Domnișoara Peach și culorile anului

imagine: Pinterest

Sufletul ei răspândește lumină, o lumină aurie care îi atrage involuntar pe cei din jur. Așezată la una dintre cele trei mese ale terasei înființate lângă ușa cofetăriei, chiar pe trotuarul îngust, tânăra încălzește între degetele lungi și subțiri o limonadă. Gâtul ei este sensibil și nu ar suporta lichidul cu prea multe cuburi de gheață. Pielea ei are culoarea anului, peach fuzz, avea să afle de la cofetarul care o privise îndelung prin geamurile mari și rămăsese uimit că încă nu se atinsese de renumitul elixir a cărui rețetă nu fusese schimbată în ultimele două decenii, pentru care folosise întotdeauna un amestec de lămâi bine coapte, lime și un strop de ghimbir în cantități atent dozate care dădeau un gust deosebit băuturii.

Și pentru a-și învinge curiozitatea, bărbatul traversează grăbit cofetăria fără clienți și se înființează la masa la care stă ea, ocupă scaunul aflat vizavi de al ei, întrebând-o cu un aer binevoitor:

– Deci, nu vă place limonada?

– Aaa, nu, nu e vorba de asta. Tocmai pentru ea am venit. Am auzit că e foarte gustoasă, dar, știți, gâtul meu…

– Gâtul dumneavoastră are exact culoarea anului – peach fuzz- o culoare caldă, care te duce cu gândul la bucuria de a trăi cu toate simțurile treze, de a avea grijă de noi și de ceilalți. De fapt, pielea dumneavoastră are culoarea pufului de piersică, în întregime.

Ea roși, simțindu-se ca într-o saună și își îndreptă privirea spre pantofi. Și aceștia aveau aceeași culoare. Îi încălțase pe fugă, fără a se gândi dacă sunt potriviți cu ținuta aleasă. Apoi, spuse:

– Aaa, dar văd că sunteți atras de culori și ultimele tendințe ale modei, iar asta e ceva rar la bărbații…

– Bărbații obișnuiți sau cei care stau în bucătărie, ați vrut să spuneți?

– Aaa, nu, la majoritatea bărbaților, cu excepția celor care chiar se ocupă de modă, decorațiuni și au făcut o adevărată artă din aceste preocupări, asta am vrut să spun.

– Mda, răspunse el ursuz și se ridică.

– Întotdeauna e așa liniște pe aici, face ea o încercare de a continua conversația, ca pentru a-l îmbuna.

– În ultima vreme, da. Nu știu ce s-a întâmplat, dar clienții parcă ocolesc prăvăliile din zonă după ce au fost renovate.

– Aaa, vedeți? V-ați răspuns singur. Poate că doar culoarea sau lipsa ei este răspunsul.

El mormăi ceva neinteligibil, scărpinându-și barbișonul îngrijit.

Ea continuă:

– Ați spus ceva sau doar mi s-a părut?

– Am spus că planul urbanistic general prevede o oarecare uniformitate a culorii pentru clădirile din zona veche a orașului.

– Aaa, da? Poate pentru exterior, mi se pare normal, dar nu cred că și pentru interior. Spuneți-mi, cum arătau înainte de uniformizare? Ce culori aveau clădirile, cum erau vitrinele sau terasele? se lansă ea într-un adevărat maraton al întrebărilor, apoi zâmbi, dezvăluind o dantură îngrijită. 

Bărbatul se așeză pe scaunul de pe care abia se ridicase și, cu privirile ațintite într-un punct aflat la mare depărtare, începu să povestească pe un ton oarecum emoționat.

– În primul rând, între terasele cofetăriei, patiseriei, cafenelei și gelateriei nu existau despărțitoarele astea ca niște garduri ce împiedică accesul de la una la alta prin lateral. Clienții le puteau străbate de la un capăt la celălalt fără a coborî pe stradă, chiar dacă zona a devenit pietonală, iar fiecare fațadă avea o altă culoare, aleasă de proprietari și asta dădea un farmec aparte cartierului. În după-amiezele din timpul săptămânii străduțele acestea erau pline de oameni care se plimbau și alegeau să-și petreacă timpul aici, iar în weekenduri deveneau de-a dreptul neîncăpătoare. Nici nu era nevoie să te uiți în calendar pentru a ști dacă e sâmbătă sau duminică.

Acum toate zilele sunt la fel: monotone, anoste și goale. Nu cred că micile noastre afaceri moștenite din tată-n fiu, unele dintre ele aflate la a treia sau chiar a patra generație vor mai rezista mult, mai ales că în curând se va deschide un supermarket în capătul cartierului, iar ca să te reinventezi, să-ți restartezi viața la o anumită vârstă e foarte greu, ba uneori pare de-a dreptul imposibil. Vocea îi devenise pierită, ochii îi rămăseseră ațintiți în același punct ca și cum ar fi retrăit acele zile, iar când o auzi vorbind aproape tresări. 

­– Aaa, dar aici te contrazic. O reinventare e binevenită oricând. Între ei se instalase un fel de complicitate, iar faptul că începuseră să se tutuiască li se părea normal.

– Da? Și ce mare lucru aș putea să fac pentru a-mi revigora negoțul? 

– Păi, ai putea începe prin a readuce la viață tot ceea ce atrăgea înainte. O copertină care ar face terasa mai umbrită ar fi tocmai potrivită. Ai putea agăța glastre cu flori la capetele ei, iar în interior am putea reînvia culoarea de altă dată. „Renew blue” îți spune ceva? E tot una din vedetele anului și e o nuanță odihnitoare. Imobilul acesta are numărul doi, nu-i așa? Tocmai bine s-ar potrivi pentru că e o clădire ce poartă energia elementului apă. Trebuie să ai mare grijă la robinete, să fie mereu funcționale și să te ferești de inundații. În rest, totul va fi perfect dacă pui în practică sfaturile mele: obiecte fluide, rotunde – începând cu mesele și scaunele și terminând cu decorațiunile. Toate trebuie să fie în deplină armonie. De exemplu: suntem în Era Vărsătorului, anul Dragonului Verde de Lemn, ca lunație e tocmai perioada de Lună Nouă – în care dăm glas intențiilor, plantăm semințele visurilor cu șanse mai mari de împlinire. Astrologia, numerologia, feng shui-ul și toate celelalte arte străvechi ne îndrumă cum să ne facem viața mai frumoasă. Nu e nimic greșit în a ține cont de ele, dimpotrivă, aș spune eu.  

El o privea pierdut. Chiar dacă radia încredere în propriile capacități și cunoștințe, aparenta ei fragilitate nu prea îl convingea și nu știa cu ce s-ar alege din toată acea vorbărie, dar hotărî pe loc să-i acorde o șansă.

– Cred că m-ai pierdut pe undeva, o întrerupse el.

– Știi ce? Ar trebui să te lași dus de val și să crezi în rezultate uimitoare. Cam asta e tot ceea ce trebuie să faci.

