Nălucă

Îmi bântui diminețile reci și cețoase
Chiar înainte de răsăritul soarelui
Când pleoapele sunt încă strânse, somnoroase
Și visul mai poartă nuanța albastrului.

Cu brațe de neguri înconjurându-mi gândul
Aduci cu-a ta fire un veșnic dor de ducă
Fiind în stare a străbate-ntreg pământul,
Dar tu te risipești discret ca o nălucă.

Şi-apoi, în timpul zilei, mi te insinuezi
În orişice mişcare punând nesiguranţă,
Cu ochii cenuşii ce licăresc, diminuezi
Tot ce ar fi putut să aibă importanţă.

Îmi bântui serile rămase preţioase
Împrăştiind în juru-ţi fugarul dor de ducă
Ce lasă aripi tresărind neputincioase
Apoi te risipeşti, discret, ca o nălucă.

imagine: Pinterest