„Înserarea a coborât mai repede astăzi decât în ultimele zile și asta doar pentru că zilele de vară sunt pe sfârșite sau pentru că s-a înnorat neașteptat?”
Mălina se îndreaptă spre ferestrele largi pentru a se bucura încă puțin de culorile neobișnuite ale asfințitului. Își lasă privirile să rătăcească asupra orașului liniștit. Felinarele sunt aprinse și împrăștie o lumină caldă pe trotuarele neumblate. Cel de sub fereastra ei era mai tot timpul nefuncțional, însă acum se bucură să vadă că a fost reparat. Lumina se împrăștie într-o sferă perfectă, iar stâlpul de susținere pare mai gros ca oricând. Pare, da, căci o porțiune de la baza lui începe să se miște și abia atunci își dă seama că silueta lipită de el e mobilă. Îi pare familiară. Privește cu atenție și își dă seama că este aceeași apariție care a urmărit-o mai devreme pe străduțele întortocheate ale cartierului. A apărut de niciunde și a urmat-o ca o umbră. Ca umbra ei, prezentă chiar și în absența soarelui care tocmai scăpăta după dealuri.
De sub felinar, umbra își întoarce privirea spre ea, o privire arzândă care îi pătrunde până în măduva oaselor. Senzația de frig ce o cuprinde instantaneu, o face să vrea să se ascundă. Se retrage în grabă, închide draperiile grele peste ferestrele rămase întredeschise și camera se scufundă într-un întuneric dens.
Simte că atmosfera din jurul ei se schimbă, însă nu dă prea mare importanță acestui fapt până când amintirile izbucnesc în culori vii – strigăte, scrâșnet de cauciucuri forțate să se oprească, sânge și zgomote din ce în ce mai estompate ca trecute prin vată. Liniște de mormânt, somn prelung, greutate în piept și senzația că a suferit o pierdere irecuperabilă de care nu poate scăpa. Întuneric.
Atunci a cunoscut-o pentru prima dată cu adevărat.
Acum, vrea să pună din nou stăpânire pe ea, o învăluie în ceața-i cenușie, densă ca un fum stagnant ce se acumuleaza strat peste strat, se îngroașă și, în același timp, scoate un sunet îngrozitor ca de metal sfâșiat de dinții necruțători ai unui polizor imens ce mușcă hulpav din carnea dură, prinde putere, o putere ce nu poate fi diminuată, ci, dimpotrivă, crește, își întinde brațele scheletice spre gâtul ei care deja dă semne de sufocare fără a mai fi presat și de degetele acelea înghețate ce par să-i pătrundă prin piele, prin carne, până la trahee, îngreunându-i respirația și care se strâng ca un năvod.
Aerul îi pătrunde în plămâni printr-o pâlnie obturată. Fantasma i se strecoară prin cele mai ascunse unghere ale minții, posedând-o, făcând-o să se îndoiască de tot ceea ce-i este familiar, de certitudinea liniștii, împăcării, stabilității, iubirii. Tânjește la primul loc în ierarhie și detronează fără milă orice îi stă în cale.
O cuprinde o senzație de amețeală și știe clar că dacă nu găsește un punct de sprijin, un fir de speranță de care să se agate și care să străpungă toată acea senzație de prăbușire, în câteva clipe își va pierde cunoștința și se va afunda în întuneric, într-o noapte nesfârșită care o va lăsa fără sentimente, pustiită. Are nevoie de un instrument al luminii, mai puternic decât negura aceea, care să-i creeze într-o fracțiune de secundă un ascunziș în care să fie în siguranță, ca într-un seif, cu un cifru imbatabil, a cărui combinație o știe instinctiv și îi dansează aievea în fața ochilor, străpungând întunericul – 3, 9, 7 și încă o cifră ce nu se lasă descoperită. Un vid, un nul, ceva sferic sau… da, e un zero. Acum careul e complet.
Strânge ochii, respiră cât de adânc poate și se lasă spre podea moale, ca o lumânare topită, își pune capul între genunchi și bâjbâie în jur după talismanul pe care tocmai l-a scăpat din mână. Crede în puterea lui, știe că o va ajuta și de această dată, ca în multe alte dăți.
Și norul acela se condensează într-o sferă perfectă ca de catran, apoi își modifică forma într-o siluetă din ce în ce mai bine conturată, o apariție ca o mașteră haină cu brațe descărnate și ochi arzând ca flăcarile iadului, atrasă de sufletele senine pe care le lăsa fără vlagă cu un simplu gest.
Degetele-i aproape amorțite ating medalionul cu capac detașabil sub care se ascunde un cristal perfect de obsidian negru ce îi oferă mereu protecție, o smulge de fiecare dată din ghearele întunericului și parcă o teleportează într-un alt loc, într-un zăvoi scăldat de soare în care îi este spulberată orice urmă de teamă, orice anxietate.
Acolo simte că e locul ei, că se poate înfășura în liniștea și seninul locului ca într-o haină străvezie cu puteri magice ce o apără de toate relele lumii. Deschide capacul cu degete tremurânde și se lasă învăluită în căldura și lumina ce izvorăsc din inima amuletei. Pentru o clipă reușește să găsească un colțișor rămas intact în memorie încărcat cu zâmbete, îmbrățișări, instantanee fericite, își îndreaptă cu toate puterile gândurile într-acolo și în acea fracțiune de secundă are timp să treacă din lumea întunericului în cea a luminii. Atât îi este de ajuns.
Cuvintele pe care le-a auzit de atâtea ori: ” Dacă nu ar exista întunericul nu am ști ce e lumina, dacă nu am cunoaște frica, nu am simți curajul… ” Curajul… frica… lumina ivită în întuneric… roiesc în juru-i aducând cu ele încredere, siguranță, stabilitate, realismul clipei, pragmatism.
Negura își pierde puterea, se destramă puțin câte puțin până când mai rămâne doar un norișor cenușiu ce se strecoară rușinat prin deschizătura ferestrelor. Respiră ușurată. A scăpat de cel mai mare adversar al bucuriei care îi umbrește orice speranță și sentiment cald, îi paralizează mișcările, o lasă fără vlagă. Își promite că de-acum va fi foarte atentă și nu se va mai lăsa înșelată, va face orice să o evite să nu se mai întâlnească nicicând cu ea. Cu frica.
***
Propunerea Cameliei – tema pentru luni, 13 mai este : frica. cele 12 cuvinte pe care vi le propun sunt: ierarhie, năvod, ascunziș, pâlnie, noapte, sentimente, instrument, zăvoi, combinație, memorie, detașabil, rușinat.