Ea se ridică și abia atunci el observă că e mult mai mică de statură decât crezuse, ca o zână bună ce venise să-l amețească cu tirada ei, fiind sigur că undeva, sub trenciul olive, stă ascunsă o baghetă magică și chiar atunci degetul ei arătător țâșni înaintea celorlalte arătând un punct de lângă ușa de la intrarea în cofetărie:

– Aici va fi o statuie a zeiței Tyche în mărime naturală, dar într-o interpretare modernă, stilizată, astfel încât numai cunoscătorii vor ști cine e, iar dacă te întrebi de ce, află că ea reprezenta destinul, norocul întâmplător și e ceva de care chiar ai nevoie. Florile din cornul pe care îl ține în mâini (simbol al norocului) ar putea fi înlocuite cu brioșe sau altceva, aripile i le-am putea păstra, iar cu celelate elemente specifice mai vedem ce vom face. Bineînțeles că vom avea și părerea unui artist. Voi reveni zilele astea cu ceva mai concret, apoi se îndepărtă cu pași ușori, abia atingând pavajul.

El o petrecu din priviri până când dispăru după cotitură, pe cealaltă alee și rămase întrebându-se: Oare ce culoare o avea creierul ei în interior?, apoi își răspunse zâmbind –  Cu siguranță tot una din nuanțele vedetă ale anului.

***

Propunerea Cameliei: un text cu titlul la alegere dar cu următoarele caracteristici: să conțină o parte din corpul uman și o culoare (de exemplu: mâna verde, piciorul alb, burta albastră, etc.) partea de conținut rămâne la liberă alegere și inspirație. 

pentru cine folosește cele 12 cuvinte, acestea vor fi: dantură, pantofi, cofetarul,umbrită,maraton,saună,emoționat,cotitură,bucătărie,garduri,calendar, sâmbătă.

O viață

imagine: Pinterest

Acum pleci și mă lași în bătaia vântului ca pe o frunză abia desprinsă de pe ram, dar seva, verdele meu a rămas acolo, pe cea mai de sus creangă a pomului vieții, iar sufletul nu poate părăsi spațiul dintre zăbrelele aurite că prea sunt impregnate de toate stările și trăirile lui, de bucuria și tristețea trăite aici, în locul ce până acum mi-a fost casă. Nu-mi voi trăi disperarea tăvălindu-mă într-o baltă de noroi, nici nu mă voi refugia pe vreo banchiză exilată în regiunile polare, ci mă voi închide ca într-un borcan ermetic sau ca într-o cochilie a unui melc ce-și poartă toată deznădejdea și  neputința-n spate, un mizantrop și un singuratic.  Acum pleci și nu-ți mai pasă de nimic, dar știu că vei plăti pentru tot ce ai făcut.

Mi-am sacrificat tinerețea pentru asta, pentru colivia mea de aur, între pereții ăștia mi-am sacrificat liniștea, am vărsat lacrimi de sânge, dar nu pentru ca acum să fiu izgonită de aici, nimeni nu mă va putea alunga. Aici e viața mea și numai eu știu cât am suferit, că de fapt tu erai un maniac, nu un tată de familie, nu un om cu o coloană vertebrală, nu un înger sau un altruist așa cum treceai în ochii celorlalți, nimeni nu ți-a cunoscut adevărata față, chipul tău nu era cel pe care l-ai arătat lumii, numai eu te-am cunoscut cu adevărat.

Nu, nu voi plânge, nu voi striga, nici măcar nu voi cere ceea ce mi se cuvine, mai bine voi pleca și eu în același loc. Știai că victima poate devolta o adevărată pasiune pentru călăul ei? Poate că asta s-a întâmplat și în cazul meu, nu poate, ci sigur, căci m-am obișnuit cu mâna aceea care mă amăgea că mă mângâie când, de fapt, îmi smulgea puțin câte puțin din suflet, mi-l ciopârțea fără milă cu gândul că mă va lăsa infirmă, dependentă, însă el a avut o mare putere de regenerare, o tărie în care nu ar fi crezut nimeni,  nici măcar eu, surprinzător, nu?

Nu, trupul meu nu a înflorit, nu a dat născare unui alt trup ce ar fi putut să poarte un nimb de inocență sau vreun semn de fragilitate, poate din cauză că sufletul, prea inocent sărmanul de el, a simțit toată minciuna de care ai dat dovadă, chiar dacă aceasta s-a ivit neașteptat și a crescut treptat sau poate că eu te-am iubit prea mult și nu am avut ochi să văd, minte să înțeleg, gură să spun tot ceea ce, puțin câte puțin, începuse să iasă la suprafață, să se aleagă deoparte de frumusețea și iubirea de început în care atât de mult am crezut, ca un lichid vâscos de apa prea rece și el, trupul, nu a vrut să fie cuib pentru un vlăstar din seminția unui asemenea specimen, ci a preferat să rămână arid ca un pământ ostil ce nu rodește în care ai plantat o sămânță fără să o hrănești cu apă și cu soare.

Nu, nu voi plânge, nu voi striga, nici măcar nu voi cere ceea ce mi se cuvine, ci îmi voi pune mănușile din dantelă neagră, pălăria cu voaletă, ciorapii de mătase și cea mai bună fustă de catifea, bluza cea nouă cu guler de crepe satin, mă voi așeza cu grijă pe patul conjugal acoperit cu lenjeria cea mai albă care încă mă face să cred în recuperarea unei părți din inocența pierdută și, chiar de voi arăta ca un cioclu rătăcit pe o câmpie proaspăt ninsă îmi voi păstra calmul și zâmbetul mai viu ca oricând. Poate că așa voi păși dincolo, crezând în mântuire, chiar de-ar crăpa vreo catapeteasmă, mulțumită că am reușit să-ți smulg o grimasă dincolo de moarte.

Nu, nu voi plânge, nu voi striga, nici măcar nu voi cere ceea ce mi se cuvine, doar voi purta doliu pentru tot ceea ce ar fi putut să fie și nu a fost, pentru toată fericirea pe care mi-ai refuzat-o și din care nu am știut să-mi iau măcar o feli ce mi-ar fi ținut de saț în zilele înfometate de lumina și căldura sufletească pe care nu le-am mai putut desluși în noianul de frământări.

Până la urmă, nu voi lua nimic, doar voi rămâne să bântui pe aici cu zâmbetul înghețat, să-i fac pe cei ce nu mă vor în casa asta să-mi simtă parfumul ca pe o înfiorare ce le trece peste suflet și să-și dea seama că nu se vor putea descotorosi de mine în veci.

Poate părea clișeic, dar asta este tot și ăsta e finalul ivit la fel de neașteptat ca orice surpriză sau, mai degrabă, ca o năpastă năpustită peste noi. O viață.

*** Propunerea Cameliei: să scriem despre feminitate, un personaj care să includă toate atributele feminității pe care le apreciem fiecare, le avem sau ni le dorim, într-o situație la limită, ceva de viață și de moarte.

pentru cine dorește să includă și cuvintele noastre obligatorii acestea sunt: născare, nimb, noroi, baltă, banchiză, borcan, mizantrop, mântuire, melc, clișeic, catapeteasmă, creangă.

Carne de tun

Gândurile ei aveau tentă albăstruie, captând culoarea dimineții ce abia se dezmorțea. Cerul lăptos îi apăsa tâmplele. În ziua aceasta care începea timid, cu o lentoare nouă, încă nedeslușită, se simțea ca pe o altă planetă, una plină de făgăduințe. Cerul se însenina cutezător, aerul vibra pe tonuri joase ca o clapă de pian atinsă-n treacăt de o mână nevăzută, lumina difuză se insinua prin stratul de ozon mai clară și mai vie ca oricând. Crepuscul.

