Confesiune

 

imagine: Pinterest

 Exista credința, bine înrădăcinată printre locuitorii micii comunități, că sub podul acela străvechi, încă rezistent, se adunau spiritele pădurii din vecinătate. Unii credeau că ar fi uriași cu un singur ochi asemeni ciclopilor, alții, dimpotrivă, că niște creaturi nu mai mari de un cot, cu ochi lucioși, păr roșcat și dinți ascuțiți s-ar odihni în nopțile fără de lună lângă picioarele acelui pod, intrând uneori în mlaștina ce-și făcuse loc în albia pârâului acum secat. Era mai mult o viroagă peste care se lățea cu forme neregulate podețul, ca o pânză argintie în bătaia soarelui transformându-se noaptea într-un stăvilar ce proteja lumea fantastică din adâncuri, altădată loc de trecere între cele două sate care acum erau aproape părăsite.

Totuși, bătrânii își aminteau de întâmplările cu explicații bizare din vremurile demult apuse. Unele erau pline de culoare, blândețe, bucurie, altele, pur și simplu, puteau să încrețească pielea oricui doar la simpla amintire, ca o înfierare ce punea de îndată stăpânire peste orice gând senin.

Șoaptele se auzeau rareori, ca o confesiune, cu teama de a nu reveni în viețile lor mai mare decât orice bucurie de a povesti. Erau auzite atunci frânturi de conversații fără noimă, care adunate laolaltă dădeau vise agitate și gânduri încâlcite. „… o mână imensă, caldă, a cărei atingere îi dădea impresia de siguranță îl salvase de la înec; … un ochi neobișnuit de mare, cu privirea fixă, plină de duioșie se ivise în mijlocul vârtejului, ca la un semn nevăzut, făcându-l să se destrame; …de sub un ciuf înflăcărat ivit la doar două palme de pământ, printre tufele arse de scaieți, rânjeau două șiruri de colți ascuțiți dintre care ieșeau melodii neștiute cu note ciudate, punând pe fugă haita de lupi care era gata-gata să-l spintece; … într-o zi întunecată, ca o noapte fără de stele, deasupra turlei bisericii s-a deschis pentru câteva secunde un ochi senin, iar toți cei care avuseseră norocul să-l zăreasca căpătară darul previziunii, pe care însă l-au pierdut după numai șapte zile, însă, în tot acest răstimp s-au putut feri de necazuri; …nebunul satului, care umbla mai mereu haihui, fusese purtat de o aripă nevăzută deasupra pădurii, lăsându-l buimac într-o poieniță unde si-a construit mai apoi o colibă în care și-a petrecut restul zilelor.”  

Toate aceste întâmplări erau transmise ca un mesaj plin de semnificatii ascunse ce trecea de la unul la altul. Cand prinzi din zbor astfel de zvonuri prioritar mi se pare a fi primul gând. Prima reacție de încredere sau respingere a lor. Din fiecare frântură se poate naște o poveste, din orice șoaptă un întreg scenariu mai mult sau mai puțin credibil, acoperit de un fald care să-i confere o abundență de imagini și culori. Zvonurile, șoaptele, poveștile creează o oarecare dependență. Confesiunile de asemenea.

Ce povești au mai iscat cele 12 cuvinte (panza, culoare, pod, prioritar, semn, dependenta, buimac, mesaj, note, hai hui, fald, mare) sau ce s-a mai scris pe aceeași temă descoperiți în tabelele găzduite de Eddie.