Plouă

Plouă ca-ntr-un început de comedie
Tragică jucată pe-nserate
Într-o minte învăluită în nebunie
Doar cu personaje întrupate
Dintr-un cerc de fum.

imagine: Pinterest

 

Plouă ca lungi hohote de plâns
Izbucnite din dureri amare
După ce o întreagă lume a râs
De actorii unei comedii bizare
La răscruci de drum.

 

Plouă ca-ntr-un început de parodie
Cu speranțe care au tăcut
Zâmbet înrudind meschinărie
Cu grimasă, ciob dintr-un film mut,
O depresie ce-a început postum.

 

Reclame

Gând din tăcere

O durere sâcâitoare o făcea să-și dorească a dormi continuu. Măcar atunci nu o mai simțea prea tare. S-ar fi văiat, dar băiețelul îi stătea alături, urmărind atent episodul preferat de desene animate și nu ar fi vrut să-l sperie. Nu era nici foarte mic, dar nici prea mare. Avea opt anișori.

Știa că un masaj ar fi ajutat-o să se mai relaxeze.

-Îți fac eu masaj, mami. Vrei?

Probabil că-și rostise dorința cu voce tare, altfel cum?!?

-Ești prea micuț. Nu cred că reușești.

-Sunt mare acum, pot.

-Bine, pui! Uite crema pe care trebuie să o întinzi ușor pe umeri și gât. Acolo s-au adunat, parcă, greutățile lumii întregi. Apoi, va trebui să te speli foarte bine pe mâini.

-O să vezi că voi reuși mami, promit.

Ochii mamei se umeziră de emoție. Avea încredere deplină în minunea ei.

Mânuțele mici și pufoase începură a-i mângâia umerii, apoi, strânse în pumnișori, loveau ritmic pielea umerilor. Un zâmbet îi lumină chipul pentru că toată concentrarea aceea, tot zelul copilului i se păreau oarecum comice, dar îi făceau atât de bine…

-Ajunge, mulțumesc! Ai obosit.

-Puțin. Așa-i că te simți altfel?

-Da, mult mai bine.

Simți o căldură binefecătoare, de o altă esență față de cea dată de crema pe care o folosea uneori și atunci a știut. Era iubirea. Iubirea aceea sinceră, totală, care tămăduiește.

-Mâinile tale sunt vindecătoare. Poartă în ele energii benefice care mă pot lecui de orice.

Copilul zâmbi cald, chiar dacă nu înțelesese pe deplin legătura dintre energii și mâinile sale.

imagine: Pinterest

Durerea mamei dispăruse, lăsând locul unei vibrații ce-i refăcuse și sufletul și trupul. Iubirea. Iubirea atemporală, iubirea ca un balsam. Indiferent cărui timp ar fi aparţinut acest gând, îl va purta mereu în amintire, ca pe unul absolut minunat, un îndemn ce duce la înfăptuire de miracole salvatoare.

Simţea crescând din ea ramuri de arbore proaspăt înmugurit ce se-ndreptau spre înaltul cerului. Inima îi rămăsese aceeaşi cetate, dar, acum, avea porţile larg deschise. Un sentiment de pace o învăluise plăcut şi ştia că toate în viaţă au un rost.

***

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă „Gând din tăcere” sau folosind cele 12 cuvinte (arbore, cetate, inima, pace, rost, apartinut, absolut, amintire, atemporala, indemn, infaptuire, balsam) puteţi afla din tabelele lui Eddie.

Scriitoarea

imagine:Pinterest

Nu sunt un scriitor. Cel puțin nu în această viață. Aș putea trăi doar cu dorința ca într-o alta să mă nasc cu acest har, să fiu mai consecventă. 

Nu sunt un scriitor. Nu unul de cursă lungă care să scrie pagini întregi, să citească, să corecteze, să o ia mereu de la capăt până când rândurile așternute devin perfecte, cel puțin în propria accepțiune.

Pot lăsa, uneori, cuvintele să curgă prin venele mele, să pulseze în ritmul inimii, să străbată epiderma ajungând la lumină, strigându-și propriul adevăr. Și atât. 

Pot să mă bucur, alteori, de o idee bună, ce pare a fi așa în acel moment pentru ca mai apoi să-mi apară ca banală. 

Nu sunt un scriitor. Pot doar să citesc ceea ce ei au scris, să-i admir, să-mi formulez propriile concluzii privitoare la ceea ce tocmai am parcurs și să le păstrez pentru mine.

Lectura mea trece prin suflet și mai puțin prin filtrul rațiunii. Nu vreau să emit păreri. Țin totul închis, cât mai adânc, până când logica ia locul simțirilor și le alungă în colțul lor liniștit. 