Vântul era cenușiu. Încărcat de neliniști și îndoieli, purta cu el toată nimicnicia unui trecut nemeritat și îi șoptea povestea unei vieți aparent liniștite ce devenea, încetul cu încetul, o simplă amintire.

Carne de tun. Asta a simțit că a fost toată viața, până când a început să se revolte și să-și repete fățiș tot ceea ce nu a înțeles sau nu a vrut să înțeleagă până atunci. Când, în sfârșit, a deschis ochii și a acceptat că viața ei nu este și nu a fost niciodată perfectă, a luat frâiele propriului destin în mâini și a trecut la administrarea atentă a zilelor ce aveau să vină. Trezirea a avut loc în mod surprinzător, fără un factor anume care a declanșat-o sau tocmai datorită tuturor micilor întâmplări adunate într-un bulgăre ce a pornit din proprie voință să se rostogolească pe o pantă prea înclinată și a angrenat totul în cale ca o avalanșă ce nu mai putea fi oprită.

De fapt, disputele erau zilnice. Certurile au devenit singurul mod de comunicare. Despre apropiere nici nu putea fi vorba. Distanța le era mai familiară. Atingerile au devenit inexistente. Cuvintele calde, la fel. Mângâierile lipseau cu desăvârșire. Totul s-a preschimbat într-un război tacit, declarat în străfundurile ființei lor.

Ar fi ridicat un zid de nepăsare în jurul ei, să nu o mai poată atinge orice vorbă rostită, orice gest neașteptat, orice răutate gratuită, dar nu se născuse cu puterea asta, însă, după ceva vreme, a dobândit-o firesc. Și, într-o zi, a privit totul cu alți ochi mai senini, mai bine deschiși și a râs de toate frământările inutile prin care a trecut.

S-a așternut zgura rutinei peste singurătatea ei, peste neputința ei. Neputința de a putea resuscita ceea ce nu mai merita resuscitat. Era o rutină din care nu se putea smulge decât după ce își impunea un control strict asupra stărilor emoționale, ca și cum voia să țină în lesă un dragon ce scuipa flăcări și o persifla fățiș, iar în ea creștea o furie mocnită ce amenința să explodeze în cel mai nepotrivit moment, în ciuda oricăror conveniențe sociale, să sfâșie orice urmă de discreție, orice surogat de bună-creștere care ar fi putut împiedica declicul.    

Dar supunerea necondiționată a rămas în urmă, alături de fosta ei viață. Acum își putea ridica privirile spre cer, spre pomii ce înfloreau în noaptea încheiată, răspândindu-și parfumul spre zorii abia mijiți.

Nu se mai simțea carne de tun. Jertfa adusă pe altarul unei relații, care încă mai stăruia ca o fantomă furioasă în prezentul ei, i se părea inutilă. Cu timpul, își va pierde puterea ca mireasma unui buchet de frezii fanat de trecerea neiertătoare a orelor pe un cadran ale cărui ace se mișcă în sens invers.

Acum putea zâmbi fără teamă, putea visa chiar și cu ochii deschiși. Și visurilor ei le vor plezni mugurii într-o bună dimineață, vor înflori albastru, și verde, și auriu, iar ea va putea să le atingă și să se minuneze de textura lor catifelată și de mireasma de fericire pe care o vor răspândi.

Lacrimile ce i-au potopit obrajii s-au uscat demult și au lăsat în urmă doar o senzație de răcorire, ca și cum ar fi fost abia epilați, cu pielea gata să pleznească de prospețime. Nu mai făcea parte din prostimea ce putea fi manipulată după bunul plac al fiecăruia. Depășise efectul de turmă și trecuse la spiritul de frondă în fața nedreptății. Era stăpână pe gândurile și acțiunile ei. Se simțea pregătită să se poarte așa cum dorea, fără false îngrădiri. Putea chiar să zboare în întâmpinarea idealurilor ei, cu aripile dragonului îmblânzit și știa că toată conștientizarea aceea i-a deschis căi noi de urmat, i-a dat putere. Nu se mai simțea carne de tun.

***

Temă a fost propusă de Camelia, la fel și cuvintele: dragon, fățiș, prostimea, control, epilați,surogat, mocnită, rutină, sociale, administrarea, discreție, perfectă.

Gâlceava

Dintotdeauna Spiridușul Șef le spusese că sunt cu adevărat RAI, un ansamblu perfect, trioul spiridușelor năzdrăvane și le felicitase pentru prietenia lor care depășise orice probă fără a se destrăma, dar se întreba dacă și pe aceasta, pe care le-o pregătise, o vor trece.

Le iscodise de ce sunt atât de tăcute și triste și stau sprijinite de tulpina celui mai falnic pin din pădure, la intrarea în căsuța veselă în care locuiau împreună. Ele au răspuns că motivul este pierderea cântului clopoțeilor fermecați care astăzi, în ziua de Ajun, ar fi trebuit să bucure lumea.

Spiridușele spuseră că se gândiseră cum să facă să le stârnească clinchetul, iar o idee încolțise în mintea lor în acel moment, făcându-le ochii să strălucească mai mult ca oricând. Știuseră că aveau același gând, dar nu-l destăinuiseră. Spiridușul Șef se îndepărtase ridicând din umeri a pagubă, fără a mai adăuga nimic. 

– Ar trebui să facem ceva, zise Ria.

– Da, dar ce? întrebă Ari.

– Ceva nou, încă nefăcut vreodată, adaugă Ira și, ca și cum făcuseră o înțelegere tacită, zâmbetele le luminaseră chipurile posomorâte până atunci.

– Știți ce? m-am cam săturat să nu am putere deplină asupra clopoțeilor magici, spuse Ria pornită, ca o simplă Slujitoare.

– Și eu. Mă simt ca și cum doar aș fi responsabilă cu păstrarea lor, zise Ari din ce în ce mai enervată. O Păstrătoare, asta sunt, ce mai.

– Și întreținerea lor, că sunt tare sensibili, mai adaugă Ira izbucnind cu o voce metalică pe care nu și-o cunoștea. Am devenit o Îngrijitoare.

– Clopoțeii mei sunt din argint și când cântă fulgii încep să se cearnă din ceruri, spuse Ria îngâmfată.

– Ai mei sunt din aur și când clinchetul lor se aude soarele zâmbește cu mai multă putere, alungând fulgii tăi, zise și Ari cu arțag.  

– Ai mei sunt din aramă. Poate nu or fi la fel de prețioși ca ai voștri, dar sunetul lor face soarele să apună, pe Moș Crăciun să-și încarce sania și să se pregătească să ducă daruri tuturor copiilor lumii.

– Care Moș Crăciun? Înclin să cred că nici el nu mai vrea să ducă daruri copiilor.

– S-o fi săturat și el de-atâtea drumuri în puterea nopții.

– Poate a venit vremea să iasă la pensie, că a cam îmbătrânit săracul.

– Cred că ăsta e motivul pentru care nici clopoțeii nu mai vor să sune.

– Și eu cred. Să ia o pauză, fiindcă asta doresc Măriile Lor Zurgălăii. Ce dacă vor rămâne copiii fără daruri. Mari sau mici să facă grevă, dacă nu le convine.

