazinele din jur. Pașii îi erau la fel de ușori ca întotdeauna și zâmbetul senin îi lumina fața. Ca la un semn nevăzut, o frunză gălbuie, poate aceeași de dimineață sau doar o surată de-a ei, îi poposi printre bucle, ca un accesoriu obișnuit.

La colțul străzii o aștepta Alex surâzător și de îndată ce zări frunza din părul ei întinse mâna să o ia, dar aceasta nu se dădea scoasă, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo.

– Parcă ai fi un spirit al pădurii îi spuse el zâmbind și îmbrățișând-o cu drag.

– Poate chiar sunt, îi răspunse ea la fel de veselă.

Înserarea cobora agale și ea știa că la amurg va trebui sa plece, dar Alex o surprinse cuprinzându-i fața între palme în timp ce-i șoptea:

– Ce-o să mă fac eu cu tine? Și zări în ochii lui liane verzi crescând în privirea-i întunecată ce o înlănțuiau cu unduirile lor. Simți că și în inima lui o ghindă prinsese rădăcini, iar drumul lor era același, de când lumea, prin păduri de poveste.

– Vei face ce va trebui să faci, răspunse ea molatec, cu siguranța că acela era cel mai potrivit răspuns.

S-au recunoscut pe dată și au știut că în adâncul sufletului lor se află încă un spirit,  protejat ca într-un cocon de mătase, ce le aducea împlinirea.

Spiritele lor erau înfrățite. Juraseră, cândva, demult, într-o altă viață, că vor fi neobosiți în a proteja pădurile și sufletele care o locuiau. Era o mare responsabilitate, dar încetul cu încetul își aminteau de tot ceea ce îi legase mereu, de viețile nenumărate petrecute în mijlocul naturii, mereu împreună.

Un spirit al pădurii

Răsăritul o găsea mai mereu toropită de nopțile prea lungi, prea pline. Vântul îi susura în auz cântecul frunzelor veștede și toată oboseala îi dispărea știind că a făcut tot ceea ce trebuie pentru ca viața să se desfășoare în ritmul ei firesc.

Înainte ca soarele să devină stăpân peste lumea întreagă auzea orice foșnet al pomilor, orice cădere a ghindelor pe covorul de frunze, orice salt grăbit al vietăților de pe o ramură pe alta și asta-i făcea inima să tresalte de drag. Pădurea era a doua ei casă sau cea de noapte, cel puțin, iar acolo se simțea mai în elementul ei decât oriunde. Chiar dacă la început se crezuse cumva defectă, neștiind să-și gestioneze toate simțirile, toată acea sensibilitate, cum credea pe atunci, încetul cu încetul s-a obișnuit și a înțeles că în adâncul sufletului ei se mai află încă un spirit protejat de straturi invizibile ca într-un cocon de mătase și care iese la iveală mai mult la asfințit, spăre amurg, supunând-o la noi și noi teste.

Acum avea nevoie doar de un duș cald și o cafea tare, cu gust de pământ, soare și vânt pentru a putea face provocărilor zilei ce începea.

Apa călduță îi biciuia trupul, învigorandu-l, gelul de duș cu arome de vetiver și cedru încă o mai făcea să se simtă în mijlocul naturii, acolo unde simțea că trăiește cu adevărat. Dar astăzi avea un termen limită pentru lucrarea aceea urgentă pe care a trebuit să o termine în doar două zile. Și fusese atât de complexă. În timp ce-și savura cafeaua mai aruncă o privire grăbită peste proiect pentru a se convinge că totul era exact așa cum trebuie, înainte de a ieși din casă și se declară mulțumită de imaginea pe care a descoperit-o.

Întotdeauna i-au plăcut culorile toamnei, mai ales toamna, iar părul ei buclat în nuanțe arămii se asorta perfect cu acestea. Avea un mers atletic, ușor grăbit, care se potrivea perfect personalității sale deschise, hotărâte, calde. Tocurile comode o ajutau să păstreze aceeași cadență, soarele îi zâmbea călduț, iar ziua se anunța a fi perfectă. O frunză ușor îngălbenită îi poposi în păr, iar ea surâse știind că era accesoriul cel mai potrivit.