Trăiesc alături de personaje, le simt neliniștile și mă răzvrătesc în fața nedreptăților fatale. Las simțurile să filtreze tot ceea ce este necesar, fără a mă pierde în amănunte inutile. 

Nu sunt un scriitor.  

Împături cu mâini nesigure hârtia albă, simplă, pe care scrisese acele rânduri, în trei părți egale, astfel încât atunci când va fi scoasă din plic și  deschisă să fie accesibil începutul. Exact așa cum învățase la școală. Pentru că orice lucru are un început.

Își lăsă apoi privirea să se odihnească asupra pădurii ce se zărea prin fereastra întredeschisă, absorbind cu irisul senin, plin de nesaț, tot verdele acela crud care părea a poposi liniștit acolo , confundându-se cu el.

Ochii i se iveau curioși de sub cascada arămie, neliniștită, veșnic în mișcare, a părului sau plin de personalitate, ce cobora în bucle ușoare pe umerii rotunzi, mângâindu-i delicat. Umerii aceia ai unui copil bine dezvoltat datorită activităților fizice pe care acum îi ridică ușor în semn de nepăsare.

Scrisese scrisoarea aceea, așa, dintr-un imbold de moment, dar cui să o trimită? Oamenii nu mai scriu scrisori acum. Folosesec alte mijloace de comunicare mult mai rapide , mai moderne și mai eficiente.

În verdele senin al ochilor săi se iviseră umbre mici, semne de îngrijorare, pe care le alungă repede cu un gest nerăbdător al mîinii care parcă ar fi vrut să spună că nu are nicio importanță. Ideea ce îi venise în acel moment părea salvatoare.

Își va scrie săptămânal câte o scrisoare pe care o va lăsa în cutia poștală din vale, așezată chiar la răscrucea drumurilor.

Ea trebuia mereu să urce pentru a ajunge acasă, acest nou acasă pe care îl știa de o lună, pe care îl alesese pentru liniștea și depărtarea de orice altă locuință, pentru apropierea de pădure, de lumină, de aer curat.

Zâmbi cu încredere noii găselnițe și se relaxă gândindu-se că viața poate fi și frumoasă.

Aproape că uitase de ritmul tumultuos în care trăise timp de un an. Un an plin, întreg. Un an de la succesul fulminant pe care primul său roman îl cunoscuse. Î se prevăzuseră alte victorii cel puțin la fel de răsunătoare, dar ceva s-a întâmplat la un moment dat.

O fisură, undeva, care se lărgea pe zi ce trece amenințând să o absoarbă în întregime. Avusese inspirația de a se  retrage exact în ultimul moment, atunci când încă se mai putea salva.

Aproape că uitase.

Doar nopțile îi erau bântuite de lumina reflectoarelor, de întruniri, drumuri lungi cu mașina, din  goana căreia nu vedea mai nimic. Uitase să și respire, uitase să trăiască, uitase să fie ea și să facă tot ceea ce îi plăcea mai mult. Uitase.

Și-n visurile ei agitate părea că se afundă într-o apă tulbure. Deschidea atunci gura trăgând aer cu aviditate, ca pentru a se pregăti de scufundare și brațele le desfăcea larg, lăsându-le mai apoi să cadă inerte de-a lungul corpului știind că nu are de ce să se prindă. Singura salvare era ea însăși,  puterea ei de a rămâne lucidă. Se trezea  scăldată în sudori reci încercând să-și amintească unde se află și ce făcuse în ziua care  tocmai se încheiase.

Flori de cireș

Paște binecuvântat!
Paște binecuvântat!

 

Azi ning florile de cireș
pe suflet
Adapând neprihănirea
după umblet
Nesfârșit.

Că din lumină te-ai născut
și zvon curat
Iar pentru a noastră mântuire
te-ai lăsat
Chiar răstignit.

Primit-am vestea de demult
și am știut
Că vei veghea neîntrerupt
fir nevăzut
Cu legamânt.

Prin flori de măr și de cireș
în vals
Azi veșnicia o serbăm
balans
Desăvârșit.

Hristos a Înviat!  Sărbători Pascale binecuvântate!

 

Parfum de verde nou

Te-aș îmbrăca în verde, cel mai crud
Din zâmbete, l-aș pune aninând
De-o ramură înflorită.

Și gândurile toate le-aș culege
Pe furiș, ca o nescrisă lege
Să poată să te mintă.

Să ne aducă înflorirea toată
Pe care-o așteptăm ca pe o mantră
Din suflet murmurată.