– Și mai luăm și noi o pauză, că ne-a cam ajuns.

Vocile lor se auzeau din ce în ce mai tare, într-o hărmălaie de nedescris.

– De astăzi nu mai vorbesc cu niciuna dintre voi.

– Nici eu și o să mă mut la casa mea, că mi-a ajuns.

– Și mie, drept să vă spun. Gata. Prietenia noastră fără certuri și reproșuri s-a sfârșit.

Își aruncaseră vorbe pline de năduf, cum n-o mai făcuseră niciodată, dar în ochii lor se zărea sclipind o lumină malițioasă și auziră, peste tot acel vacarm, un sunet cristalin ce începuse să devină din ce în ce mai puternic.

– Clopoțeii mei au început să sune, zise Ria uimită.

– Și ai mei, spuseră Ari și Ira, aproape în același timp.

– Soarele strălucește, se auzi Ria spunând.

– Fulgii cad mai mari și mai pufoși ca oricând. Parcă sunt bucăți de vată de zahăr, adaugă Ari.

– Și stelele, stele par nehotărâte – să apară mai luminoase pe cer sau să dispară- șușoti Ira.

– Om fi noi cele trei spiridușe năzdrăvane…

– Dar de data aceasta…

– Am cam încurcat-o.

– Ne-am purtat ca un elefant într-un magazin de porțelanuri, mai zise Ria.

– Ce aleargă după un curcubeu imaginar, adăugă Ari.

– Dar care, după ce a căzut peste balustradă și-a păstrat aceeași carcasă în ansamblu fără a uita, însă, de cel care l-a instigat să accepte finalul lacrimogen, continuă Ira.

– Un cap pătrat, ce mai! își încheiară ele pledoaria în cor.

 Apoi, cu glas din ce în ce mai duios, vesele nevoie mare că reușiseră să facă din nou clopoțeii să cânte:  

– Fă RAI din ce ai, șoptiră deodată și începură să râdă înfundat. Cu siguranță acesta va fi un Ajun de neuitat pentru întreaga omenire, o elipsă perfectă, mai spuseră printre lacrimile de bucurie ce le brăzdau obrajii.  

*** 

Temă propusă de Camelia. 

Cerința este doar dialog- direct, indirect, cum vreți voi.

Cuvintele (pentru cine dorește, vă reamintesc că sunt opționale) sunt: carcasă, ansamblu, pătrat, instigat, duios, elefant, curcubeu, vacarm, elipsă, balustradă, învoială, lacrimogen. 

Clopoței de argint

Universul făcuse cărțile. Îl luase pe neașteptate din alergăturile cotidiene, îl purtase valvârtej și-l abandonase acolo, lângă casa bunilor săi, pe care nu o mai văzuse de mult timp, dar care părea să fi rămas neschimbată. Nici nu se dezmeticise bine privind în jur că auzi un sunet oarecum straniu ce ajungea până la el purtat de vânt.

Clinchetul cristalin, vesel și bizar în același timp, îl ducea cu gândul la un regat de cleștar în care totul, inclusiv timpul, rămăsese încremenit. Scutură din cap ca pentru a alunga gândurile acelea incredibile, căci numai de povești nu-i ardea lui acum. Cum ajunseseră clopoțeii acolo, agățați de streașina casei, încă nu știa, dar va face tot posibilul să afle. Chiar și imposibilul dacă va fi nevoie.

Însă timpul chiar nu stătea în loc, în lumea lui, ci continua să se miște previzibil și uniform. Dimineți, după-amieze, seri, toate erau la fel de egale și de anoste, ca într-o spirală fără început sau sfârșit, care te zăpăcea și-ți toca nervii sistematic. Astfel, apariția clopoțeilor cu tot cu clinchetul lor ciudat și mai ales, găsirea celui ce se făcea responsabil de agățarea lor, erau binevenite.

Se impunea o dezlegare a tuturor legilor stabilite de veacuri cam depășite, ce-i drept, în opinia lui. Și dacă va afla adevărul, iar vinovatul se afla în împrejurimi se va purta prevăzător, ca un negociator, cu toate că până atunci nu negociase niciodată nimic, iar răsplata va putea fi pe măsură.

Bărbații din seminția lui, de-a lungul a treizeci și trei de decenii, participaseră la lupte cumplite din care s-au întors victorioși de fiecare dată, printr-un noroc nesperat și toți acei care făceau parte din Ghilda Arcașilor de Argint – ce avea drept simbol un arc, o săgeată si un clopot – purtau jachete ruginii pe care etalau cu mândrie blazonul brodat, ca pe un semn al protecției divine.  

Însă, toate acestea se întâmplau cu vreo câteva veacuri în urmă, pe vremea când încă se duceau războaie pentru teritorii și averi inestimabile, dar acum, acum cine mai participa la bătălii care nici măcar nu-l priveau în mod direct?  Războaiele s-au încheiat, armurile au început să capete rugină, iar armele au rămas mărturii ale unor timpuri demult apuse suspendate pe pereți în panoplii.

Își amintea de poveștile pe care i le spusese buna despre vântul ce bătea dinspre deșert făcând clopoțeii să sune și oricine s-ar fi aflat lângă ei putea auzi șoaptele celor trecuți de partea timpului fără de sfârșit. Un praf arămiu adăsta atunci peste luciul argintului, împrumutându-i luciri de aur, care îi făceau să pară și mai fascinanți.

Asculta șoaptele clopoțeilor și parcă îl auzea și pe bunul care-i povestea cum deseori privea în zare, de parcă zidul ce împrejmuia așezarea nici nu ar fi existat și putea vedea cum din nisipul fierbinte se ridicau văluri de căldură, ca niște făpturi fără de ființă, trupuri de abur și ceață ce bântuiau întinderea aridă, atrăgând inocenții ce credeau în fata morgana, în plăsmuirile iscate de aerul înfierbântat, ca în niște călăuze ce-i puteau scoate la liman, dar care doar îi amăgeau furându-le mințile.

La baza zidului dormeau toți cei duși din neamul său, un somn tihnit din care se iveau flori înmiresmate, albăstrii, ca lumina din privirile lor, acum stinsă, iar peste locurile acelea sacre clopoțeii tot șopteau legende, pe diferite voci, despre o fereastră la care rămăsese atârnată țeasta unui cârmuitor ce-și dusese poporul la pieire pe vremea războaielor nesfârșite, despre arme din metal vrăjit ce nu se frângeau niciodată, despre un suflet solitar care nu-și găsise pacea și încă mai bântuia ținuturile acelea mute în căutarea unei bătălii care să-i redea gloria pierdută. Ca un șirag roșiatic se înșirau poveștile peste întinderea pustie, trăite aievea parcă și de el, arzându-i palmele cu dorul mânuirii armelor într-un război nepurtat.

Tot ascultând clinchetul fermecat rămase neclintit, ca o stafie întunecată, sprijinit de stâlpul verandei, așezat pe cea mai înaltă treaptă a scărilor din piatră tocită de vremi și de oamenii ce trecuseră peste ele, scrutând înserarea cu ochi necruțători și cu sângele de războinic alergându-i năvalnic prin trup în căutarea de lupte neduse, dar simțite atât de viu, ca o chemare a străbunilor.