Adora momentele acelea de liniște dinaintea începerii programului în care își putea pune toate gândurile în ordine și revizui programul zilei.

Deodată telefonul îi bipui cu sunetul unei capse de sticlă rostogolită pe o suprafață netedă. Îl alesese pentru că îi dădea mereu senzația de veselie, de sărbătoare. Un memento scurt se afișă pe ecran. Alex, alături de o față zâmbitoare. Avea programată cina cu el și chiar o aștepta cu nerăbdare. Nu se mai văzuseră de mult, iar felul lui calm și deschis, ușurința cu care întâmpina orice eveniment, chiar dacă doar în aparență, o făcea să se simtă în largul ei. Știa exact unde vor merge și ce vor mânca, iar concretul o ajuta să-și păstreze echilibrul zilelor, nu că i-ar fi displăcut surprizele. Colegele năvăliră gălăgioase în birou, ca un grup de liceene ce-și destăinuiau întâmplările sfârșitului de săptămână, dar după ce s-a așezat fiecare la locul său liniștea a devenit o binecuvântare. Se auzeau doar tastele atinse ritmic, un dosar răsfoit sau un pix ce așternea cifre ordonate pe foile albe. Da, cifrele făceau parte din viata ei de zi cu zi.

Va urma.

***

Tema pentru săptămâna aceasta, provocare pornită de la Mona, în cadrul grupului Sprint S.I.M.T. Mulțumesc! 🙂

15 minute (3)

Anrai, mereu acaparatoare, ar fi vrut să stăpânească singură, stricând astfel echilibrul. În unele zone ale lumii nimeni nu auzise de ea, nici măcar nu o visase vreodată și asta o durea cel mai mult. Cum, Ea, cea mai frumoasă dintre surate, să nu fie cunoscută pretutindeni? Era de neconceput.

Și pentru asta a pus la cale un plan mârșav. Își va fereca pentru totdeauna surorile într-un loc unde nimeni, niciodată nu le va găsi. Apoi, zâmbind malefic, porni în căutarea lor. Cel mai repede a găsit-o pe Anmaot*, pe care tocmai ce-o depășise înainte de a încăleca pe Aen. A legat-o fedeleș, a ascuns-o într-un tufiș uscat, iar acum trebuia doar să o recupereze și să o ducă în locul pregătit. Arav* se îndepărtase binișor, însă nu-i va fi greu să o găsească. Putea fi foarte senină și convingătoare atunci când situația o cerea. O ura destul de mult pentru că stăpânea cea mai mare parte a lumii, iar asta i se părea nedrept. Dar cel mai mult o dușmănea pe mironosița de Aravamirp*, înfloritoare mereu, delicată ea putea să îi zădărnicească planurile de posesiune deplină și izbutea să o înlocuiască tocmai atunci când credea că acestea îi reușiseră.

Anrai își înlănțuise surorile în pivnițe întunecoase și umede, la mare distanță una de cealaltă. Aravamirp plângea continuu cu muguri verzi ce nu vor ajunge niciodată la înflorire în lipsa soarelui. Puterea îi era limitată doar la înmugurire. Peste trei dealuri înghețate, tocmai în miezul lor cel mai adânc, era întemnițată Arav. Se tânguia și se zbătea zadarnic să scape de legăturile oțelite care o lipiseră de stânca rece brăzdată de liane încă verzi și de rădăcinile puternice ale pomilor înghețați. O cunună de flori, multicolore cândva, îi atârna ofilită pe creștetul capului. Peste încă trei dealuri înmărmurite sub mantaua groasă de omăt, în abisul cel mai profund se resemnase în fața întunericului și umezelii, cea de a treia soră – Anmaot. Astepta resemnată ziua în care va triumfa.

