Secunde de rătăcire

Uneori pare necesar a pierde calea. O pierdem pentru ca, mai apoi, să o regăsim. O regăsim pentru a o rătăci, din nou şi oricâte măsuri de precauţie ne-am lua nu reuşim a ne pierde mereu.

Stăm şi privim la un lucru ştiut, gândindu-ne la tot ceea ce putem lăsa în urmă. Ne împăcăm cu gândul că putem porni pe un alt drum. Putem doar să tragem aer în piept şi să pornim din nou, indiferent unde ne va duce viaţa.

Asta se întâmpla şi cu ea. Trecea prin una din acele stări confuze în care totul părea să-şi fi pierdut contururile obişnuite, sensurile veritabile. Ţinea în mână o tabacheră cu monogramă, rămasă de la el, ca zestre,ar fi putut zice, şi un monoclu ce ieşise de multă vreme din uz, uitat într-un sertar care rămăsese nedeschis. Până astăzi. S-ar fi putut ascunde în el multe comori pentru un suflet neconsolat, aşa că se hotărî să mai scotocească puţin.

Mai găsi acolo o integramă, începută şi neterminată. Nici măcar un singur careu nu era complet, iar asta şi caligrafia ar fi putut spune multe despre persoana care încercase a le dezlega misterul. Însă acum chiar nu era în dispoziţia necesară pentru a face pe spioana.

Cu un aer stingher cotrobăi cu înfrigurare în toate colţurile sertarului. Era sigură că ar trebui să găsească ceva mult mai interesant, dar obiectele care păreau aruncate într-o doară acolo, nu mai ofereau nicio surpriză pentru că rămăsese doar un capăt de creion, neascuţit şi ceva ce începuse a străluci în momentul în care îşi mişcă puţin capul, cu un gest nemulţumit, lăsând astfel să treacă o rază de soare răzleaţă spre interiorul acela prăfuit.

Începu gestul de a întinde mâna spre acel obiect, dar acesta rămase neterminat pentru că şi-o retrase speriată în momentul în care auzi fluieratul insistent al ceainicului uitat pe foc.

imagine: Pinterest

Da, era ora ceaiului, momentul favorit al oricărei zile care nu era amânat sub nici un pretext. Aproape că începuse a alerga, îndreptându-se spre locul din care se auzea sunetul strident. Opri focul, puse pliculeţul aromat, de ceai verde cu iasomie, la infuzat în ceşcuţa albă cu o dungă fină aurie, preferata Elenei şi ca aflată în transă, atrasă de o forţă necunoscută se întoarse la sertarul a cărui enigmă nu fusese dezlegată, încă, mormăind ca pentru sine: „ceaiul mai poate aştepta si aşa e prea fiebinte”.

Soarele strălucea din ce în ce mai puternic, iar lumina lui dădea contururi noi obiectelor, făcând ca bucăţica metalică din interiorul sertarului să capete noi scânteieri. Abia atunci o străfulgeră un gând. „Sertarul ar putea avea fund dublu”, ceea ce se dovedi adevărat în momentul în care atinse pârghia micuţă, metalică.

Ieşi la iveală un teanc de hârtii îngălbenite de vreme printre care descoperi o patalama care atesta faptul că un anume Costache Ionescu era licenţiat în drept, o poză-bust a unui domn foarte scorţos ce-şi purta ochelarii demodaţi cu un aer stingher stând alături de o doamnă pe ai cărei umeri strălucea o capă de hermină. Fracul lui ar fi putut trece drept elegant şi astăzi, iar rochia ei, de o fineţe aparte, în mod sigur ar fi foarte apreciată. Păreau gătiţi pentru un banchet , dar aerul lor era foarte glacial, în ciuda zâmbetelor de complezenţă, de parcă petrecerea ar fi avut loc pe o banchiză şi  locul de desfăşurare ar fi fost anunţat cu doar câteva momente înainte.

Dezamăgită lăsă obiectele să cadă exact în locul din care le luase şi se întoarse la ceaiul şi prăjiturelele cu migdale care o aşteptau în bucătăria luminoasă.

Păi cum să nu fii dezamăgită când descoperi obiecte fără valoare ale unor necunoscuţi în loc să dai de vreo moştenire, ceva. Dar dacă… ?!?

Putem doar să tragem aer în piept şi să pornim din nou, indiferent unde ne va duce viaţa, independent de surprizele ce ne apar în cale.

Ce s-a mai scris pe aceeaşi temă sau cu cele 12 cuvinte (monograma, spioana, zestre, integrama, banchet, banchiza, monoclu, stingher, patalama, tabachera, capa, bust) găsiţi la Eddie în tabel.