Și peste toate, ca o împăcare adusă de clopoțeii de argint, o șoaptă blândă îi mângâie auzul:

– Magia se întâmplă atunci când crezi în ea, auzi susurând glasul mamei.

 – Cred, chiar cred în magie.

– Poate nu suficient sau doar te amăgești că faci asta.

– Întotdeauna ai știut ce să zici.

– E parte din viață. Vine o dată cu vârsta.

– Deci, crezi că voi deveni și eu mai înțelept?  

– Sunt sigură că da, dar tu nu ai avut niciodată răbdare. Ai vrut totul exact în momentul acela.

– Dar, mamă…

– Știi bine că așa e.

– Atunci voi aștepta.

– Mergi de te odihnește. Nu știm niciodată ce ne va aduce ziua de mâine. 

Lumina se destrăma în fâșii, zdrențuită de asfințitul ce o acaparase grăbit, mult mai curând decât anticipase, iar noaptea căzu grea și densă ca o cortină de catran ce închidea pleoapele peste ochii care oricum nu mai puteau zări nimic.  

Universul aruncase zarurile și numai el știa în favoarea cui căzuseră.

***

Temă propusă de Camelia : un text cu titlul ”clopoței…” care să includă și dialog. Cuvintele impuse sunt: dezlegare, adevărul, țeasta, cârmuitor, prevăzător, roșiatic, șirag, negociator, ghilda, fereastră, metal, solitar. 

Aleea magică

Imagine: Pinterest

Afară ningea viscolit, fulgii cădeau într-un ritm alert ca într-un joc de-a prinselea întrecâdu-se care să atingă primul casele, ferestrele, pământul, iar Ada dăduse perdelele deoparte pentru ca Andrei să vadă din patul lui zăpada și să se bucure măcar de la distanță de ea.

În camera lor stăruia un iz de medicamente amestecat cu tristețe în ciuda portocalelor așezate peste tot, a cojilor lăsate pe farfuriuțe pentru a-și răspândi aroma și ea își privea cu ochi neputincioși copilul aflat într-o stare febrilă, moleșit și cu obrajii înflăcărați.

– Andrei, mâine e o zi magică, e Ajunul Crăciunului și tu te vei simți mult mai bine. Vom împodobi împreună bradul, în așteptarea Moșului. Cred că îți va aduce multe darurui pentru că ai fost tare cuminte, îi spuse ea cu o voce ce se voia a fi veselă.

– Îhâm, răspunse el mormăit.

– Ai vrea să-ți citesc o poveste, înainte de culcare?

– Ihâm, îngână iarăși băiatul ce picotea cu ochii aproape închiși, încuviințând cu o mișcare a capului abia perceptibilă.

Mama alese cartea cu poveștile lui preferate în care toți copii erau veseli și li se îndeplineau toate dorințele, iar când începu să citească Andrei scoase un sunet slab de aprobare și ea știu că dacă ar fi fost sănătos ar fi bătut din palme, ar fi chicotit și i-ar fi spus cât de fericit este.

După ce îi citi câteva rânduri, privi imaginile colorate și îl întrebă:

– Cum ți se pare povestea asta? Nu-i așa că e frumoasă? dar pentru că nu primi niciun răspuns îl privi cu atenție și observă că respirația îi era liniștită, egală și ochii închiși. Își dădu seama că fiul ei adormise, apoi strânse și ea pleoapele, obosită după atâtea nopți de veghe și zile pline de îngrijorare pe care cu greu și-o ascunsese în fața lui.

Se oprise din cititul poveștii exact în momentul în care cei doi copii, Alex și Anca, ajunseseră în fața unei alei nesfârșite înveșmântată în omăt, aleea oamenilor de zăpadă, pe care oricine ar fi pășit și-ar fi transformat în realitate orice vis.

Se simți dintr-o dată ca purtată de aripi nevăzute și toropeala ce o cuprinse dispăru ca prin farmec.

Se afla în fața unei alei mărginite de brazi înalți ce parcă gâdilau cerul cu vârfurile lor făcând stelele să zâmbească, iar în fața ei se înșirau o mulțime de oameni de zăpadă, care, de fapt, nu erau chiar ceea ce ar fi trebuit să fie, ci înfățișau personaje cunoscute din toate poveștile citite de-a lungul timpului. Se zăreau acolo elfi, gnomi, spiriduși și chiar Moșul însuși alături de renii săi, construiți din zăpadă cu atâta măiestrie încât păreau reali.   

Doar clipi scurt și toate acele personaje au prins viață. Spiridușul o întrebă ce face și dacă nu cumva se rătăcise pe acolo, renul Rudolf făcu o tumbă și nasul prinse a-i pâlpâi stacojiu, Moșul îi zâmbi și îi întinse o acadea, de parcă ar mai fi fost copil, iar ea le povesti că se simte un personaj între personaje, ca Albă ca zăpada între pitici. Striga în gura mare că i s-a împlinit visul și dansa printre fulgii ciudat de mari, pufoși și vanilați așa cum nu mai văzuse vreodată. Și pentru că nu mai călătorise pe acele meleaguri din copilărie, i se păru normal să se vadă exact așa cum era atunci – o fetiță plină de curiozitate și veselie.

Abia ce se mai domoli puțin toată frenezia, că se simți atinsă de o mână mică și caldă care încerca să se strecoare în palma sa. Era a unui băiețel ce reușise, în sfârșit, să o prindă de mână și pe care îl simțea ca pe o parte din ea. Știa că în copilăria ei el nu existase, dar îi spunea la tot pasul că-i e drag, că-i va fi mereu alături și-l va ocroti. El nu auzise șoaptele ei, ci continuase să se mire de tot ce vedea și să întrebe mereu altceva cu o voce mică și obosită care se simțea mai mult ca o formă de gând, ca o bucurie nemăsurată ce-l potopise și-i aducea alinare.

Fetița râse de mirarea băiețelului care o ținea strâns de mână și o întreba dacă mai fusese acolo, iar cu ochii lui mari o cerceta cu atenție și-i punea zeci de întrebări. Ea îi zise că mai trecuse de câteva ori pe aleea aceea și îl îndemnă să nu se teamă, că totul e nemaipomenit, chiar dacă pentru el era ceva nemaivăzut.

În aer mirosea a scorțișoară, a portocale și a Crăciun.

Andrei își dori să ia o decorațiune acasă, dar Ada îi spuse că nu are voie, că tot ce se află acolo, acolo trebuie să rămână, dar ideea lui i se păru grozavă și pentru că era convinsă de puterea magică a tot ce o înconjura se apropie de o crenguță pe care strălucea o decorațiune în formă de inimă și-i șopti ceva. Crenguța se mișcă aproape imperceptibil, a încuviințare, iar ea atinse decorațiunea care imediat se făcu nevăzută în palma ei, lăsând în urma ei o pudră argintie.

În timpul acesta băiețelul șușotea ceva la urechea Moșului.

– Andrei ce tot șopteai acolo? i se adresă ea încet.

– Nu pot să-ți spun, căci altfel nu se mai îndeplinește, răspunse el și un zâmbet poznaș îi lumină chipul.

– Bine, mai spuse ea și-l prinse de mână. Cred că e timpul să ne întoarcem acasă.