Anrai visa frumos la veșnicul ei regat de cleștar, dar ceea ce nu știa ea , pentru că uita în fiecare an, era faptul că fiecare își vor relua locul bine stabilit de când e lumea și pământul, indiferent câte tertipuri ar încerca să pună în aplicare. Dacă uneori reușea să o alunge mai devreme pe sora sa Anmaot, când îi va veni vremea să fie înlocuită, va fi nevoită să se retragă, chiar și împotriva voinței sale.

Că pe timpul îndelungii ei hibernări, de aproape 250 de zile, întreg ținutul își va schimba înfățișarea de câteva ori începând cu muguri și parfum, continuând cu verde și înfloriri, iar mai apoi cu ruginiu și rod bogat, nici asta nu aflase Anrai vreodată. Somnul îi era greu și îndelung, iar la trezire totul se afla în aproape aceeași stare ca atunci când a adormit. Zăpada acoperea totul cu străluciri argintii, pomii purtau podoabe de gheață și norii cerneau fulgi pufoși ce se avântau în dans nebun oriîncotro ai fi privit.

De curgerea armonioasă a nisipului din clepsidră avea cine să se îngrijească.

Cred că va veni iarna.

* numele anotimpurilor scrise invers ( anrai=iarna, aravamirp=primavara, arav=vara, anmaot=toamna)

15 minute (2)

toamna

Umbletul fetei este din ce în ce mai ferm și dezvăluie cu fiecare pas altceva. Toamna înaintează, păstrând aceeași cadență rapidă spre maturitate. Vântul începe a sulfa mai puternic. Un pom se balansează nefiresc. Frunzele foșnesc mai tare, mai sec. Iarba sticloasă și înțepenită opune rezistență pașilor grăbiți. O pasăre țipă asurzitor. Un iepure o zbughește, speriat de atâta zgomot, dintr-un tufiș spre liziera pădurii. O broască s-a oprit neașteptat pe vârful piciorului ei. Magie, nu alta. De groază.

În câteva clipe toamna însorită a fost înlocuită de o mașteră haină.

Printre copacii dezgoliți vântul șuieră asurzitor, ploaia rece și măruntă transformă câmpul într-un imens ocean de noroi, dar asta nu pare să o deranjeze pe Anrai*. Pletele i-au devinit argintii din bălaie, pielea feței translucidă, unghiile i-au crescut amenințător căpătând nuanțe albăstrii. Ochii îi sclipeau asemeni unor diamante. Reci și absenți.

Calul s-a transformat și el miraculos, dintr-o gloabă deșirată într-un mândru bidiviu, cu pielea strălucind ca primele omături, cu nări fremătătoare și coamă deasă. Anrai l-a încălecat cu o mișcare iute și sigură, apoi au început să se afunde în ceața densă apărută în chip miraculos. Pe crupa zdravănă a armăsarului s-au ivit două aripi mari, ca de cleștar, iar la prima lor fâlfâire fulgi mari și pufoși au împresurat totul în jur. Anrai prinsese putere.

***

Undeva, deasupra norilor plumburii, se deschidea o altă lume. Una translucidă, imaculată, în care Anrai se înstăpânise forțat, împotriva tuturor legilor naturii respectate de veacuri.

 La prima vedere totul părea normal, doar cei ce cunoșteau meandrele coridoarelor ascunse în caverne erau adevărații erudiți. Dețineau taina primăverii veșnice sau a oricărui alt anotimp. Dar aceia erau puțini, tot mai puțini și scumpi la vedere. Doi-trei răzlețiți prin cele mai îndepărtate colțuri ale ținutului. Își construiseră adevărate igluuri în solul înghețat și le camuflaseră atât de bine încât nimeni altcineva nu ar fi nimerit intrarea. Aveau, între ei, un cod secret ca o șuierătură de vânt sau un țipăt scurt scos de o pasăre prădătoare și le redau atât de fidel că nu puteau fi deosebite de cele naturale, iar principala preocupare era aceea de a păstra ritmul mersului firesc al lumii fără ca intervenția lor să fie observată din exteriorul cercului strâmt care îi conținea.