Atunci, din ramurile-ți pustiite
Vor naște muguri, zilele-nsorite
Ne vor zâmbi deodată.

Și toată vremea asta-nnegurată
Își va purta amarul înfricoșată
Departe, spre o sferă mai înaltă

Iar verdele va fi în stăpânire
Peste un gând, un zâmbet, o iubire
De blândă primăvară.

Parfumul cel de verde nou mi-aduce
În inimă iertarea ca o cruce
Pe care-am răstignit ciudată,
Aridă, tâmpă și înfrigurată o iarnă
Ce nu se mai sfârșea.

Azi zâmbetul mi-i de un verde crud
Timid a îmbobocit în colț de gând
Și-așteaptă înflorirea.

Și vesele-mi sunt vorbele ce se aștern
Ca picurii de rouă într-un poem
Doar de amândoi știut.

Și-i primăvară iar cu verde nou
Culorile ne-mbie ca un halou
Retina mângâind.

Mi-i verde crud și verde nou
O primăvară prinsă ca trofeu
În colț de gând.

***

Dintre miresmele cele mai pure
Azi am ales doar câteva anume
Ce-alcătuiesc parfumul drag primit
În zi de sărbătoare ca un mit
Al primăverii.
Nu e creat de-un parfumier celebru
Dar poartă în flacon revigorantul echilibru
De limoncello chiar și nectarină,
Frezie, lotus, flori de portocal, grădină
În nebunia înfloririi.

***

Alerg cu  versu-mi ticluit fără de veste
Să ne înscriem în tabelul de poveste
Ce multe alte scrieri găzduieşte.

El s-ar fi vrut plin de miresme şi parfum
Dar gândul a zburat precum un fum
Şi dus a fost, râzând nebun.

 

Primăvara dada

Pentru că i-am promis Suzanei că voi posta și cea de a doua poezie iscată de tematica dada, în colaborare cu fiul meu și cum mi-aș dori să mai înveselesc puțin vremea mohorâtă, cu orice chip, las versurile pentru o clipă de destindere (sper).

 

Azi pe urme dadaiste

imagine: Pinterest

Înflorește primăvara
Iar prin cercuri elitiste
Se strecoară îngrijorarea
Da da.

Cine poate să mai spună
Cine poate să mai știe
Cine va-mpleti cunună
Versului, cine mai scrie
Da da?

Între ramuri înflorite
Zboară alene câte o gâză
Prin magnolii parfumate
Pare chiar și mai confuză
Da da.

Pe aripi de vânt molatec
Vine-o șoaptă pe furiș
Cică acum primăvăratec
Se strecoară-n luminiș
Noul Da da.

 

 

Noi şi literatura

Astăzi   sărbătorim Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii şi Tineret odată cu o altă mare celebrare- 214 ani de la naşterea îndrăgitului   scriitor de basme şi poveşti-Hans Christian Andersen.

Şi   cum o astfel  de celebrare nu putea trece nebăgată în seamă, noi,  eu şi fiul meu, adică, ne-am hotărât să o facem într-un  stil propriu, practic, jucându-ne printre cuvinte într-un stil literar atât de la modă în perioada interbelică-Dada.

Pentru că tot se va desfăşura un proiect pe această temă în săptămâna „Şcoala altfel” am intrat în joc vrei, nu vrei.

Doamna profesoară de română a dorit ca versurile să aibă înţeles şi rime, iar rezultatul jocurilor noastre îl las mai  jos, nu înainte de a vă spune că Samuel Rosenstock, cel care avea să fie un cunoscut poet şi eseist român- Tristan Tzara- cofondator al mişcării culturale dadaiste ce a dus la o adevărată revoluţie în artă, s-a născut în Moineşti, pe plaiurile noastre  dragi.

Copilul a decupat cuvinte, a colorat, a avut idei pe care le-am prelucrat aşa cum ne-am priceput mai bine.    
O gară. Dadaisme.

Poposisem într-o gară
Fără tren, fără peron,
Doar pe coș ieșea o dâră
De fum gros, bonjour monsieur
Dada.

Domnul cu un frac albastru
Și cravată, un artist,
Își tot etala măiastru
Un monoclu dadaist
Dada.

Nu avea privirea tristă
Nici prea vesel nu părea
Într-o mână, o batistă
O strângea, o frământa
Dada.

Fluierat profund se aude
După curbă, prin macaz
Trece o locomotivă
Fără geamuri, fără haz,
Dada.

Am plecat, era prea șters
Tot tabloul în ansamblu
Domnul s-a oprit din mers
Și în felul lui macabru
Zice dada.

Abia aştept rezultatul pe care îl va primi mâine. 😀