Și așa, cu mâinile strânse una în alta, au închis ochii și nici nu au avut timp să-și dorească ceva, că s-au trezit în camera lor mică și luminoasă.

Din instinct, Ada întinse mâna spre fruntea copilului, apoi spre gât și în urma mângâierilor ei rămase o urmă argintie pe care abia avu timp să o zărească înainte să dispară. Febra cedase, iar temperatura lui era acum normală. Strânse din nou palmele și zâmbi fericită.

-Mami, dorm, spuse el abia auzit, apoi se mișcă spre partea de pat mai răcoroasă, nu înainte ca mâna lui mică să îi atingă obrazul și cu aceeași voce șoptită să o întrebe:

– Mami de ce zâmbești? iar ea desfăcu degetele și lăsă toată lumina înmiresmată să se reverse în încăpere. Copilul întredeschise ochii, doar atât cât să se bucure împreună și mama continuă: 

– E o fărâmă de miracol ce te-a ajutat să te însănătoșești.

– Și Moșul a zis la fel. Mâine facem un om de zăpadă, așa i-am promis, continuă copilul pe jumătate adormit.

Zâmbiră împreună și priviră cartea ce se răsturnase deschisă pe covor, cu filele fâlfâind ca aripile unui fluture.

– Să nu uiți Andrei că poveștile fac parte din noi, alină suflete și, uite, te-au vindecat și pe tine, îi spuse Ada și-l mângâie fericită pe obrăjorii care nu mai ardeau. Magia există, Moș Crăciun există. Trebuie doar să credem și să aducem la suprafață bucuria asta, din adâncul sufletului.

***

Temă propusă de Camelia.

Ținta

Servitoarea își puse un șorț din olandă, pe care-l ținea doar pentru ocazii festive și privi cu suspiciune văgăuna în care ființa satul, o așezare micuță, cu o comunitate ce plătea o dare către moșier mult peste puterile ei, apărată de ziduri înalte ca de cetate, fără niciun viitor, iar intuiția îi spuse că asta ar fi cea mai potrivită ocazie să scape de scoarța izită ce acoperea laița pe care-și petrecea nopțile, de butonul defect al întrerupătorului pe care nici măcar nu-l mai folosea, de toată sărăcia din jur ce o înconjura ca o pânză de păianjen ce nu se dădea înlăturată și să se urnească spre un nivel de trai superior nu doar în vis, ci aievea. Aceasta fusese întotdeauna ținta ei, dorința cea mai mare și astăzi chiar se hotărâse să facă primii pași pentru a-și realiza obiectivul.

***

După-amiaza începuse obișnuit, ca atâtea altele petrecute împreună pe malul lacului, în zilele însorite. Ema își luase o carte, Ina o pictură începută cu doar câteva zile în urmă, iar ceilalți participanți la picnicul improvizat în ultimul moment aduseră cărți de joc, o minge și alte obiecte pentru relaxare. Soarele mângâia alene iarba și chipurile îmbujorate de prospețimea tinereții, un vânticel ușor împrăștia parfumul salcâmilor înfloriți și reușea să tulbure oglinda străvezie a apei, ca o înfiorare, iar pe cerul senin plutea un singur nor.

Era ziua lor. Împlineau șaisprezece ani și totul părea a fi minunat. Din colțul în care s-a retras, Ema privea pe furiș, cu oarecare invidie, ridica din când în când ochii, din cartea ce-i servea drept paravan, la mulțimea adunată în jurul surorii sale care dispunea de o mare putere de atracție ce făcea pe oricine să graviteze în apropierea ei, ca în jurul reginei dintr-un stup, iar căldura sufletului ei era vizibilă și palpabilă ca o floare de lotus.

În momente ca acelea, Ema o ura profund și voia să o poată face să dispară. Indispusă, se îndreptă pe furiș spre casă, intră în camera ei, și se trânti pe sofa oftând. Îndărătul ochilor, imaginile de lângă lac se păstraseră la fel de vii, iar gândurile începuseră să o sâcâie și se transformaseră într-un monolog plin de ranchiună. I se părea nedrept ca atenția tuturor să fie captată doar de sora ei, iar ea să rămână invizibilă, ca o fantomă ce-și făcea apariția din ce în ce mai rar, doar în momente neașteptate și nici măcar atunci să nu fie băgată în seamă.

Ina e frumoasă, Ina e deșteaptă, Ina e perfectă, tot auzea în mintea ei, iar asta o făcea să se simtă o umbră cenușie a tot ceea ce era sora ei. Și, pe deasupra, Ina mai era și norocoasă, iar ea parcă devenise ținta ghinionului. Toate îi mergeau de-a-ndoaselea în ultima vreme.

”Am făcut pe servitoarea până acum, dar gata, s-a sfârșit. Mai urma să-mi pun pestelca dinainte, un șorț alb și o bonetă din olandă și totul era complet. Tot timpul am făcut doar ce și-a dorit Ina pentru că toată lumea i-a dat mereu dreptate. Dorințele mele nu au contat pentru nimeni. Chiar dacă semănăm, ca două părți egale ale aceleiași ferestre deschise către lume, suntem atât de diferite totuși”, gândea ea din ce în ce mai nervoasă.

Obrajii îi erau roșii din cauza furiei ce o stăpânea, ochii îi străluceau mocnit și buzele îi erau strânse într-o linie dreaptă care îi schimba total fizionomia. Cu un gest necontrolat, Ema prinse bolul de cristal de pe masă în mâinile ce-i tremurau și-l trânti de perete. În jur se răspândiră zeci de cioburi, ca niște mărgăritare evadate din culcușul lor de catifea.

Făcu ochii mari, se holbă cu lacrimi în ochi la fragmentele opalescente și îi păru rău, căci era obiectul preferat al Inei, sora pe care o iubea mai mult decât orice, chiar dacă uneori îi venea să o strângă de gât.

Toată prețiozitatea, aerul de superioritate, gingășia și bunătatea surorii sale, calități înnăscute de altfel, o făceau să se simtă micuță și insignifiantă prin comparație aceasta. Ina era ca o cetate fortificată ale cărei turnuri argintii sclipeau zâmbind spre soare și avea puterea de a influența pozitiv tot ceea ce făcea, atingea sau spunea, iar soarta o binecuvânta mereu din plin.

Discuțiile cu ea erau întotdeauna calme, pline de maturitate și înțelepciune, cu mult peste vârsta ei, ca și cum ar mai fi trăit o sută de vieți și toate informațiile acumulate de-a lungul lor au rămas stocate în mintea ei, fără a uita nimic din ceea ce oricine altcineva ar fi considerat că este balast, unul prea greu de dus.

O privea cu suspiciune, ori de câte ori se credea neobservată, aproape că o ura, iar sentimentul acela părea că atingea butonul magic al personalității ei, îi dădea putere, o putere absolută asupra a tot ceea ce făcea sau simțea și abia atunci, în momentele acelea febrile se simțea întreagă; dar o și iubea, în aceeași măsură, total, dezinteresat și asta o făcea să se simtă sleită de puteri, ca și cum de pe scoarța ei cerebrală se ștergea atunci orice circumvoluțiune, iar în capul ei rămânea doar un spațiu pustiu, văgauna în care răsunau ecourile unui râs malefic ce-și bătea joc de toate încercările ei de a se situa la un nivel superior.