Iarna trebuia să apară și să stăpânească la timpul ei, la fel și celelalte anotimpuri.

Va urma.

Imagine: Pinterest

15 minute

Ar trebui să scriu ceva in 15 minute. Dar ce? Ceva, orice. Un cuvânt, două, trei, câteva alese aleatoriu, iar cu ele să încropesc o povestire.  Gândurile  îmi umblă aiurea în multe direcții. Cuvintele nu prea se lasă legate între ele și așternute pe foaia albă, fie ea și virtuală.

Ce s-ar întâmpla dacă în cele 15 minute nu voi scrie nimic? Exact asta. Nimic. Aș rata ocazia de a fi într-un grup fain de fete care au același obiectiv comun- acela de a scrie. Nu contează ce, cât, cum, ci doar vor scrie orice le va trce prin minte. Unele dintre ele au deja ținte bine stabilite. Scriu ori o carte, ori un articol pentru o competiție, sau orice altceva, dar scriu.

Să încropesc vreo câteva versuri cu rime împerecheate sau încrucișate mi-ar fi fost mult mai ușor.

O idee…. Strig disperată după o idee și nu mă ajunge niciuna.

Aș putea încerca o magie, ca de exemplu, să rostesc hocus-pocus-preparatus și ideea să se contureze cu mare claritate în mintea mea, dar pentru asta cred că îmi lipsesc instrumentele necesare: o lumânare neagră, o pană de corb scăldată în argintul lunii pline, un ochi de salamandră pierdut în miez de noapte, un solz de pește pentru curgerea cuvintelor, o adiere de vânt cu miresmele florale și-un orologiu străvechi care să dea startul zorilor de zi, deșteptând soarele din ațipire, cerul spuzit de aștri, bagheta din alun fermecat, praf de stele și un coif roz, foarte roz, ceva fucsia-magenta.

Ei, și cu toate instrumentele acestea, în cazul în care le-aș avea, cred că vraja ar fi aproape reușită. Aș pocni din degete și cuvintele s-ar alinia ascultătoare în șiruri coerente și concrete. Să vezi atunci ce povești năstrușnice aș așterne!

Cred că a fi scriitor nu e pentru mine în această viață, ci într-una viitoare. Îmi place, ce-i drept, să mă pierd printre cuvinte, chiar dacă în ultimul timp mi s-a întâmplat din ce în ce mai rar. Reușeam să înșir povestioare cândva, dar a fi cu adevărat scriitor nu mi-am propus niciodată. Nu a fost un țel al vieții mele, ci doar un vis pe care îl voi urma cândva.

Poate dacă aș privi afară, aș încerca să descriu ceea ce văd, dar e prea cald în culcușul meu, iar de la fereastră nu aș descoperi nimic nou. Același gard, același corp al clădirii școlii, câteva flori de toamnă și frunze ruginii așternute în iarba încă verde. Nici cerul nu l-aș zări prea bine, doar un petec mohorât, o lumină difuză, lăptoasă, oarecum solară, aurie.

Aș putea închide ochii, m-aș relaxa și aș descrie primele imagini ce-mi vin în minte. Aș putea. Merită încercat.

Nu prea merge nici așa. Pare că mi-am pierdut îndemânarea de a așterne fraze oarecum coerente.

Strâng pleoapele din ce în ce mai tare până văd stele verzi, iar printre ele începe a se contura o siluetă filiformă rătăcind pe o pajiște. Părul bălai îi flutură peste umerii înguști, picioarele i se mișcă într-un ritm alert, ca într-o alergare, dar cu o ușurință care sfidează legile atracției gravitaționale, făcând-o parcă să plutească. Rochia înflorată îi flutură în jurul gleznelor subțiri. Iarba prin care aleargă e uscată, atinsă de arșița îndelungată și lipsa ploii, dar a crescut, totuși, destul de înaltă. Aproape că-i ajunge la brâu, iar trecerea fetei o lasă culcată în linii sinuoase, ca unduirea unui râu zglobiu de munte.