Asta-i fusese ținta dintotdeauna, dorința cea mai mare, să o depășească pe sora ei în orice domeniu, și tot asta îi devenise blestemul care o măcina pe interior și o blocase în nenumărate rânduri.

Abia atunci, când privea printre lacrimi fulgii de cristal răspândiți în jur, își dădea seama că nu putea repara nimic și toată energia pe care putea să o folosească în activități constructive se risipise inutil, iar toți anii aceia de frământări și căutări ale unor soluții, rămâneau pierduți definitiv. ”Poate că acum s-a spart ghinionul” murmură Ema ca pentru sine. Toate părerile greșite despre Ina s-au abătut asupra ei ca o avalanșă și au silit-o să privească totul din alt unghi.  Faptele ei îi păreau exagerate, poate din cauza sensibilității prea mari, iar cuvintele-i roiau nebunește prin minte.

Își luă un moment de liniște, respiră adânc, iar intuiția îi spuse că războiul s-a încheiat și în momentul acela în care făcu pace cu gândurile ei și se hotărî să-și schimbe strategia, când i se părea că s-a molipsit cumva de o oarecare brumă de înțelepciune de la cea care i-a fost alături în orice clipă, când maturitatea la care a ajuns brusc o ajuta să vadă mai clar totul, își dadu seama că fiecare din ele avea înclinațiile sale și puteau străluci în direcții diferite fără a se umbri reciproc în vreun fel.

Se îmbrăcă în grabă și ieși ca o tornadă din casă. Îi va cumpăra un bol identic pe care îl va duce la gravat și poate înlocuirea lui nu va fi observată. Va reuși, chiar dacă nu era cu dare de mână și-și va cheltui toate economiile pentru asta. Un zâmbet îi înflori pe chip. Percepția i se schimbase neașteptat și țelul ei suprem devenise fericirea Inei.

***

Temă propusă de Camelia: o poveste tot fără dialog cu titlul –  Ținta.  Cuvintele impuse vor fi: șorț, servitoarea, suspiciune, butonul, intuiția, scoarța, micuță, cetate, dare, olandă, văgăuna, superior. Pentru cei care nu scriu texte scurte aș zice să inserăm un pasaj descriptiv și dacă se poate, cu fraze lungi.

Vacanța

Dimineața încă somnoroasă bătea în ferestre cu degete străvezii de lumină filtrată prin desișul arborilor ce înconjurau cabana. Un râu limpede, ce curgea cu repeziciune peste pietrișul albiei susura strecurând în auz povești neștiute. Totul în jur era calm. Numai Petrișor se zbătea între cearșafurile umezite de atât efort. Noaptea îi adusese vise multe, agitate și încă îl mai ținea captiv printre ele.

Prima lună de vară se târâse greu pentru el, cu nopți nesfârșite petrecute asupra cărților și caietelor, examene multe, îndoieli și frământări, iar când nu mai suportase așteptarea rezultatelor și asfaltul încins al orașului fugise la bunici unde știa că va fi întâmpinat cu mare drag.

Ajunsese sera, târziu, iar îmbrățișările bunilor și castronul mare de orez cu lapte pudrat cu scorțișoară și vanilie îi liniștiseră toate anxietățile.

Soarele răsărise de mult, dar el încă se mai visa în sălile de examen, singur, înfricoșat. Parcă uitase tot ce învățase până atunci și nu știa răspunsul la niciuna din întrebările ce râdeau de el de pe foile albe. Literele dansau frenetic în timp ce se ciondăneau între ele făcând o larmă de nedescris. Petrișor nu înțelegea nimic.

În mijlocul acelei nebunii intră în sală o profesoară. Știa, în visul lui, că e profesoară, numai că avea chipul blând și zâmbitor al bunicii. Cu glas șoptit îi spuse: „Bună dimineața!” și toate intrară pe un făgaș normal, iar el își aminti răspunsurile la întrebări, făcu o lucrare foarte bună și părăsi sala de examen fericit.

Glasul bunicii se auzi din nou, mai clar, mai aproape: „Bună dimineața, copile! Hai, să vezi ce surpriză te așteaptă!”

Se ridică din pat buimac și o urmă cu ochii pe jumătate închiși, aflat încă sub influența ultimului vis. Traversă camera și holul, apoi ieși în curtea din spatele cabanei de oaspeți pe care bunicii o pregătiseră pentru venirea lui.

Bunicul se ținuse de promisiune. Mirosul de lemn proaspăt băițuit și lăcuit îi era atât de familiar! Piscina, cu apa-i strălucind sub razele soarelui, îl îmbia la bălăceală. Se aruncă pe dată în apa răcoroasă împroșcând în jur stropi lucitori printre chiote de bucurie. Visele nopții alunecară prin albia râului, se strecurară printre pietre, urmându-și calea spre uitare. Petrișor era fericit, mai fericit decât fusese vreodată. Aici, era copilăria lui întreagă care îl așteptase răbdătoare să se întoarcă și spre care se îndreptase mereu, chiar dacă numai în gând atunci când nu putuse altfel. „Marea bălăceală, e marea mea fericire!” țipă el în timp ce străbătea piscina cu mișcări largi, de la un capăt la celălat.

„Și a mea.” se strecură de după trunchiul unui copac un murmur care nu ajunse la urechile nimănui, dus de adierea vântului, departe.

O veveriță țâșni neașteptat de pe ramurile copacilor acoperind chicotelile înfundate ce abia se deslușeau în larma făcută de Petrișor. Doi ochi mari, senini, iviți de sub un breton ciufulit îl priveau cu încântare. Ioana, fata din vecini alături de care petrecuse mai toate vacanțele, crescuse.

Restul verii se anunța a fi de poveste.

Text câștigător la concursul de proză scurtă după imagine.

imagine:

Ametistul

În ziua somnoroasă ce sta să înceapă cerul căpătase nuanțe de ametist, aerul vibra puternic, încărcat de prospețime și încă ceva necunoscut. Păsările se treziseră vesele și gureșe. Soarele încă mai dormea după culmea dealului.

Noaptea îi fusese agitată de vise întortocheate, fără noimă, fără claritate și se trezise brusc, agitată, copleșită de o emoție negativă, parcă prevestitoare de buclucuri. Cel mai mult o deranja că nu reușea să își amintească nici măcar o frântură din ceea ce visase. Rămăsese doar cu întrebări și o stare de neliniște sâcâitoare. Așternuturile calde parcă ar mai fi ținut-o puțin aproape, dar nerăbdarea de a scăpa de senzațiile agasante care o stăpâneau fu mai mare decât comoditatea pe care i-o oferea patul.

Se ridică în capul oaselor hotărâtă să intreprindă ceva în sensul acesta și privirile îi fură atrase de culoarea oarecum stranie a cerului. Îndreptă mâna spre măsuța de lângă pat, bâjbâind încă indecisă și prinse în palme, cu ochii pe jumătate închiși, cea ce nimeri prima dată. O piatră colțuroasă, fără finisaje, cu o frumusețe brută. Așa îi plăceau cel mai mult, neprelucrate, iar colecția ei de pietre semiprețioase cuprindea unicate care o atrăseseră de la prima privire și care o însoțeau în peregrinările ei zilnice.   

Citise, cu ceva timp în urmă, tot ce îi picase în mână despre cristale și reținuse că sunt cea mai mare treaptă de evoluție în lumea minerală, cinetica atemporală a energiei minerale și este firesc să rezoneze cu structurile subtile ale omului, fiind instrumente eficiente pentru echilibrare energetică.  

Atinse cristalul cu mâna dreaptă, apoi îl mută în mână stângă fiindcă știa că pe acolo intră energiile și voia să profite maxim de ele. Îl privi câtva timp, îi simți răcoarea în palmă și îl vizualiză cum se mărește până când ajunge de dimensiunea unei încăperi. Păși cu emoție și curiozitate. Inspiră adânc si se simți ca într-o salină cu aer curat, răcoros, prielnic relaxării. Pipăi pereții translucizi cu irizații violet și îi percepu netezi, prietenoși,  cumva calzi.

Centrul încăperii pulsa în ritmul inimii ei. Tuneluri hexagonale, prin care putea trece cu ușurință se aliniau într-o geometrie perfectă. Era uimitor. De deasupra, se infiltra o lumină blândă, aurie, care îi dădea putere. Închise ochii și se lasă scăldată în pacea și binecuvântarea momentului. Trăi intens clipa. Cât a durat nu ar fi știut să spună, dar în momentul în care deschise ochii totul era schimbat. Lumina era alta, aerul altul, tunelurile își schimbaseră configurația. Doar centrul încă mai pulsa în ritmul inimii sale.

Mulțumi și se pregăti să părăsească încăperea, păstrând energia minunată pe care o primise. Acum putea trece mai departe știind exact cum își va petrece ziua. Acoperi cristalul cu sare de mare și îl lăsă acolo pentru purificare. Oricând va avea nevoie de el îl va găsi la fel de primitor. De asta era sigură. Liniștea care o împresurase era perfect compatibilă cu o cană de ceai. Venise timpul ritualului special pentru prepararea lichidului magic care să îi păstreze starea de spirit abia căpătată

Între timp, soarele se trezise amestecând tonuri purpurii cu liliachii, roșii cu portocalii, albastre cu cenușii.

Va fi o zi vântoasă, murmură ea încetișor cu privirile pironite asupra regalului oferit de răsăritul ce înlocuia cu repeziciune lumina crepusculară. 

Cei trei Ollie

Ziua aceea de primăvară înflorită timpuriu se anunța a fi superbă. Și totuși simțea înlăuntrul ei o neliniște, ca și cum un ghem de larve minuscule se zbăteau să-și găsească locul cel mai potrivit. Ca o neliniște, ca o presimțire.

Își luă în brațe motanul negru și ieși din casă pentru a se bucura de vremea minunată. Plimbarea a fost scurtă, însă avu timp să observe că totul părea să vibreze. Casele ce până mai ieri aveau aceeași culoare ternă, uniformă, acum începuseră a se deosebi unele de altele. În faţa uneia înflorise un mălin, dincolo, magnoliile se răsfățau rozaliu pe o faţadă, la o fereastră mușcatele împărțeau zâmbete stacojii. Orașul se trezea la viață.

Cu o bucurie nouă în suflet se întoarse acasă şi când fu aproape de intrare zări apărând de niciunde, un labrador lătrând vesel, care se îndrepta exact spre motanul ei. În urma lui alerga un bărbat.

Se aplecă să-l ridice pe Oli care deja dădea semne de enervare: spinarea i se arcuise ciudat, iar blana de pe coadă se zburlise de parcă era conectat la o sursă de curent electric şi, în acel moment, fu gata să se prăbuşească. Simți o durere atroce, fix în mijlocul frunții, în timp ce stele multicolore îi dansau înaintea ochilor. Duse mâna spre locul dureros, palpând cu atenție şi descoperi o umflătură cât toate zilele. Se ridică, încă amețită, iar privirea i se cufundă în cel mai profund albastru ce-i fusese dat să vadă. Tipul aflat la doar câțiva centimetri de fața ei își masa ușor fruntea, vrând să ascundă parcă mândrețe de cucui care-i răsărise deasupra sprâncenei stângi.

Pe un ton enervat și surprins, în același timp, Ema strigă la motan:

– Oli, hai în casă! Drept răspuns câinele din fața ei începu să latre, dând vesel din coadă.

– Dar, de unde… mai apucă să bâlbâie bărbatul în timp ce Ema ridică motanul și intră trântind ușa. Curios, ţi-a ghicit numele, mai spuse acesta, prinzând lesa câinelui și îndepărtându-se privind mereu peste umăr spre ușa închisă.

– Ham, ham… lătră Oly, bucurându-se nevoie mare că întâmplarea aceea îi adusese un nou prieten.

– Se vede că ţi-a plăcut motanul. Și mie stăpâna lui, mai adaugă bărbatul cu o mină pe cât de zăpăcită pe atât de veselă. Hai, mai bine să ne întoarcem spre casă.

Ema privea de după storurile întredeschise. Uitase de cucui, de nervi, de toată întâmplarea aceea, gândindu-se doar la seninul în care se pierduse pentru câteva secunde. Crisalidele dinlăuntrul său se transformaseră în mici fluturi ce-și fâlfâiau aripile într-un ritm nebunesc. Duse mâna spre piept, ca pentru a-si potoli bătăile accelerate ale inimii și îl zări.

Trecea agale, ținând neglijent lesa câinelui. În dreptul ferestrei își ridică privirea, ca pentru a iscodi interiorul de nepătruns. Ema înlemni zărindu-și motanul pe pervazul ferestrei alăturate.

– Oli, năzdrăvanule, hai în casă! spuse pe un ton ceva mai calm, vorbele ei fiind însoțite de lătrăturile vesele ale câinelui care deja se îndrepta spre ușa de la intrare. Ce-o fi cu el? se întrebă în gând. Motanul răspunse cu miorlăituri la fel de vesele.

Labradorul se repezi pe scări și dintr-un salt reuși să treacă de ușa care rămăsese descuiată, oprindu-se chiar lângă picioarele ei care abia o mai țineau. Se speriase grozav, dar deja simțea blăniţa moale lipindu-se de ea.

– Hm, scoase ea un sunet ce se voia îmbufnat, însă ochii îi zâmbeau sub genele lungi ce adumbreau toate înverzirile primăvăratice.

– De fapt, numele lui e Oly, iar al meu Oliver, dar mi se spune Ollie, zise bărbatul întinzând mâna pentru a se prezenta. E al unui prieten plecat din localitate. Cred că e o coincidenţă de nume bulversantă. Este obişnuit cu pisicile vecinilor.

– Ema, răspunse ea cu timiditate. Asta ar fi explicaţia şi numele, bineînţeles.

După un timp, Ema şi Ollie se plimbau, depănând amintiri. Ea mirosea din când în când buchetul cu narcise albe, preferatele ei.

– A fost de pomină prima noastră întâlnire. Cu situații neașteptate, nervi…

– Și cucuie, adaugă Oliver zâmbind larg.

Asta îi plăcea la el: veselia, glumele bune plasate la momentul potrivit, dar, mai ales, azurul nesfârșit al ochilor lui în care se pierdea mereu emoționată.

***

Poveste scrisă pentru concursul de proză scurtă după imagine- Agora Artelor.

Imaginea chiar a fost o provocare.