Pleoapele mi se relaxează, căci fata blondă, odată descoperită, pare a-și derula povestea cu ușurință. Are mâinile întinse, acum, ca pentru a mângâia ceva. Ceva ce mi de deslușește din ce în ce mai clar. Este un  cal  alb, deșirat, cu oasele aproape străpungându-i pielea, cu mers legănat, uniform, nepăsător la tot ceea ce întâlnește în drum, mereu cu un pas înainte, ca pentru a-i arăta calea. Și ea îl urmează docilă, prin iarba înaltă și arsă, cu încredere și curiozitate. Oare unde va ajunge urmându-l?

Va urma

*

o nouă provocare marca S.I.M.T. lansată de Mona

 

imagine: Ramona

Septembrie trei

 

imagine:Pinterest

Septembrie trei
Într-o joi
Cu soarele blând prins în  mreje de nori
Lumina răsfrânge anemic prin noi
O joacă de gânduri, de fluturi, de flori.

Septembrie trei
Într-o joi
Prin zgura umbroasă a zilelor moi
Expunem păcate uitate și goi
De doruri ne frângem în umbre de doi.

 

Septembrie trei
Într-o joi
Ni-s orele parcă mai repezi, un roi
De inimi răzlețe sculptate-ntr-un sloi
Și-s mâinile aripi scăldate în ploi.

Septembrie trei
Într-o joi …

***

Happy birthday to me…! :))

 

Univers paralel

imagine: Pinterest

Într-un univers paralel am păși pe nori

și ne-am potoli setea din apele adânci și nesfârșite ale cerului.

Rădăcinile ne-ar ține legați de curcubeie

și mâinile, cu mâinile am mângâia creste pleșuve de munți

 ce se sprijină de pădurile veșnic verzi.

 

Într-un univers paralel zâmbetele ar lumina sufletele,

pătrunzând adânc în interiorul lor și le-ar scoate la suprafață,

ca pe o cămașă răsucită pe dos, cu mânecile rămase pe față,

iar din butoniera stângă ar îmboboci o floare de nu mă uita,

simbol al eternității.        

 

Într-un univers paralel eu aș fi tu și tu ai fi eu,

aceeași inimă pulsând în două piepturi diferite,

aceeași ființă completă, un androgin nedivizat de zei,

care nu-si mai caută jumatatea pierdută

pentru că este un întreg perfect.

***

Când în miez de noapte un gând nu te lasă să adormi… 😀

 

Solomonarii

imagine: Siono

Romanul începe cumva neașteptat cu o trimitere în mitologie, cu o adiere de misticism, ca o chemare la descoperirea legendelor neștiute ale românilor și amintirea celor știute pe care le-am descoperit în anii fragezi și care ne-au încântat copilăria.

„În curând cei trei ani ai ucenicilor de acum se vor încheia și la fel primele cinci sute de ani de maestru ale lui Moș Vifor, în curând urma să-și ia toiagul de alun, să cheme un balaur și să pornească în lume, să își viziteze ucenicii, așa cum maestrul lui venise la el, să se asigure că urmau cărarea dreaptă și că secretele erau bine păzite.”

Bucuria de a citi și curiozitatea de a descoperi secretele bine păstrate ale Solomonarilor sunt prezente încă din primele pagini. 

Personajele sunt creionate cu o anume siguranță dată de claritatea ideilor ivite în imaginația scriitoarei, au reacții neașteptate uneori, replici și moduri încântătoare de a se dezvălui. Se tachinează între ele, dar se și completează de minune. Aduc trecutul îndepărtat într-un prezent palpabil, miresme de vremuri apuse într-un oraș cotidian încărcat de istorie, viu și pulsând de viață nouă – Sibiul zilelor noastre.

Este o carte surprinzătoare, cu accente ludice exact acolo unde și când te-ai fi așteptat mai puțin, cu o scriere care pare lejeră, ușor de citit, dar care ascunde multă documentare și drag de scris îndărătul frazelor meșteșugite. Ne transmite energii propice reveriilor.  

„Din toate zilele, în asta se decisese să poarte o rochie lungă, verde, cu mâneci largi și poale ample care fluturau în jur că un vârtej lejer de vânt, deși nu bătea nicio adiere, iar părul lăsat liber flutura și el în jurul feței și, așa cum mergea în fața lor coborând scările-ce era cu orașul ăsta și cu scările…?- părea să… scânteieze, poate că ăsta era cuvântul, în lumina aurie.”

Katia este un personaj inedit care ne oferă surprize fel de fel și pare să aibă un anume parcurs predestinat în toată această poveste cu trimiteri în mitologie, iar Vova- ei bine Vova- este fratele cu preocupări mai prozaice, cel care trebuie să descopere de fiecare dată unde se ascunde sora mai mare și prin ce întâmplări neprevăzute trece, la fel de pitoresc  și interesant ca personalitate.

Este o adevarată delectare, are un fir narativ care captivează, este  greu de lăsat din mână, se parcurge pe nerăsuflate, și ne lasă cu speranța că va continua.  

Luna și Loli

A fost demult, cândva, odată/ Într-o țară tare îndepărtată/ Un împărat care avea o fată/ De ursitoare binecuvântată.
La nașterea fetiței toată lumea se pregătea de petrecere. Au fost invitate, bineînțeles și cele patru ursitoare. Iar pentru că acestea știau că vor fi conduse cu mare alai la curtea regală și li se vor împlini toate dorințele și-au pregătit cu mare atenție discursurile prin care vor dărui fetiței cele mai alese însușiri care o vor ajuta să aibă o viață frumoasă. Și-au lustruit cu migală baghetele fermecate și le-au așezat în cutiile lor aurite până a doua zi, când va avea loc ceremonia.
Numai că pe masa pe care acestea străluceau, una dintre cutii era goală, iar ursitoarea cea mai mică lipsea. Surorile mai mari se uitau nedumerite în jur. Au căutat-o pe Loli în toate încăperile, chiar și în pod, printre cuferele mari cu accesorii magice, dar aceasta parcă se făcuse nevăzută.
Au ieșit toate în grădina de lângă casă și acolo, la capătul cel mai îndepărtat, au zărit-o. Plângea și se chinuia să cioplească o crenguță de alun cu care voia să înlocuiască bagheta pierdută. Lia, Lina și Lumi au îmbrățișat-o cu drag, i-au șters lacrimile și au ajutat-o să meșterească la baghetă. A ieșit o minunăție aurie, mlădioasă, care la orice atingere vibra, cu sunete cristaline asemeni clinchetului de clopoței.
Loli nu a vrut să o așeze în cutia goală, ci a ascuns-o atât de bine încât până a doua zi a uitat unde este. Când a sosit vremea plecării, cuprinsă din nou de neastâmpărul obișnuit, a început să o caute cu disperare.
Surorile, pentru că nu voiau să întârzie la o petrecere atât de importantă, au lăsat-o acasă, nu înainte de a le promite că va face tot posibilul să ajungă la timp.
Petrecerea era în toi, dar în toată acea veselie se auzeau murmure de nemulțumire pentru că predestinările trebuiau făcute înainte de miezul nopții.
Se înserase de-a binelea, iar Loli tot mai căuta bagheta, așa că, hotărâtă să ajungă cât mai curând a rupt din rondul cu flori o lalea și a încălecat pe mânzul alb trimis special pentru ea de către împărat.
Tocmai când luna strălucea pe bolta cerească în toată splendoarea ei, Loli și-a făcut apariția pe terasa castelului. Rochia îi stătea cam șui, condurii sidefii păreau să o încurce și era gata să se împiedice de trena prea bogată, diadema alunecase puțin prea pe frunte, părul ei bogat arămiu, scăpase din aranjamentul sofisticat și acum se revărsa în valuri strălucitoare pe umerii ei frumoși. Ochii de culoarea smaraldului sclipeau din cauza furiei reținute. Zâmbea și pășea cu hotărâre spre leagănul fetiței. Surorile ei i se alăturară, respirând ușurate. Când veni rândul ei, Loli ridică laleaua care înlocuia bagheta magică, îi meni fetiței o mulțime de însușiri deosebite, după care cu o voce clară adăugă: Și se va numi Luna, murmurând înfundat apoi- până îmi voi găsi bagheta.
Toată lumea prezentă era fericită, iar în larma iscată de strigătele și urările vesele ursitoarele s-au făcut nevăzute.
Luna creștea frumos. Era o fetiță vioaie, veselă, foarte deșteaptă și harnică, iar mai presus de toate iubea natura cu toate ale ei: păsări, animale, pomi , ape și cel mai mult îndrăgea florile. Tot timpul și l-ar fi petrecut în parcul cel mare al castelului care era o combinație reușită de pădure-cu pârâiașe zglobii, păsări  felurite, căprioare, veverițe și tot soiul de alte vietăți; cu o grădină plină de cele mai colorate și parfumate flori, străbătută de alei pavate cu marmură și bănci așezate la umbra zidurilor imense care o împrejmuiau.
Se apropia ziua mamei sale, iar Luna, care în fiecare an îi pregătea cel mai ales buchet de flori, se plimba nehotărâtă pe aleile grădinii alegând din priviri florile care vor alcătui buchetul pentru acea zi. Ar fi vrut să aibă culori nemaivăzute și miresme care să se îmbine armonios.
Deodată, cerul a fost acoperit de nori amenințători, iar Tuna- Furtuna se agită plină de furie peste întregul parc până când a speriat toate vietățile, a învolburat apele și a culcat la pământ toate florile.
Noroc de Luna că a reușit să se ascundă în sera de la capătul grădinii, ale cărei ferestre au scăpat de urgia dezlănțuită, de unde urmărea îngrozită toate distrugerile.
Între timp, după șaptesprezece ani, Loli și-a regăsit ambele baghete magice în același loc.
Cu prima a șters orice urmă de futună, redând întreaga strălucire parcului, iar cu cea de a doua a îndepărtat pentru totdeauna toată neotărârea din caracterul ei și al Lunei pe care i-a transmis-o fără să vrea în noaptea cea de pomină și i-a schimbat numele în Aurora. A doua baghetă avea o putere mai mare deoarece fusese făcută împreună cu surorile ei, care au depus eforturi mari, alături de ea, pentru a fi desăvârșită.
Fata ieși din sera care o adăpostise uimită de schimbările care s-au perindat în doar câteva clipe. Își îndreptă privirea senină spre cer de unde îi zâmbea vesel un arc de curcubeu în toată splendoarea lui și atunci a știut că buchetul pentru mama ei va avea exact acele culori. A murmurat apoi ca pentru sine: Ori de câte ori te simți nehotărât privește cerul și acolo vei afla răspunsul potrivit.
Și v-am spus povestea așa/ Exact cum s-a petrecut ea/ Într-o țară îndepărtată/ Demult, cândva, odată. 

*** 

Poveste scrisă în urma unei provocări, care chiar aș vrea să se contureze frumos, pornită de la Ramona, aceea de a scrie o carte cu povești pentru copii.  🙂 

 

Contradicții

inbound7173791163134964344

În decorul viu colorat totul sugera ideea de pereche, de cuplu, nicidecum de dualitate.

De pe colțul din dreapta se reflecta nestingherită o sticlă de riesling premiat, din acele crame celebre, alături de două pahare sidefii. Unul zăcea răsturnat, golit de conținut, pierzându-și conturul firesc în apele lucii ale oglinzii. Alături se odihneau suprapuse discret, ca într-un simbol al infinitului, două brățări aurii care comunicau pe diagonală, parcă, cu mâinile din colțul opus.

De pe cutia roșie din lemn de mahon crema de zi trimitea inflexiuni perlate către cea de noapte, aflată lângă un alt flacon sidefat. Toate parfumurile aveau aceeași notă de bază de violete sălbatice, dar erau, în același timp, foarte diferite deschizându-se în acorduri de citrice, de fructe de pădure sau de vetiver. O carte nedeschisă trona în mijlocul acestui tablou insolit, iar pe ea se sprijinea un revover cu țeava lungă.

Tapetul într-o nuanță tare de fucsia, covorul mic dungat în tonuri aproape pale, scaunele albe în a căror tapițerie se regăseau aceleași culori tari de fucsia și portocaliu, toate alcătuiau o imagine oarecum contradictorie, de parcă cel ce decorase acea încăpere ar fi făcut-o în perioade diferite, în funcție de dispoziția de moment, căutând totuși să le armonizeze pe toate, cumva.

Sandalele de un roz pal, comode și elegante în același timp, erau aruncate pe covor, ca și cum posesoarea lor s-ar fi împiedicat de un obstacol nevăzut sau ar fi fost incomodată de ele într-un moment de panică.

Un ochi neavizat nu ar fi observat toate aceste amănunte sau nu le-ar fi catalogat drept concludente, dar detectivul își răsucea gânditor capetele mustății și iscodea cu privirea-i neobosită toate micile detalii care i-ar fi putut scăpa.

– Hm, atâtea contradicții! mormăi încântat oarecum de tot acel eclectism.

Glonțul se oprise în tocul ușii, o ratare evidentă al cărei semn foarte vizibil întina albul imaculat. Fusese eșecul acesta cauzat de indecizie, teamă sau doar de neîndemânare?

Un colț de hârtie, ieșit dintre paginile cărții, îi atrase atenția. Îl trase încet, pentru a nu deranja nimic și încercă să descifreze scrisul neglijent, când mare, când mărunt, când drept, când înclinat.

A început atât de frumos această primăvară înflorită și înmiresmată! La cea mai mică adiere petale pluteau în dans grațios asemeni unor fluturi minusculi rătăciți într-o pădure magică. Povestea se scria sub ochii mei și mă purta aievea în clipele dragi, parcă abia trăite, închise acum alături de scrisoare în prețioasa cutie de mahon. Of, scrisoarea aceea! Atât de multe bucurii cuprinse în tot atâtea rânduri așternute pe file ce încă mai păstrează parfumul rar al violetelor sălbatice. Și începuse atât de frumos primăvara aceasta cu regăsirea, proză de pisică ce toarce pe un pervaz de pe acoperișul lumii și acum- criptic. Prea multe secrete, prea multe amănunte, prea multe comportamente duale, prea multe cărți, prea puțin timp.

Cazul era ca și rezolvat, în opinia lui. Femeia cu vârstă incertă, al cărei cadavru fusese găsit în cada de sidef cu ornamente aurii devenite acum stacojii din pricina apei amestecate cu sângele prelins din venele crestate adânc, suferea de dublă personalitate. 

***

Poveste câştigătoare a locului trei în cadrul concursului organizat de Siono.

Texte pe față

Zic ce-am de zis

Doar un leu

Blog despre importanta fiecarui leu

Floare de Colt

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Kundalini

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

O carte nescrisă

Mă puteți citi pe monasimon.ro

Ramona spune

Am pareri si nu le pot tine doar pentru mine.

Colţ de suflet

,,Desenează-ţi viața ȋn culorile preferate! Stă ȋn puterea ta!''---Florina Popa Dumșe

DINCOLO DE MINE

in spatele tacerii, se ascunde tipatul

Ganduri rescrise

„Cele mai vechi și scurte cuvinte – „da” și „nu” – sunt cele care necesită cea mai multa gândire.” (Pitagora)

Oovi's Weblog

sunt... doar calator care vrand... nevrand... lasa un semn...

Se mai întâmplă

De obicei râd, dar uneori nu.

pogaciblog

Welcome to your new home on WordPress.com

De-ale Dianei

Lifestyle & blogging

MiluJurnal

Jurnal de lectură, călătorie, capricii și delicii

ialinascrie

Drumuri spre lumina

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

blogdezâmbit

,,Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.''

Despre tine. Despre suflet.

Aranjez cuvinte și culori.

%d blogeri au apreciat: